18 octombrie 2009

Aduceri aminte...

Am plecat pentru prima dată la o mănăstire pentru mai multe zile după prima sesiune a anului I de facultate, împreună cu o prietenă foarte bună. Ne-am hotărât să mergem la Mănăstirea Strungari unde cunoşteam o măicuţă. Zis şi făcut. Pentru că nu prea existau legături, tata s-a lăsat înduplecat şi ne dus cu maşina. Au fost patru zile liniştite, departe de vacarmul oraşului, departe de televizor, calculator şi chiar telefon. La întoarcere, pentru că nu ne hotărâsem exact cât vom sta, am decis să ne descurcăm pe cont propriu. Auzisem că există un autobus Strungari- Sebeş şi din Sebeş era uşor să ajungem la Sibiu. Pentru că la Pangar nu s-a deschis deloc în timpul cât am stat noi acolo, am rugat-o pe sora care avea această ascultare să ne deschidă  ca să cumpărăm şi noi câteva cărţi şi icoane. Ştiam că autobusul pleacă la 10.00, dar parcă nu ne puteam hotărî ce să cumpărăm... Sora E. era şi ea foarte liniştită în privinţa noastră: "O să vă ajute Maica Domnului să ajungeţi cu bine la Sibiu, să vă rugaţi ei şi totul o să fie bine". Am plecat într-un sfârşit din curtea mănăstirii îndreptându-ne spre locul de unde trebuia să luăm maşina. Pe drum (ca în orice sat) - plin  de câini care altădată ne-ar fi înspăimântat. Acum ştiam că ne aflăm sub ocrotirea Maicii Domnului. Am ajuns, dar autobusul nu era acolo aşa cum ne aşteptam. Întârziasem câteva minute. Localnicii spuneau că a plecat... Şi totuşi nu eram deloc deznădăjduite. În cel mai rău caz puteam să ne întoarcem la mănăsire şi să mai dormim o noapte acolo. Dar ceva ne făcea să mai aşteptăm. Ne-am gândit chiar că poate vom găsi o ocazie până în şoseaua naţională şi de acolo ne va fi mai uşor să ne descurcăm. Iată că opreşte o maşină - părea un microbuz de marfă, sau aşa ceva. Şoferul ne întreabă dacă vrem să urcăm. Întrebăm la rândul nostru până unde ne poate duce. Nu primim nici un răspuns. În schimb, din dreapta şoferului se aude un glas aspru, dar totodată glumeţ: "De unde veniţi, mă tată?". "De la Strungari, Părinte", răspund eu. "Şi v-a dat Părintele Inochentie bani de drum?", "Ne-a dat,Părinte, ne-a dat", răspund, ştiind la ce fel de bani se referă  (binecuvântarea de drum). "Urcaţi, măi, în maşină, ce mai staţi." Am urcat, deşi nu ni se spusese încotro mergem. Pe drum nimeni nu ne întreabă unde mergem. Nici noi nu am zis nimic. Mă gândeam că dacă maşina o va lua spre Hunedoara îl voi ruga pe şofer să oprească şi vom coborî în drumul naţional. Părintele părea foarte vesel: "Şi ..., mergeţi acasă să vă pregătiţi bagajele? , "Ce bagaje, Părinte?", "Cum, ce bagaje, păi nu veniţi la mănăstire?". E drept că mă gândisem şi la aşa ceva (ca orice studentă la Teologie, cred), dar nu eram nici pe departe hotărâtă sau pregătită. Între timp, şoferul se interesase unde vrem să mergem şi i-am spus că la Sebeş. Acesta era şi traseul lor. Am ajuns în Sebeş, Părintele a intrat la nişte credincioşi, dar ne-a rugat să rămânem în maşină. Nu am zis nimic, l-am aşteptat, deşi am fi putut coborî şi să ne vedem mai departe de drum. După vreun sfert de oră se întoarce şi Părintele. "Ei, ce faceţi, veniţi cu noi?", "Dar unde mergeţi, Părinte?"(mă gândeam că merg la vreo mănăstire şi credea că suntem interesate), "La Sibiu, unde să mergem?!", "Venim, Părinte, la Sibiu mergem şi noi". Ce bucurie! Maica Domnului chiar se îngrijise de noi. Şi încă cum?! Era o plăcere să călătorim alături de Părintele Ioan de la Afteia. Ne-a transmis atâta bună dispoziţie... şi în plus, cred că nu mai e nevoie să precizez, am călătorit pe gratis!
Mi-am amintit de acest episod aseară. N-am mai fost la Strungari,din acea iarnă, deşi ne-am propus de mai multe ori. Nu am mai vorbit nici cu maica de acolo. Poate nici nu mă va mai recunoaşte...


2 comentarii:

Marilena spunea...

Ce frumos! Am avut si eu o astfel de experienta, numai ca era la sfarsitul facultatii. M-ai facut sa-mi fie dor de manastirea mea...

Anonim spunea...

Maica Domnului si sf.ioan Botezatorul v-a ocrotit in tot drumul vietii voastre si v-a stiut si gandul vostrul.amin