29 septembrie 2009

Ajutorul Sfântului Nectarie


Am citit azi pe blogul lui Danion Vasile o mărturisire emoţionantă a unui romano-catolic care cu ajutorul Sf. Nectarie a ajuns să cunoască frumuseţea Ortodoxiei. Citind, mi-am dat seama cât de multe minuni face Dumnezeu cu fiecare dintre noi, dar suntem aşa de obişnuiţi cu ele că nici măcar nu le băgăm în seamă. Atunci când te întorci la credinţă dintr-un mediu cu totul străin Bisericii eşti impresionat de fiecare dovadă de iubire pe care Dumnezeu ţi-o trimite.  Cu timpul însă, toate acestea ni se par fireşti, ne aşteptăm doar la minuni "mari" (gen vindecare de cancer, izbăvire dintr-un accident etc.) şi nu realizăm că de fapt fiecare zi în care vedem lumina soarelui este de fapt o minune.
Vă invit să citiţi şi voi povestea lui Mihai-Cristian : http://www.danionvasile.ro/blog/2009/09/15/botezul-unui-fost-romano-catolic-in-biserica-lui-hristos/ şi să nu uităm să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate!

27 septembrie 2009

Întrebări

Singura întrebare sinceră a învăţatului naturalist către natură este: natură, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt.
Singura întrebare sinceră a istoricului către istorie este: istorie, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt.
Singura întrebare sinceră a sfântului către Dumnezeu este: Doamne, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt.
Răspunsul, fără greşeală, la toate cele trei întrebări, este: Omule, află-mă pe mine în tine!

 (Sf. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău)

25 septembrie 2009

Scrisoare către Iisus Hristos (fragment din cartea Părintelui Paulin de la Putna - "Iubire, spovedanie, libertate")


Iisuse...Hristoase...sunt un simplu copil, deşi am împlinit deja 17 ani. Este vârsta adolescenţei, dar nu vreau şi nu mă pot gândi la ea. Îmi vine mult prea greu...
Îţi scriu câteva rânduri. Nu pot fi sigură că le vei primi. Tu nu ai nicio adresă. Nu ştiu unde eşti şi, la urma urmelor, nici cine eşti Tu. Lumea nu îmi spune aproape nimic despre Tine. Nu Te cunoaşte şi nici nu vrea să Te cunoască. Am încercat să aflu cât mai multe despre Tine, dar nu am reuşit aproape nimic. Nici măcar Numele Tău nu este rostit de oamenii din jurul meu. Şi atunci, Hristoase, cum să Te găsesc? Unde eşti? Cine eşti?
Cum să fiu sigură că exişti? Că mă cunoşti, că mă iubeşti, că ai şi pentru mine un rost şi o picătură de iubire? În jurul meu nu Te văd, în cei de lângă mine nu Te simt. Prea mulţi dintre cei care mă înconjoară suferă de egoism, de prefăcătorie, de ură, de laşitate sau de impuritate. Ei nu îmi spun nimic despre Tine. Nu vor să Te caute, să Te simtă, să Te întâlnească. Când îi întreb sau le vorbesc despre Tine, îmi râd ironic în faţă şi mă privesc cu milă sau pur şi simplu cu dispreţ. Nu au timp şi pentru Tine. Poate că nici nu cred în Tine. Sunt prea ocupaţi cu problemele lor, atât de mici, atât de trecătoare şi atât de josnice...
Şi mă doare următorul fapt: ei par mereu veseli şi pe deplin fericiţi. Zâmbetul apare mereu pe chipurile lor. Par să trăiască din plin. Însă eu nu pot simţi la fel. Poate că nu ştii cât de des mă apasă tristeţea, neputinţa, singurătatea...
Cei care nu au habar de Tine nu ştiu decât să se distreze şi să-şi trăiască din plin viaţa, tinereţea lor. Dar cu mine cum rămâne? Parcă aş avea în suflet un copilaş care se uită în jur, se uită înspre oameni şi îi vine să plângă...nu înţeleg mult prea des cuvinte sau atitudini... de ce încap lacrimile doar pe chipul meu? De ce doar ochii mei au lacrimi de durere şi de suferinţă? Chiar numai eu trebuie să plâng? Chiar numai eu nu am dreptul să fiu fericită? Oare Tu mă opreşti să nu fiu ca ceilalţi? Şi de ce faci asta? Poate nu înţeleg ce aştepţi de la mine...Poate nu pot discerne voia Ta...
Toţi îmi cer, mă cheamă, aproape că mă obligă să fiu ca ei... Dar Tu nu spui nimic. Dar absolut nimic...niciun cuvânt măcar! Mă hrănesc cu lacrimi şi iarăşi cu lacrimi... Nu pot plânge în faţa prietenelor mele. Ştii bine că în preajma lor caut să zâmbesc şi să par şi eu fericită. Iar dacă într-o zi chiar nu reuşesc să mă prefac a fi fericită şi tristeţea îmi apasă întreaga fiinţă, mă doare enorm să văd că nimeni nu mă întreabă ce am... Oare chiar nu le pasă? (...)
Lupt cu mine şi mă rog Ţie. Nimeni nu mă învaţă cum şi ce anume ar trebui să Îţi spun. Mă rog unde şi cum apuc. Am ajuns să mă ascund, să mă feresc până şi de propria familie. Părinţii se bucură dacă merg la discotecă, dar nu se bucură să mă vadă rugându-mă. Cine are dreptate, Iisuse? Ei sau eu, un bulgăre de humă ce încercă să fie şi să facă ceea ce prea mulţi nu mai sunt şi nu mai fac? (...)
Despre Tine ştiu că nu poţi decât să ierţi şi să iubeşti. Mai ştiu că fiecare secundă a trecerii Tale pe acest pământ a fost un ocean de suferinţă şi de durere. Nu ai râs nici măcar o singură dată! Poate că s-a întâmplat doar să zâmbeşti uşor... Ştiu sigur că ai plâns; nu pentru Tine, ci pentru alţii. Şi mai ştiu că nu ai promis fericire nimănui pe acest pământ, aici şi acum. Ai promis tot ce pare a fi mai bun şi mai frumos pentru Împărăţia Cerurilor. Dar de ce toate acestea? Chiar nu îmi poţi da nimic şi pentru această tristă copilărie a mea? Chiar nu merit un zâmbet şi o oră măcar de intensă fericire? (...)
Am ajuns ţinta ironiilor şi a râsetelor celor ce mă înconjoară. Dacă aş vorbi murdar şi dacă aş trăi o viaţă infamă şi josnică, nu ar râde de mine. Nu ar vedea ceva deosebit şi nu aş ieşi cu niciun chip în evidenţă. M-ar considera ca pe unul de-al lor. Dar eu, totuşi, nu aş vrea să fac ceea ce acum mă scârbeşte şi-mi provoacă repulsie... (...)
Oare Tu nu vezi că prea mulţi în jurul meu nu cred în Tine? De fapt, cine mai crede azi în Tine? Mulţi jură că au văzut extratereştri şi ar fi bucuroşi ca aceştia să existe, dar nu prea vor să te accepte şi pe Tine. (...)
Aş vrea să-Ţi mai scriu. Dar Tu le ştii pe toate. Tu ai nevoie de mine, de inima mea şi nu de cuvintele mele. Tu nu ai scris nimic...niciun cuvânt. Tu doar ai iubit. Te-ai jertfit şi ai vindecat neputinţa şi durerile noastre. Vindecă-mă şi pe mine, Hristoase!
Dă-mi putere să exist!

24 septembrie 2009

Din învăţăturile Cuviosului Siluan


Domnul ne porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul, dar cum e cu putinţă să-L iubim pe Cel pe care nu L-am văzut niciodată şi cum să învăţăm această iubire? Domnul Se face cunoscut după lucrarea Lui în suflet. Când Domnul îl cercetează, sufletul ştie că a fost un Oaspete drag şi, când a plecat, atunci sufletul tânjeşte după El şi Îl caută cu lacrimi: "Unde eşti Tu, lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? Trecerea Ta a lăsat o bună mireasmă în sufletul meu, dar Tu nu eşti aici şi sufletul meu tânjeşte după Tine, şi inima mea e abătută şi bolnavă şi nimic nu mă mai veseleşte, pentru că am întristat pe Domnul şi El s-a ascuns de mine"
Dacă am fi simpli ca nişte copii, Domnul ne-ar arăta raiul şi L-am vedea în slava heruvimilor şi a serafimilor, a tuturor puterilor cereşti şi a sfinţilor, dar noi n-avem smerenie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei ce trăiesc împreună cu noi.
*
Domnul ne iubeşte atât de mult, încât noi înşine nu ne putem iubi pe noi înşine aşa; dar când sufletul e în întristare, el crede că Dumnezeu l-a uitat şi că nici măcar nu mai vrea să se uite la el, şi atunci suferă şi se chinuie.
Dar nu este aşa, fraţilor. Domnul ne iubeşte fără sfârşit, ne dă harul Duhului Sfânt şi ne mângâie, Domnul nu vrea ca sufletul să fie în mâhnire şi nedumerire despre mântuirea lui. Crede deci cu tărie că suferim numai câtă vreme nu ne-am smerit; dar de îndată ce ne smerim întristările noastre iau sfârşit, căci pentru smerenia lui Duhul lui Dumnezeu dă de ştire sufletului că se mântuieşte.
*
Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.
*
Milostive Doamne, învaţă-ne pe noi toţi prin Duhul Tău Cel Sfânt să trăim dupăvoia Ta, ca toţi să Te cunoaştem în lumina Ta pe Tine, adevăratul Dumnezeul nostru, fiindcă fără Lumina Ta nu putem înţelege plinătatea iubirii Tale. Luminează-ne prin harul Tău şi El va aprinde inimile noastre de iubire pentru Tine.

(Cuviosul Siluan Athonitul - Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei)

23 septembrie 2009

Femei de carieră, Mircea Dinescu

Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.
Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă…
Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood , care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.
Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.
Când constaţi că fetiţa ta îi spune “mamă” soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui “da”, acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.
Mircea, fă-te că trăiesti! Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat.
Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna..
Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fă-te că lucrezi!”.. Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

(am preluat textul de pe blogul lui Laurenţiu Dumitru )

21 septembrie 2009

Avem timp...

Avem timp
               Octavian Paler


Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga,
să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,
să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,
avem timp să citim și să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușă lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiții și boli,
să învinovățim destinul și amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânam răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puțină tandrețe.
Când să facem și asta - murim.
Am învățat unele lucruri în viată pe care vi le împărtășesc și vouă !!
Am învățat că nu poți face pe cineva să te iubească
Tot ce poți face este să fii o persoană iubită.
Restul ... depinde de ceilalţi.
Am învățat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pase.
Am învățat că durează ani să câștigi încredere 

Şi că doar în câteva secunde poți să o pierzi
Am invăţat că nu contează CE ai în viaţă
Ci PE CINE ai.
Am învățat că te descurci și ți-e de folos farmecul cca 15 minute
După aceea, însă, ar fi bine sa știi ceva.
Am învățat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alții mai bine să facă
Ci cu ceea ce poţi tu să faci
Am învățat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva
Am învățat că oricum ai tăia
Orice lucru are două feţe
Am învățat că trebuie să te desparți de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oara când îi vezi
Am învățat că poți continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poți
Am învățat că EROI  sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie
Indiferent de consecinţe
Am învățat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate
Am învățat că atunci când sunt supărat am dreptul sa fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu și rău
Am învățat că prietenia adevărata continuă să existe chiar și la distanţă
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată
Am învățat că, dacă cineva nu te iubește cum ai vrea tu
Nu înseamnă că nu te iubește din tot sufletul.
Am învățat că indiferent cât de bun iți este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierți pentru asta.
Am învățat că nu este întotdeauna de ajuns sa fii iertat de alții
Câteodată trebuie sa înveți sa te ierți pe tine însuţi
Am învățat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învățat că trecutul și circumstanțele ți-ar putea influenţa personalitatea
Dar că TU ești responsabil pentru ceea ce devii
Am învățat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc 

Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedește că se iubesc.
Am învățat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc

Şi nu faptele sale
Am învățat că doi oameni pot privi același lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am învățat că indiferent de consecințe
Cei care sunt cinstiţi  cu ei înșiși ajung mai departe în viată
Am învățat că viata iți poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învățat că si atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învățat că scrisul
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufletești
Am învățat că oamenii la care ții cel mai mult
Iți sunt luați prea repede ...
Am învățat că este prea greu sa-ți dai seama
Unde să tragi linie intre a fi amabil, a nu răni oamenii și a-ți susține părerile.
Am învățat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit.

20 septembrie 2009

Martiri ai Ortodoxiei


"Pe 10 mai 2008, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Tănase Todoran, ţăranul care s-a opus în 10 mai 1763 trecerii năsăudenilor la confesiunea greco-catolică.
La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare a noilor regimente s-a încheiat, generalul Buccow, cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron, a venit să primească jurământul năsăudenilor şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit "Mocirla".
Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub Carol al IV-lea, şi le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare:
"De doi ani, noi suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce?
Ca să fim robiţi, să n-avem niciun drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne ciufulească tisturile. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia şi cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine."
Protopopul din Năsăud care ascunsese obligativitatea convertirii, a fost bătut de ţăranii furioşi.
Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron şi i-a spus: "Fătul meu, de unde eşti? De la Blaj! Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!"
După aceea l-a luat pe vlădica de mână şi l-a condus o bucată de loc ca să nu năvălească asupra lui mulţimea tulburată.
Sentinţa a fost pronunţată în ziua de 12 noiembrie 1763 şi conţine următoarele pedepse:
- Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu în vârstă de 104 ani, să fie frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolare.
- Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare pentru aceeaşi vină.
- Alţi 15 conducători de revoltă au fost graţiaţi de la spânzurătoare în schimbul a 6000 de lovituri de vergi date de soldaţi, ceea ce tot moarte sigură a însemnat. Din Bichigiu au mai fost împuşcaţi şi alţi credincioşi, printre care şi Toader Cătană, pentru că au iubit "Sfinţenia legii patriarhilor", adică credinţa ortodoxă.
Capetele lor au fost înfipte în pari, înaintea porţii lor, iar bucăţi din trupurile ciopârţite le-au pus la răscruci de drumuri." (Împărtăşirea ecumenistă - unirea creştinismelor sau apostazia veacurilor)
Pomenirea  Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni : Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu se face la data de 12 noiembrie, ziua muceniciei lor.
Sfinţilor martiri, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
(Alte amănunte legate de canonizarea şi viaţa acestor Sfinţi Mariri mai puteţi citi şi aici: http://www.agnos.ro/blog/2008/05/11/sfintii-martiri-nasaudeni-canonizati-la-salva )

18 septembrie 2009

Perlele unor copii creştini

Am preluat de pe http://cristianstavriu.wordpress.com/2009/09/17/perle-de-la-copiii-cre%c8%99tini-1/ următoarele perluţe. Unele m-au amuzat, mai ales că e vorba despre copiii mai mărişori (peste 12 ani), ceea ce înseamnă că nu şi-au pierdut de tot inocenţa, iar altele m-au lăsat cu gura căscată- nu mă gândisem niciodată la aşa o "explicaţie"!

Eu gândesc că țăranii cred într-un Dumnezeu țăran.
ANCA RUGESCU, clasa a VIII-a, 14 ani si 5 luni

Crucea și rugăciunea sunt un fel de arme, cu gloanțe de bunătate, la care diavolul nu are cum să se apere ca nu are vestă antiglont pentru aşa ceva.
DENIZ ALI, clasa a V-a, 11 ani si 6 luni

Moș Crăciun nu dorește să fie pictat pe pereții Bisericilor, deoarece el își vede de lungul nasului și zice că bunătatea adusă de el este doar o singură dată pe an.
CATALINA GEORGIANA OPAINA, clasa a VIII-a, 14 ani si 8 luni

Zăcămintele sunt banii pe care ni i-a pus de-o parte Dumnezeu, încă de la facerea lumii.
IULIA GHITA, 15 ani si 2 luni

Chiar dacă în vis îl întrebăm pe îngerul nostru cum este în Rai, el nu ne spune, pentru că dacă ne spune, atunci noi vrem repede să murim.
SORIN STEFAN TRANDAFIRESCU, clasa a III-a, 9 ani si 3 luni

Zadarnic e să ai aripi, iar cerul uși închise.
CASSANDRA HALCHIAS, clasa a VIII-a

Nu ar fi deloc o idee bună să-i dăm în dar unui călugar un televizor, pentru că e ca și cum i-am face cadou o violență.
SMARANDA BELCIUG, clasa a V-a, 11 ani si 4 luni

Peisajul este o caligrafie a lui Dumnezeu.
ADRIAN IONITA, clasa a II-a, 8 ani si 5 luni

Învățătura este cadoul care-l lasă Dumnezeu pe pamânt, dar oamenii trebuie să-l caute și să-l găsească singuri.
RUXANORA MOCEAN, clasa a VII-a, 14 ani

Sunt perechi de oameni în vârsta care vor să facă neaparat cununia religioasa pentru că în tinerețe au facut doar cununia politică-civilă.
ANA-MARIA CORDOS, clasa a VII-a, 13 ani si 7 luni

În alte timpuri, scoala se construia lângă biserică deoarece se mergea pe ideea că cine se aseamănă se adună.
MALVINA ISFAN, clasa a VII-a, 13 ani si 10 luni

17 septembrie 2009

Spre ce trebuie să tindem...

"Atunci când vei deveni conştient de întunecimea inimii tale şi de slăbiciunea trupului tău, îţi va pieri orice dorinţă de a-ţi mai judeca fratele. Dincolo de propria ta întunecime, vei vedea atunci lumina cerească strălucind în toate făpturile, care o oglindesc: nu vei mai putea lua seama la păcatele celorlalţi când ale tale sunt atât de mari. Într-adevăr, de-abia când vei tinde cu ardoare către desăvârşire, vei începe să descoperi cât eşti de nedesăvârşit. Şi de abia atunci când vei vedea cât eşti de nedesăvârşit, desăvârşirea îţi va deveni accesibilă. Astfel, desăvârşirea purcede din slăbiciune. (...)
Cum ar putea voi să i se supună ceilalţi acela care constată, cu suferinţa adâncă pe care o inspiră dragostea, că el nu I se supune niciodată Învăţătorului său? Cum ar mai putea atunci să se tulbure, să-şi piardă răbdarea, să-şi iasă din fire dacă lucrurile nu merg potrivit dorinţei sale? Un astfel de om s-a obişnuit, printr-un îndelung exerciţiu, să nu mai dorească nimic, ori, cum explică avva Dorotei, celui care nu mai are dorinţe totul i se întâmplă după dorinţa sa. Voia sa urmează întru totul vioii lui Dumnezeu, încât obţine tot ceea ce cere.
Cum ar mai putea fi stăpânit de invidie cel care, departe de a voi să se înalţe pe sine, este conştient de propriile sale scăderi şi consideră că ceilalţi merită mult mai mult decât el respect, consideraţie? Cum ar mai putea fi încercat de teamă, de spaimă sau de nelinişte, cel care, asemenea tâlharului de pe cruce, vede în tot ce i se întâmplă dreapta răsplătire a faptelor sale? Nepăsarea îi piere, căci neîncetat o hăituiește şi-i demască în sinea sa cele mai slabe urme. Descurajarea dispare, căci cum ar mai putea fi pus la pământ cel care stă neîncetat în genunchi cu duhul? Ura îi este de acum pe deplin îndreptată către răul care se află în sine şi care îl împiedică să-L vadă limpede pe Domnul. Îndoiala nu mai are nicio putere asupra lui, căci a gustat şi a văzut că bun este Domnul. Dragostea sa se face tot mai cuprinzătoare, la fel şi credinţa. Culege roadele smereniei. Dar toate acestea nu se întâmplă decât pe cărarea cea strâmtă, pe care puţini o află."
(Tito Colliander, Calea asceţilor)

14 septembrie 2009

Isihasm românesc

"De ce românii au iubit viaţa isihastă? Pentru că şi laicii, mirenii, au iubit viaţa isihastă. Ce sunt satele româneşti din Apuseni, din Maramureş, chiar din Bucovina? Sate micuţe cu oameni foarte liniştiţi. De ce sunt mai agitaţi oamenii din localităţi mai mari, decât cei din localităţi mai micuţe? Pentru că oamenii din localităţile mai micuţe se roagă mai mult. Au mai multă linişte, ascultă mai puţin zgomot, văd mai puţin pe orizontală şi mai mult pe verticală.Se roagă mai mult. Deci şi sihaştrii care au venit şi au întemeiat aceste mici sihăstrii, au venit dintr-un spaţiu rural, de la stâna cu oi, dintr-un sătuc, dintr-o casă cu 8-10 copii. Şi nu au făcut altceva decât au continuat viaţa sihăstrească, de linişte, de acasă. Au adus-o într-un munte sau într-o poiană. Sihastrul a adăugat la rugăciunea pe care l-a învăţat mama, încă ceva în plus: inima lui, rugăciunea lui Iisus, lacrima lui, privegherea de noapte, postirile. Asta-i taina mare a românilor, sihăstrii cu mulţi sihaştrii, dar sihaştrii fără nume. (...) 
Acum România, socotit la kilometru pătrat, este ţara cu cei mai mulţi monahi şi cu cele mai multe mănăstiri. Nu este, însă, un prilej de laudă. Este un prilej de frică. Vai nouă dacă ne gândim doar cantitativ, nu şi calitativ. Rămâne să ne gândim: noi astăzi rămânem numai cu istoria sihăstriilor? Ne lăudăm cu toponimia, că aici a fost un sihastru şi aici un pustnic? Rămâne să vedem dacă ne păstrăm această verticalitate din istorie. Aici e răspunderea tuturor românilor. Cu conferinţe nu prea salvăm România, cu vorbe frumoase nu prea salvăm România. Cu trăire frumoasă în Hristos, fraţilor, vom răzbi. Cu trăire autentică în Hristos, cu rugăciune, cu viaţă curată."
(Părintele Ioanichie Bălan)

13 septembrie 2009

Taina Sfintei Cruci

"Taina cea dintâi a Crucii stă în fuga de lume, în despărţirea de rudele după trup - dacă ele împiedică evlavia şi viaţa cea pe potriva ei - şi în deprinderea cea trupească, despre care Pavel spune că este şi ea de oarecare folos; aceasta ne arată că lumea şi păcatul sunt răstignite pentru noi când fugim de ele. Iar cea de-a doua taină a Crucii ne arată că suntem răstigniţi pentru lume şi pentru patimile ei, când acestea fug de noi. Şi este cu neputinţă ca ele să fugă întru totul, sau să nu mai lucreze în noi, dacă noi nu ne naștem întru vederea duhovnicească a lui Dumnezeu. (...) Pavel socotea, întru lauda Crucii, că el nimic nu ştia decât pe Iisus Hristos, şi încă pe Iisus cel răstignit. Ce spune deci Pavel? Crucea înseamnă răstignirea trupului, cu patimile şi cu poftele sale.(...)Astfel, a-ţi răstigni trupul, cu patimile şi poftele sale, aceasta înseamnă şi ca omul să nu săvârşească nimic din ceea ce este neplăcut lui Dumnezeu. Şi chiar dacă trupul ne trage în jos şi ne siluieşte, cuvine-se ca fiecare dintre noi să se străduiască să-l ridice la înălţimea Crucii.
Nu numai înţelesul Crucii şi taina sa, dar şi chipul ei cel dumnezeiesc şi vrednic de închinăciune , pecete sfântă şi preacinstită, dătătoare de sfinţenie  şi împlinitoare a bunurilor celor negrăite şi nemăsurat de mari puse la îndemâna neamului omenesc de către Dumnezeu, care ridică blestemul şi osânda, nimicind stricăciunea şi moartea. Fiii ereziei îi întorc spatele în derâdere; căci ei n-au priceput cuvântul apostolic: Ca să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lăţime şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea (Efeseni, 3,18). Într-adevăr, Crucea Mântuitorului arată toată iconomia venirii Sale cu trupul la noi şi cuprinde toată taina din ea; da, căci Crucea se întinde către toate marginile pământului, îmbrăţişând cele de sus, cele de jos, cele dimprejur şi cele de la mijloc. Deci ei spun: "Pironit pe Cruce, Hristos a murit, şi de aceea nu răbdăm să mai vedem chipul şi lemnul pe care a murit El." Iar zapisul scris împotriva noastră din pricina neascultării cu privire la pom, neascultare săvârşită când mâna strămoşului nostru dintâi s-a întins spre el, oare pe ce a fost prins în cuie? Şi cum oare a fost el nimicit şi şters, astfel încât noi să putem dobândi din nou binecuvântarea lui Dumnezeu? Cu ce oare Hristos a descuiat şi a izgonit pe deplin stăpânirile şi puterile duhurilor răutăţii care uzurpaseră locul firii noastre din pricina lemnului neascultării? Şi cu ce oare, Hristos, biruindu-le pe acestea le-a dat de ruşine, ca astfel să primim noi slobozenie? Cu ce oare a fost surpat zidul cel despărţitor, iar vrăjmăşia faţă de Dumnezeu a încetat şi a pierit? Şi prin ce oare am fost împăcaţi cu Dumnezeu şi am primit vestea cea bună a unei păci reînnoite cu El? Nu oare pe Cruce şi prin Cruce? (...) Iar dacă Crucea ar fi să fie dispreţuită, sub cuvânt că Hristos a suferit pe ea moarte, atunci nici moartea Sa n-ar fi vrednică de cinste şi mântuitoare."(Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol.1)

11 septembrie 2009

Viaţa minunată a Sfintei Teodora din Alexandria

Istoria Bisericii Ortodoxe cunoaşte multe Cuvioase care au fost obligate de împrejurări să vieţuiască şi să se nevoiască în mănăstiri de călugări. Pentru noi, cei de azi, acest lucru pare aproape imposibil, în ideea în care de pe la 10-12 ani fiecare fată visează la propria cameră pentru că, deh... are nevoie de intimitate. Cum să poţi, trăi, femeie fiind, alături de sute de bărbaţi, nevoită să-ţi acoperi identitatea? Şi mai ales, cum să poţi lucra umăr la umăr cu ei (pentru că se ştie că în mănăstire se lucrează, nu glumă, iar ascultarea trebuie să o împlineşti fără cârtire)? Sfânta sărbătorită de Biserica Ortodoxă în fiecare an pe 11 septembrie face parte din această categorie a cuvioaselor, sau mai bine spus a mucenicelor, pentru că întreaga viaţă a fost o mucenicie pentru Hristos. 
Din viaţa Sfintei Teodora din Alexandria cunoşteam doar episodul cu acea fecioară care desfrânând cu un tânăr şi rămânând însărcinată a dat vina pe "fratele" Teodor (Sf. Teodora), acesta luând ocara asupra sa şi crescându-l pe prunc ca pe propriul fiu. Şi numai atât să fi ştiut despre viaţa acestei Cuvioase şi era suficient pentru a mă minuna de nevoinţele ei. Dar ceea ce am citit aseară în Vieţile Sfinţilor, despre întreaga sa nevoinţă, m-a lăsat fără glas. Cum ne vom putea noi prezenta în faţa Dreptului Judecător, noi care n-am lucrat nimic pentru mântuirea noastră, când alături de Tron vor sta aceşti sfinţi, oameni asemenea nouă, cu neputinţe şi păcate, dar care au ajuns să se asemene îngerilor? 
Pe când trăia în lume, căsătorită fiind, de Teodora s-a îndrăgostit un tânăr bogat care o îndemna în tot locul să păcătuiască cu el. Teodora nu s-a lăsat uşor ademenită, dar fiind încredinţată de o femeie amăgitoare că Dumnezeu vede numai păcatele săvârşite în timpul zilei, iar cele făcute noaptea, pe întuneric, nu poate să le vadă, a desfrânat cu acest tânăr într-o noapte. După această întâmplare s-a căit amarnic, nemaiputând căuta la faţa soţului său şi dorind să ştie dacă mai este nădejde de mântuire pentru o păcătoasă ca ea a ajuns într-o mănăstire povestindu-i stareţei celei întâmplate. Aceasta a liniştit-o spunându-i că Dumnezeu, în bunătatea Sa, poate ierta orice păcat dacă există căinţă adevărată. Teodora a hotărât să se desparte cu totul de lume şi să-i închine întraga viaţă lui Hristos, spre iertarea păcatelor ei, dar cum ştia că soţul ei nu va încuviinţa, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi a mers cale lungă până la o mănăstire de călugări, cerând să fie primită ca frate. După ce egumenul i-a pus la încercare râvna, a fost primită în mănăstire, de acum înainte numindu-se fratele Teodor. De la bun început s-a diferenţiat de ceilalţi călugări, întrecându-i pe toţi cu nevoinţa, răbdarea şi ascultarea. Nu departe de acea mănăstire se afla un lac în care domnea un crocodil ce îi înspăimânta pe toţi, nimeni nemaiîndrăznind să se apropie de el. Într-o zi, egumenul l-a trimis pe fratele Teodor să aducă apă din lacul respectiv. Acesta n-a stat nicio clipă pe gânduri, ştiind că ascultarea trebuie împlinită. Deşi a fost avertizat de ostaşii care păzeau lacul că în el se află acel cumplit crocodil, fratele Teodor s-a apropiat de lac, mai mult decât atât chiar crocodilul l-a plimbat pe spatele său până a reuşit să ia apa, iar la plecare Teodor l-a legat pentru a nu mai speria alţi oameni. Cu toţii au rămas uimiţi de puterea fratelui de a îmblânzi animalele sălbatice, dar cei mai pizmuitori au spus că prin vrajă şi nu prin puterea lui Dumnezeu a făcut toate acestea. Pentru a-l "demasca" acei călugări neîncrezători l-au trimis în miez de noapte cu o scrisoare urgentă, ca fiind din partea egumenului lor, la o mănăstire de la marginea unei păduri în care noaptea umblau tot felul de fiare sălbatice. Credeau că Teodor va fi sfâşiat de acelea şi astfel se va dovedi că nu are nicio putere. Fratele Teodor a luat scrisoarea şi a dus-o la destinatar, nefiind vătămat de niciunul din acele animale sălbatice, dar când a intrat în mănăstire, oadată cu el a intrat şi o fiară care l-a atacat pe portar. Aflând Teodor, a certat fiara care a plecat ruşinată, iar pe portar l-a vindecat ungându-l cu ulei sfinţit. Aflând clevetitorii săi toate cele întâmplate s-au ruşinat foarte şi şi-au cerut iertare. 
În noaptea în care Teodor a stat la mănăstirea la care fusese trimis, o fecioară a dorit să-l ademenească spre păcat, dar fiind refuzată, a păcătuit cu un altul. Peste şase luni s-a aflat că este însărcinată şi fiind bătută de ai săi şi întrebată cine este făptaşul, a dat vina pe tânărul frate Teodor. Când s-a născut pruncul, călugării din mănăstirea de lângă pădure l-au adus la mănăstirea lui Teodor, ocărându-l pe acesta, dar şi pe egumen. Supărat de cele aflate, egumenul l-a mustrat pe Teodor, dar el nicicum nu se dezvinovăţea pe sine, ci spunea doar: "Iertaţi-mă pe mine, păcătosul!" Fiind izgonit din mănăstire, a luat la sine băiatul şi s-a retras în pustie de unde a suferit nenumărate ispite din partea diavolilor, fiind chiar şi bătut până la leşin. După mai multă vreme, egumenul mănăstirii i-a permis să se întoarcă înapoi, iar Teodor şi-a continuat viaţa de aspră nevoinţă. Înainte de a muri, cunoscându-şi sfârşitul, Teodor l-a luat cu sine în chilie pe "fiul" său, învăţându-l pe acesta toate ca un adevărat părinte (sau mai bine zis, ca o mamă), îndrumându-l să păzească în toate Calea  lui Dumnezeu. În aceeaşi noapte egumenul visă că se afla în rai şi un înger al Domnului îl introduse într-o cameră unde era pregătit un pat preaînfrumuseţat. Întrbând al cui este acel pat, îngerul îi spuse că patul este pregătit Cuvioasei Teodora, cea care s-a nevoit în mănăstirea lor sub numele de Teodor. Trezindu-se din somn, egumenul a chemat întreaga obşte povestind tuturor cele visate, iar apoi s-au dus cu toţii la chilia fratelui Teodor, care plecase între timp spre cămara cea de Sus, pregătită sfinţilor. Când egumenul a descheiat cămaşa celui care adormise în Domnul, a văzut pieptul cel femeiesc al lui "Teodor". Au aflat apoi şi cei din mănăstirea învecinată toate cele despre nevoinţa Cuvioasei, iar prin pronie dumnezeiască la înmormântare s-a aflat şi soţul Teodorei care a cerut egumenului să se călugărească şi să i se permită a se nevoi în chilia aceleia care i-a fost soţie, dar mai ales mireasa lui Hristos.
Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

10 septembrie 2009

Sfintele Minodora, Mitrodora şi Nimfodora

"Aceste trei fecioare, Minodora, Mitrodora si Nimfodora, s-au adus pe sine in dar Sfintei Treimi. Altii aduc lui Dumnezeu daruri din averile lor cele din afara, precum oarecand cei trei imparati de la rasarit au adus aur, tamaie si smirna. Iar ele au adus daruri din visteriile cele din launtru; si-au adus sufletele ca un aur, dar nu aur stricacios rascumparat, ci sange cinstit, ca al unul miel fara de prihana. Au adus cugete curate drept tamaie, graind cu apostolul: "A lui Hristos buna mireasma suntem" (II Cor.2,15), iar trupurile lor, neatinse de mana barbateasca, spre batai dandu-le pentru Hristos, le-au adus pe ele dar lui Dumnezeu ca smirna stiind bine ca Domnul nu are trebuinta de ale noastre bogatii vremelnice, ci de noi insine, dupa cuvantul lui David: "Domnul meu esti Tu, ca bunatatile mele nu-Ti trebuiesc". Drept aceea singure pe sine s-au adus lui Dumnezeu, precum arata sfanta lor viata si vitejeasca patimire." (Vieţile sfinţilor pe septembrie)

9 septembrie 2009

Exemplul Sfinţilor Ioachim şi Ana sau Despre îndurările lui Dumnezeu asupra celor ce se roagă cu credinţă

Drepţii sărbătoriţi astăzi de Sfânta noastră Biserică au fost părinţii Maicii Domnului şi strămoşii Domnului Iisus Hristos. E drept că în Sfânta Scriptură nu găsim nici o referire cu privire la ei, dar în scrierile necanonice care au înflorit la începutul creştinătăţii, tradiţia creştină a descoperit multe ştiri adevărate.
Din tradiţiile sfinte cu privire la părinţii Maicii Domnului aflăm că aceştia erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi că, bogaţi fiind, la fiecare sărbătoare luau două părţi din averea lor, o parte o dădeau săracilor, iar cealaltă parte o aduceau Bisericii. Cu toate că duceau o viaţă cucernică, Dumnezeu nu le dăruise fiii, aceasta aducând multă mâhnire asupra lor. În ziua unui mare praznic, când Ioachim a urcat la Ierusalim vrând să-şi ducă darul său la templu, arhiereul care era atunci n-a vrut să primească darul, ocărându-l pentru nerodire. Asemenea şi un evreu a ocărât pe Ioachim zicându-i :" De ce apuci înaintea mea, au nu ştii că nevrednic eşti să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?"
Şi a plecat Ioachim foarte întristat şi defăimat şi ruşinat de la praznicul acela, şi, de mâhnire nu s-a întors la casa sa, ci s-a dus în pustie şi s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile şi striga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să le dăruiască lor rod pântecelui.  Asemenea şi Ana se ruga lui Dumnezeu în tot locul. Şi i-a auzit pe dânşii Domnul şi le-a trimis pe îngerul Său , binevestindu-le lor Naşterea Maicii Domnului, spre mântuirea neamului omenesc.
Cu toate că erau înaintaţi în vârstă, Sfinţii Ioachim şi Ana n-au deznădăjduit şi nu au încetat rugăciunea către Dumnezeu de a le dărui lor urmaş. Ştiau că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, în plus aveau exemple din vieţile drepţilor Vechiului Testament care s-au învrednicit a avea fii la bătrâneţile lor, ca Aaron şi Sarra, cărora li s-a născut Isaac, sau Ana, mama proorocului Samuel. Ioachim a fost categoric în cererea sa: "Nu voi da gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile mele să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, până ce mă va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel."
Câtă diferenţă este între oamenii şi mentalităţiile acelor vremuri şi noi, cei de astăzi! Atunci erai socotit un paria al societăţii dacă nu lăsai cel puţin un urmaş, mai mult decât atât, nici măcar la templu nu îţi puteai aduce darul. Astăzi, în cele mai multe familii, naşterea de prunci este programată în funcţie de priorităţile pe care cei doi soţi şi le stabilesc (casă, maşină, loc de muncă sigur etc.), de multe ori o sarcină survenită înaintea "termenului" propus fiind ştearsă din catastifurile stării civile (dar nu şi ale lui Dumnezeu!!!) pe masa vreunui cabinet de ginecologie. Paradoxul acestor vremuri este că multe familii amână sau împiedică naşterea de fii prin diferite metode, ani în şir, cheltuind o grămadă de bani (bani cu care ar fi putut creşte cel puţin un copil!), iar după ce reuşesc să se "realizeze" profesional îşi dau seama că viaţa le este pustie, îşi doresc cu disperare copii şi, nemaiputând avea (pentru că nu te poţi juca cu Dumnezeu de-a "baba oarba"), apelează la înseminţări artificiale, cheltuind şi cu acestea sume considerabile.
Astăzi, mai mult ca oricând, inversarea valorilor a devenit o modă. Dacă ai mai mult de doi copii eşti considerat fie iresponsabil, fie sectar şi, încet, încet eşti dat la o parte. Sunt la modă familiile cu un singur copil, căruia părinţii să îi ofere "tot ceea ce ei nu au avut", care să fie mereu în centrul atenţiei tuturor (de parcă ar fi un exponat de muzeu) şi căruia să nu i se refuze niciodată nimic. Consecinţele acestor comportamente anormale se vor vedea în timp şi dacă Dumnezeu nu va mai trimite printre noi şi oameni capabili să acuze pe faţă aceste urâciuni şi să întoarcă inimile celor stăpâniţi de cel rău la El, viitorul va arăta foarte sumbru.
Frumuseţea sărbătorii de astăzi (şi a oricărui praznic în general) constă în faptul că ea nu s-a demodat, că este atemporală, că Sfinţii deşi au murit sunt vii în Împărăţia lui Dumnezeu şi îi putem oricând ruga să mijlocească pentru noi. Să îi rugăm aşadar pe Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana să ne apere căsniciile şi familiile de orice uneltire a vrăjmaşului şi să ne ajute să ne păstrăm departe de ispitele acestei lumi pentru ca şi numele noastre să fie trecute în ceruri!
"Cu multe fapte bune au fost împodobiți Sfinții şi dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, despre care se spune că duceau o viaţă sfântă şi neprihănită înaintea Domnului. Dar niciuna dintre faptele bune nu le-au adus lor mai mare bucurie,slavă şi cinste de la Dumnezeu, ca rugăciunea şi postul. Cu aceste două virtuţi Sfinţii Ioachim şi Ana au atras asupra lor mila şi îndurarea preabunului Dumnezeu, care i-a învrednicit să fie părinţi ai celei mai binecuvântate fiice a neamului omenesc, adică ai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria. "(Pr. Cleopa)

7 septembrie 2009

Predica Părintelui Cleopa la Naşterea Maicii Domnului

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea;

că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru... (Troparul praznicului)
Iubiţi credincioşi,
Gîndindu-mă la cinstea şi slava cea mare cu care Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului, gîndindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe dînsa puterile cereşti, apoi, cugetînd şi la slujbele şi rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pămînt, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit în cinstea ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gîndului mă îndeamnă, ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu nepriceputul, o mică picătură lîngă noianul cel mare al laudelor ei. Şi iată ce am a zice:
Iubiţii mei fraţi în Hristos, v-aţi gîndit vreodată pentru care pricină Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rînduit ca praznicele împărăteşti, care împodobesc crugul anului, să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să se sfîrşească cu Adormirea ei? După cum se ştie, în prima lună a anului nou bisericesc, în a opta zi a lunii septembrie, prăznuim Naşterea Maicii Domnului, iar în luna ultimă a anului bisericesc, la 15 august, prăznuim Adormirea ei. Pricina cea tainică, pentru care anul bisericesc începe şi se sfîrşeşte cu praznicele Maicii Domnului, este aceasta că prin mijlocirea Maicii Domnului, Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe şi a termina planul mîntuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.
Să ştiţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu de a mîntui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic şi umbros chiar de la începutul lumii, cînd a zis Evei că sămînţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15). Căci despre Hristos se zice: sămînţa femeii, ca Unul ce nu S-a născut din sămînţă de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin întruparea Lui, a zdrobit capul şarpelui şi al morţii şi al păcatului, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 22).
Dar să ştiţi, fraţilor, că în planul mîntuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului - porumbiţa cea aleasă de Dumnezeu şi de Duhul Sfînt -, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a răscumpărării din robia păcatului. Iarăşi, pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facere 28, 12), căci Maica Domnului a fost scara pe care S-a pogorît Dumnezeu pînă la noi şi prin care firea noastră s-a suit pînă la dreapta lui Dumnezeu (Canonul Acatistului Maicii Domnului).
Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins, care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii (Ieşire 3, 2), căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în sine focul dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna gl. 1, Mînăstirea Neamţ, 1816). Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8), căci şi ea a răsărit din părinţi sterpi şi neroditori şi întru feciorie petrecînd, de la Duhul Sfînt a zămislit şi a născut pe Hristos (Luca 1, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşire 37, 17-24) fiindcă ea a strălucit în lume cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfînt. Maica Domnului a mai fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşire 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în sine focul dumnezeirii.
Maica Domnului a fost închipuită prin cortul sicriului şi prin tablele Legii Vechi (Ieşire 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfînt şi sicriu însufleţit şi tablă a Legii Darului (Canon de panihidă, pesna a 8-a). Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o Proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricînd cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2). Maica Domnului este împărăteasa cea preasfîntă, preafrumoasă şi preaîmpodobită, pe care fericitul ei strămoş, David proorocul şi împăratul a văzut-o prin Duhul Sfînt, stînd de-a dreapta scaunului dumnezeirii, fiindcă Cel ce stăpîneşte fulgerele cerului în ea s-a oprit şi a locuit (Psalm 44, 11). Maica Domnului a mai fost închipuită prin norul cel uşor, prin care S-a pogorît la noi Dumnezeu.
Maica Domnului este muntele cel sfînt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii, cu raze de aur, întru care s-a ascuns soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Maica Domnului a fost închipuită şi prin chivotul Legii Vechi înaintea căruia a săltat de bucurie David proorocul şi împăratul (II Regi 6, 2-5).

Iubiţi credincioşi,
Din cele prea multe mărturii şi simboluri care închipuiesc pe Maica Domnului, v-am adus aici cîteva spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are obîrşie foarte veche şi este vestită de patriarhii şi proorocii lui Dumnezeu.
Acum este vremea să arătăm, măcar pe scurt, cum s-a împlinit în Legea Harului această dumnezeiască faptă a naşterii Maicii Domnului. În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Aceşti soţi erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar aveau mare mîhnire în această viaţă, căci nu aveau copii. Şi, în acea vreme, cei ce nu aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: "Blestemat este cel ce nu are sămînţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim". De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie să primească hrană, iar în biserică nu erau luaţi în seamă şi nu li se primeau jertfele pe care le aduceau lui Dumnezeu.
Într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, s-au dus şi Ioachim cu soţia sa Ana la biserică şi, pentru multa lor osîrdie, au vrut să dea şi ei ceva jertfă lui Dumnezeu din averile lor. Dar preotul nu a voit să le primească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicîndu-le: "Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?" Atunci Ioachim şi Ana, umplîndu-se de ruşine şi de mîhnire, au ieşit afară din biserică. Şi mergînd spre casă foarte întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa Ana: "Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea, căci noi sîntem urgisiţi de Dumnezeu. Iată eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă un copil".
Deci, se despărţiră unul de altul, iar Ana se duse acasă, la Nazaret. Şi, după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu durere şi cu multe lacrimi, zicînd: "Doamne, Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvîntul ai făcut cerul şi pămîntul şi toate cîte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească; Cela ce ai binecuvîntat pe Sarra, femeia lui Avraam şi a născut pe Isaac la bătrîneţe şi ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă-mi şi mie roadă pîntecelui meu şi nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina Ţie cu toată inima şi-l voi da să slujească în biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).
Deci, acestea grăind Ana, cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu; la fel şi Ioachim, bărbatul ei, mult rugîndu-se în munte şi plîngînd cu durere din inimă, a auzit Dumnezeu rugăciunea şi suspinurile lor. Apoi trimiţînd pe arhanghelul Gavriil la Ioachim în munte, i-a zis: "Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii, Dumnezeu! Deci, lasă întristarea şi amărăciunea sufletului tău şi te du la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta. Numai să ai nădejde tare în cuvîntul meu şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu".
Acestea zicînd îngerul lui Dumnezeu, s-a dus în grabă şi la Ana şi îi zise aceste cuvinte: "Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate popoarele pămîntului se vor bucura". Deci, Ioachim, auzind cuvîntul arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă pentru vestea primită de la înger. Apoi Ana, rămînînd însărcinată, după nouă luni a născut o fiică, pe care, după obiceiul Legii Vechi, la opt zile o duseră la preotul bisericii spre a-i pune numele. Deci, cu chip tainic, i s-a dat pruncii acest nume de Maria, căci Maria înseamnă împărăteasă, ca ceea ce avea să fie Împărăteasa îngerilor şi Doamna întregii lumi. Încă şi altă taină ascunde în sine numele de Maria. Numele acesta se compune din cinci litere ce închipuiesc tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Vechiul Testament. Astfel, litera "M" arată pe "Mariam", sora lui Moise şi a lui Aaron. Litera "A" este Avigheia, femeia lui Nova. Litera "R" este Rahila, soţia lui Iacob. Litera "I" este Iudit, văduva cea sfîntă; litera "A" este Ana, femeia lui Elcana.
Prin aceasta se înţelege că toate darurile şi faptele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte dumnezeiasca pruncă Maria, întrecîndu-le cu neasemănare. Fiindcă Mariam, sora lui Moise strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria şi proorocia rămîn de-a pururea. Avigheia s-a măritat întru smerenie, iar fecioara Maria, mai ales pentru smerenie este lăudată, că a căutat Dumnezeu spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudita a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorît pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9) iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş al înţelepciunii şi al Cuvîntului lui Dumnezeu (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna, gl.3), care prin puterea Lui a omorît pe Olofern cel fără de trup, adică pe diavolul.
Ana fiind stearpă s-a slăvit, pentru că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20) dar şi Preasfînta Fecioară Maria este mult mai vestită, căci nu stearpă, ci fecioară fiind, a devenit Maica marelui Emanuel (Isaia 7, 14). Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfîntului Duh? Căci, după mărturia Fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai cîte o parte din daruri, iar Preasfînta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor.

Iubiţi credincioşi,
Ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucurie sfîntă, fiindcă astăzi se naşte Maica luminii şi a bucuriei. Astăzi se vesteşte mila şi izbăvirea neamului omenesc, căci s-a născut Maica milei şi a milostivirii. Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfînt, ci naşterea aceleia ce este mai sfîntă decît toţi sfinţii. Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei îngerilor. Nu maică de împărat pămîntesc se naşte, ci însăşi Maica Domnului şi Dumnezeului slavei. Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii, din pîntece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicînd: "Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie, căci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cînta ţie, de Dumnezeu Născătoare" (Axionul din ziua Botezului Domnului).
Deci, fraţii mei, dacă David, împăratul şi proorocul, a săltat bucurîndu-se şi s-a veselit foarte, înaintea chivotului Legii Vechi, care tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi cîtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, cînd, nu tainic şi cu închipuire, ci într-adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit? Dacă cele întunecate şi tainice, atîta veselie au adus preafericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi cîtă bucurie are el acum în cer, şi cîtă bucurie şi mîngîiere se cuvine să avem şi noi astăzi, cei de pe pămînt, cînd a răsărit în lume prunca lui Dumnezeu, Fecioara Maria, prin care S-a arătat Soarele mîntuirii neamului omenesc?
Cu adevărat astăzi, Preabunul şi Preînduratul Dumnezeu, a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu mare bucurie, nu numai pe David împăratul şi proorocul, ci şi pe dumnezeieştii ei părinţi Ioachim şi Ana, care cu atîtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod. Dar şi toată făptura omenească s-a bucurat, de vreme ce tot neamul omenesc aştepta să se nască în lume Sfînta Fecioară, care la vreme avea să nască pe Emanuel, ce se tîlcuieşte "Cu noi este Dumnezeu" (Isaia 7, 14).
Astăzi prăznuim naşterea Împărătesei cerului şi a pămîntului, ca rod al rugăciunii, al milosteniei şi al facerii de bine, cîştigată de la Dumnezeu de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci cum trebuie să prăznuim noi astăzi şi cu cîtă cinste şi evlavie, cu cîtă sfinţenie şi curăţie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mîngîie cu nădejdea că, prin milostenii şi faceri de bine, prin post şi rugăciune, vor dobîndi şi ei copii de la Dumnezeu.
Astăzi cei tineri să se înfrîneze şi cu curăţie şi cinste să prăznuiască naşterea Maicii Domnului. Astăzi fecioarele şi copiii să salte de bucurie că le vine în lume Maica fecioriei. Astăzi bătrînii şi bolnavii să se bucure că sprijinitoarea bătrînilor şi mîngîierea bolnavilor a venit în lume. Astăzi cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de mîntuirea lor, cu nădejde să se mîngîie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi pe pămînt s-a născut. Fiecare din cei ce sînteţi de faţă să vă gîndiţi cîtă osteneală şi milostenie au făcut şi cîte lacrimi au vărsat dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu copii. Apoi, prin cîtă osîrdie şi rugăciune din adîncul inimii au dobîndit o fiică, pe Preasfînta Fecioară Maria, de a cărei naştere s-au bucurat cerul şi pămîntul.
Şi acum să vă fac o întrebare. Oare cîtă muncă şi urgie, cîtă pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care, nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea copii, ci îi omoară prin avorturi sau prin alte mijloace împiedică naşterea fiilor lor? Dacă pentru uciderea unui singur om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi oprire de la Sfînta Împărtăşanie, apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care ucid cu voia, nu unul, ci doi, trei şi chiar mai mulţi copii? Poate veţi zice că copilul avortat nu era de nouă luni şi deci păcatul nu ar fi deplin. Să nu gîndiţi aşa ceva, că mare neadevăr gîndiţi.
Dumnezeieştii Părinţi spun că precum atunci cînd fulgeră sau tună, deodată se vede şi lumina, aşa şi la împreunarea soţilor, în acea clipă cînd s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zămisleşte în pîntecele mamei şi sufletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul. Iar cine după împreunare, chiar şi după un ceas, va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este şi mare osîndă va primi. La fel păcătuiesc şi cei ce se feresc a zămisli copii. Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorît Dumnezeu (Facere 38, 10).
Luaţi aminte, fraţilor, că cel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu odată, ci de două ori este ucigaş. Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul său, dar dacă acel om a fost în dreaptă credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămîne viu în veci, fiindcă se duce din moarte la viaţă. Dar cei ce omoară copiii mai înainte de dumnezeiescul Botez, de două ori sînt ucigaşi, căci atît trupurile lor cît şi sufletele le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mîntuitorului care zice: Cel ce crede şi se va boteza se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

Iubiţi credincioşi,
Astăzi, însă, se cade să ne veselim, căci s-a născut pe pămînt Maica Vieţii, Fecioara Maria, cea mai sfîntă fiinţă omenească pe care a ales-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, ca să nască pe Iisus Hristos de la Duhul Sfînt în Betleemul Iudeii. Să se bucure astăzi pruncii şi fecioarele, copiii şi tinerii, mamele şi văduvele, preoţii şi călugării că ni s-a născut nouă mamă duhovnicească şi cea dintîi rugătoare, mîngîietoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi.
Să mergem deci în Nazaretul Galileii, să-i aducem laude îngereşti, pruncii şi Fecioarei Maria, Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, care s-a născut din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, la bătrîneţile lor. Însă, pentru a lăuda pe prunca şi Fecioara Maria, trebuie să avem inimă fără răutate, ca pruncii, şi viaţă curată şi neîntinată de păcate trupeşti. Pentru a lăuda pe aceea care avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu, trebuie să avem inimă de mamă, blîndeţe şi răbdare de mamă, iubire şi milă de mamă către toţi. Altfel, rugăciunile noastre, darurile noastre, dacă ies din inimi pline de păcate, de ură şi de răutate, nu vor fi primite de Preasfînta Fecioară Maria.
Cu aceste gînduri de bucurie şi nădejde şi cu inimi pline de milă şi smerenie, să intrăm în sfintele biserici şi, sărutînd icoana Maicii Domnului, să-i adresăm cu credinţă această scurtă rugăciune: Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvîntată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mîntuim prin tine de nevoi, că tu eşti mîntuirea neamului creştinesc. Amin.

Recomandare de carte

Zilele trecute mi-a căzut în mâini o carte pe care o îndrăgesc foarte mult şi pe care îmi place să o recitesc din când în când ca să îmi reamintesc că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă şi că "dacă ai răbdare ajungi în cer" (aşa cum îi place fetiţei naşilor noştri să ne amintească cu fiecare ocazie). Este vorba de "Un înger rănit", o poveste a unei fete mai mult decât curajosă şi răbdătoare, Irina, care află că suferă de lepră şi  care este izolată pe o insulă-spital alături de alţi bolnavi, unii dintre ai "locuitori" ai insulei de foarte mulţi ani. Deşi toţi aceştia aşteaptă un miracol, mulţi dintre ei au uitat de mult să mai creadă în el. Irina, nu numai că le readuce credinţa şi reuşeşte să înmoaie chiar şi cele mai dure inimi, dar îi şi ajută fizic pe mulţi dintre cei mai bolnavi decât ea, făcâdu curăţenie în căsuţe, pregătind mâncare, spălând, legând răni. La scurt timp după apariţia fetei pe insulă aceasta îţi schimbă înfăţişarea. Dintr-un loc în care moartea se credea stăpână, Irina reuşeşte să clădească o comunitate cu gospodării în toată regula, cu flori în faţa caselor şi găini în ogradă.
Deşi la prima vedere pare o simplă poveste, întâmplările şi personajele din carte sunt adevărate, iar conţinutul...merită citit! Şi mai dezvălui un amănunt: povestea are happy end!

6 septembrie 2009

Scrisoare către o fiică duhovnicească (Părintele Arsenie Papacioc)

Măicuţă E., văd năvala sufletească în care a vrut bunul Dumnezeu să te găseşti, şi încerci bucurii necunoscute şi mulţumire te-a cuprins şi în tot felul doreşti să rămâi la înălţime , unde nu poţi să vorbeşti, doar ochii umezi şi senini, ca două mâini gingaşe, culeg stările şi momentele nesfârşit de frumoase, dar arătând o neobişnuită luminare a feţii şi o tresăltare de mare nădejde a inimii.
Profit că sunt puţin liber, să-ţi răspund ca unei inimi nedespărţită şi aprinsă de jarul nedezminţit al dragostei lui Iisus.
"Ceea ce zideşte să-ţi îngădui, iar ceea ce tulbură să nu-ţi îngădui în nici un chip! Cine din cei cu minte sănătoasă - cum spune undeva - va întinde mâna spre paharul cu otravă, lucru pe care-l ştie?".
Măicuţă scumpă, pentru tine se aprind făcliile spre o lume curată, albă şi prea frumoasă. Nu sunt numai gândurile mele, sunt mişcările tale, sunt paşii tăi grăbiţi, este inima ta, care cu zbucium la vârsta curată, cerea să plece, să ajungă, să intre, să simtă  şi să rămână lângă Dumnezeu. Niciodată nu vei avea pace, decât numai în mişcarea aceasta. Suntem zidiţi singur numai pentru El. Pe tine te-a chemat Iisus, şi rănită de dragostea aceasta, copil fără iscusinţă bătrânească, te-ai răstignit împreună cu El şi ţi-a dat nume mare. Cinsteşte-L. Vei învia sigur împreună cu El şi plină de Lumina Taborică se va veseli faţa ta prea mult şi nu te vei mai teme de ruşinea ce ţi-o pregăteşte în taină vrăjmaşul Stăpânului tău.
O lume se pierde în învălmăşeala vremii şi te doare şi plângi, şi plânge Iisus cu sânge, după miresele Lui căzute, şi zice:
- De ce răspunzi cu plăcere la întrebări şi propuneri ruşinoase şi Mie nu-mi arăţi măcar o şoaptă. M-aş bucura şi mulţumi, măcar că vei plânge mult şi cu amar că nu Mi-ai spus Mie toate plăcerile şi dorinţele inimii tale. Cine crezi că poate să te iubească mai mult decât pot Eu să te iubesc, mireasa Mea ? de ce Mă părăseşti, lepădându-mi cuvintele Mele, dar şoptirile pline de venin le guşti cu plăcere, fără grijă şi fără teamă. De ce Mă dai afară din casa inimii tale, pe care Eu am zidit-o şi iarăşi am răscumpărat-o?
Cine te-a învăţat să faci aşa?
Înţelepciunea nu ţi-ar fi dat voie; buna cuviinţa de asemenea. Recunoştinţa sau darurile sfinte care sunt cu prisosinţă în tine? Nu ! Acestea învaţă că Eu sunt Calea, Adevărul,Viaţa şi iubirea care împlineşte, linişteşte şi alintă orice iubire şi curăţă sau vindecă fără durere rănile sufletului tău cuprins de mofturi şi capricii.
Scumpa mea fiică, totul, viaţa întreagă e o minciună descoperită trăită în afară de IIsus Hristos. Vreau să-I dai totul şi să nu-I nimic. E prea mare ca să nu preţuiască o inimă care se junghie pentru El. e prea iubitor ca să rămână dator. E prea dăruitor ca să-ţi dea mai puţin decât împărăţia Lui.
Vezi, că pe drumul acesta jertfa este uşoară şi plăcută. Vei fi o fată - o Maică- fericită, adică mai fericită la nivelul îngerilor, nu la măsuri omeneşti. Jertfeşte o discuţie ruşinoasă şi fugi de feţele care se dovedesc a fi şerpi veninoşi şi ascunşi, că aceştia fac să uiţi de gheenă, de iad, de Dumnezeu, de ruşine şi de Judecată.
A cui este munca, a aceluia îi sunt şi roadele. Cinstea şi cununile se cuvin învingătorilor, după marele apostol.
Fii veselă şi smereşte-te fără de măsură şi atunci vei cunoaşte că ai smerită cugetare, cînd iubind mult pe cele duhovniceşti, nu pe cele trupeşti, şi nejudecând inima cuiva, atunci te vei îmbujora şi se vor minuna mulţi de frumuseţea ta. Ştii că pentru nimic în lume şi nimenea nu ne va putea despărţi de dragostea lui Hristos. Închide-te cu El în inima ta şi aşa vei gusta şi va începe cu tine Raiul cel de Taină - Maica Domnului - adică vei fi la Masa cea Dumnezeiască.
Aşa să trăieşti şi aşa să cugeţi şi să respiri ca peste tot şi în toate să fie şi să rămână Dumnezeu.
Rămâi sănătoasă şi veselă şi binecuvântată,


Ierom. Arsenie Papacioc.

(Veşnicia ascunsă într-o clipă, Arhim. Arsenie Papacioc, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004)

4 septembrie 2009

Caracterul răstignitor al dragostei

A ne abandona dragostei înseamnă să fim deschişi atât pentru aspectele pozitive cât şi negative care-i sunt proprii, atât pentru bucuria împlinirii sau adâncirii într-o cunoaştere de sine de care habar nu aveam înainte că ar fi posibilă, cât şi stării de tristeţe şi dezamăgire.

Atunci când ne îndrăgostim, lumea se clatină din temelii, preschimbându-se în jurul nostru nu numai în ceea ce priveşte înfăţişarea exterioară, cât şi în tot ce înseamnă experienţa proprie care ne pune în legătură cu lumea. De regulă, această cutremurare este percepută prin mijlocirea noilor perspective luminoase pe care le deschide, înfăţişându-ne un minunat cer şi pământ nou, pe care iubirea, prin miracolul şi taina ei, parcă le recreează dintr-o dată. Cântăm acum refrenul: „Dragostea este răspunsul". Dincolo de subţirimea garanţiilor pe care ni le oferă o iubire înflăcărată (fără consistenţă), civilizaţia apuseană pare că s-a avântat cel mai mult într-un adevărat complot romantic, chiar dacă fără speranţă, urmărind cu orice preţ să impună iluzia că cea care ne aprinde simţurile mai întâi este marea dragoste pe care o aşteptam. Eforturile depuse pentru a fi susţinută această iluzie trădează de fapt existenţa unui alt pol care se doreşte în realitate a fi respins.

Elementul care se opune stării de beatitudine a dragostei este sentimentul morţii întrucât moartea este mereu umbra care însoţeşte permanent dulceaţa dragostei. Dragostea reprezintă întotdeauna un risc incontestabil, având chipul unei risipiri sau al unei morţi de sine. Când ne îndrăgostim punem în pericol ordinea noastră confortabilă care, deşi poate fi epidermică, plată, sprijinită pe minciună, este totuşi cea pe care o punem la bătaie. In iubire există întotdeauna un sentiment nedefinit, o frică de îndrăgostire care ne urmăreşte cel puţin la început; oare ne va face rău această nouă relaţie? ne punem deseori întrebarea. Îndrăgostirea presupune ca centrul existenţei noastre să-1 predăm celuilalt. Dintr-o anumită condiţie de stabilitate anterioară ne aruncăm într-un gol, şi, chiar dacă sperăm că vom avea parte de un nou mod de existenţă, intrând în­tr-o lume nouă, niciodată nu vom putea fi siguri de ce ne rezervă viitorul.

După îndrăgostire nimic nu mai este la fel ca înainte şi este posibil să nu ne mai întâlnim niciodată cu ceea ce, până deunăzi, era propriu vieţii noastre. Lumea cea veche se îndreaptă spre nimicire. De unde putem ști că ea se va rezidi? Ne dăruim sinele în întregime, de unde putem şti că îl vom recupera? Ne trezim şi vedem că întreaga lume s-a clătinat, unde şi când se va reaşeza din nou? Cea mai sălbatică bucurie dată de dragoste este însoţită de conştiinţa unei morţi iminente ca şi cum una nu ar fi posibilă fără cealaltă.

Sentimentul dispariţiei noastre este un simţământ interior inevitabil şi, precum bine glăsuieşte mitul, este exact ceea ce ne conferă dragostea. A iubi cu toată puterea aduce cu sine ameninţarea nimicirii tuturor celor ce ne sunt proprii. A iubi cu adevărat înseamnă a te avânta într-o aventură fără de nicio siguranţă. Atunci când te predai dragostei important este, înainte de toate, de cine te vei îndrăgosti. Nu este deloc sigur că te vei îndrăgosti de omul „potrivit"; nu va fi el cumva acela cu care, având o relaţie incomodă, nu-ţi vei mai putea cultiva acea ordine prestabilită a vieţii cu care atât de mult te-ai obişnuit? Chiar dacă aşa ceva nu se va întâmpla, de unde poţi să ştii că, îndrăgostit fiind, nu vei deveni dintr-o dată vulnerabil în partea cea mai intimă a sufletului tău, devenind uşor de cucerit pentru a te preda, poate, aceluia care nu va răspunde dragostei tale aşa cum ţi-ai fi dorit şi care te va lăsa la un moment dat în cădere liberă, pentru ca să ajungi în cele din urmă să suferi cel mai greu de suportat martiriu, care este iubirea la care nu primim niciun răspuns? Iubirea este [la început cel puţin] asemenea unui tunel lung şi întunecos în care, odată ce ai intrat, nu ştii dacă te va conduce spre un paradis sublim sau într-un abis lipsit de lumină. Această nesiguranţă şi teamă pe care le resimţim nu sunt numai când ne predăm dragostei omeneşti, dar şi celei dumnezeieşti. Dificultăţile pe care le întâmpinăm atunci când încercăm să ne rugăm cu adevărat de leagă mult de această teamă.

Legătura dintre iubire şi moarte este descrisă foarte viu de Grigorie de Nyssa: „Atunci când îndrăgostitul îşi vede iubita, i se strecoară în suflet totodată şi teama despărţirii; când îi aude vocea dulce, gândul ce-i dă târcoale îi spune că va veni vremea când nu o va mai auzi; când îi saltă inima la vederea frumuseţii ei, atunci mai mult se înfricoşează, având de mai înainte simţirea durerii pe care i-o va aduce moartea ei". Dar această legătură dintre dragoste şi moarte devine încă şi mai manifestă atunci când cineva dobândeşte copii. Este posibil ca cineva să se fi gândit foarte puţin la moarte, lăudându-se deseori pentru curajul său, aceasta este valabil până în momentul în care a devenit părinte. Abia atunci sentimentul vulne­rabilităţii în faţa morţii începe să i se strecoare în suflet, ştiind că duşmanul (moartea), ca unul ce-i lipsit de inimă, poate în orice clipă să-i răpească copilul, obiectul dragostei lui. Din acest punct de vedere, iubirea apare ca experienţa unei şi mai mari vulnerabilităţi decât se întâmplă în mod obişnuit. Dar poate că nimic nu ne provoacă o aşa durere ca gândul propriei noastre dispariţii, atunci când iubim şi cugetăm că moartea ne va despărţi, cel puţin aici, de toţi cei care sunt dragi inimii noastre. Imnograful care a scris cu atâta durere slava slujbei de înmormântare se vedea zăcând mort, privegheat de cei apropiaţi ai lui: „Văzându-mă zăcând fără de glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla şi nu voi mai vorbi cu voi.”

Caracterul răstignitor al dragostei ce presupune o permanentă dăruire de sine – exemplificată într-un mod sublim de jertfa lui Iisus Hristos -, arată cum dragostea îl mistuie pe îndrăgostit, pentru a-l încălzi pe cel iubit, dând astfel o viaţă nouă amândorura. Isaia ne spune în profeţia sa despre Iisus Hristos următoarele: „Iar El s-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre şi prin rana lui noi toţi ne-am vindecat”(Isaia, 53, 5-6).


(Manual de iubire, Pr. Filothei Faros, Ed. Egumeniţa, 2005 )




Minunea Maicii Domnului de la Schitul Huta

În 29 august Biserica Ortodoxă prăznuieşte tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoarea este marcată în zona Beiuşului prin hramul Schitului Huta. După terminarea slujbei religioase dintr-o icoană a Sfintei Fecioare a izvorât mir frumos mirositor. Credinciosii aflaţi la faţa locului au rămas până târziu cântând cântece inchinate Sfintei Fecioare.

Sâmbătă 29 august 2009, la hramul Schitului Ortodox Huta, au participat peste 300 de persoane venite în pelerinaj din Oradea, Alba, Cluj, Arad şi localităţile invecinate. Schitul Huta are două hramuri, primul este al Sfintei Teodora de la Sihla iar cel de al doilea hram este închinat Sfântului Ioan Botezătorul.
Slujbele religioase au început din ajun cu privegherea de noapte după rânduiala Sfântului munte Athos continuând sâmbătă dimineaţa cu celelalte rânduieli urmate de Sfânta Liturghie. După terminarea Sfintei Liturghii, în timp ce unul dintre preoţii prezenţi împărţea anafora, o credincioasă a observat că din ochiul drept al unei icoane curgea mir frumos mirositor. Icoana respectivă este o litografie lipită pe lemn, copie după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan (Ukraina). Iniţial preoţii au crezut că din greşală cineva s-a atins de icoană şi a uns-o cu mir. După ce au sters icoana mirul a început să izvorască din nou. După ce au sters-o de mai multe ori au observat că mirul nu încetează a curge. Văzând aceasta, o parte dintre credincioşii prezenţi, s-au adunat în jurul icoanei cântând imne dedicate Maicii Domnului moment în care din retină curgea tot mai mult mir.
Pentru credincioşii prezenţi această minune a fost un moment de bucurie duhovnicească în timp ce vieţuitorii schitului consideră că e un semn pe care maica Domnului îl dă: „Ne aşteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când vine o prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost şi în cazul icoanei de la Nicula şi altele.” zice părintele Eftimie Mitra continuând: „acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc că nu se stie cât vom mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire si o încurajare din partea Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma. Dacă va fi aşa sau altfel, vom vedea în viitor.”
După terminarea slujbelor credincioşii prezenţi au luat masa la schit, iar unul din preoţi au citit rugăciuni de dezlegări pentru credincioşii aflaţi în biserică continuând cu procesiunea zilnică din tradiţia schitului.

3 septembrie 2009

Mărturii despre Monahia Benedicta (Zoe Dumitrescu Buşulenga)

Zilele trecute am primit o broşurică despre maica Benedicta "Mărturiile Maicii Eufrosina Jescu despre Doamna Academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Monahia Benedicta". Nu am putut să o las din mână până nu am citit-o pe toată! M-a emoţionat cele scrise mai ales pentru că este vorba de o persoană de cultură respectată pentru contribuţiile sale şi nu una dată la o parte din diferite "motive" politice. Doamna Academician era frecvent vizitată de profesori universitari şi oameni de cultură din ţară, dar şi (sau mai ales) din străinătate. Şi cu toţii rămâneau uimiţi de viaţa pe care o ducea, deşi nu vroia să se lase descoperită în ceea ce priveşte viaţa sa duhovnicească. Primea şi foarte multe vizite din partea prietenilor şi cunoscuţiilor, dar acestea nu îi tulburau rânduiala zilnică. Se ducea la Sfânta Liturghie dimineaţa, iar când avea musafiri îl lăsa pe soţul dumneaei cu aceştia. Mergea zilnic, la diferite ore, aprindea lumânări şi apoi venea acasă. Când avea de scris îl trimitea pe dl. Apostol Buşulenga la biserică să aprindă lumânări. Vacanţele la Văratec erau pentru dumneaei compuse din biserică şi casă. Foarte rar ieşea din chilie sau din curte, deşi ceilalţi musafiri organizau plimări şi excursii la pădure şi prin împrejurimi.
"Veneau la Văratec grupuri de profesori americani. Doamna le vorbea şi toţi erau uimiţi de ce auzeau, iar la plecare spuneau: - Noi n-am ştiut că România are un om cu o aşa minte luminată.
Când veneau grupuri de profesori francezi şi doamna academician le vorbea de marii lor scriitori, aceştia rămâneau încremeniţi de câte ştia şi cunoştea Doamna şi spuneau: - Cum poate să stea o minte aşa luminată pe dealul Văratecului. Eu îi spuneam Doamnei ce au spus profesorii la plecare, iar ea zicea: - Da' ce, ei ne consideră un popor de tâmpiţi?
Au venit profesori scriitori şi academicieni italieni care erau foarte mulţumiţi că Doamna le cunoştea foarte bine istoria ţării şi ziceau - Cred că ştie mai bine istoria noastră decât istoria României.(...)
Când a fost la Roma, la Academia Română din Italia, Doamna Academician a reuşit să facă un Paraclis în clădirea Academiei pentru că nu putea să stea fără Sfânta Liturghie. Aducea un preot de la mare distanţă, tocmai de la Bari, ca să slujească. La sărbătoarea Sfintei Învieri veneau toţi diplomaţii de la celelalte ambasade ca să vadă cum este slujba de Înviere la noi, la ortodocşi. "
Cu binecuvântarea şi sfătuirea Părintelui Patriarh Teoctist Doamna Academician Zoe Dumitrescu - Buşulenga a fost tunsă în monahism de către Părintele Iustin, la mănăstirea Petru Vodă. A dorit ca aceasta să se facă în taină pentru a nu da năvală televiziunile într-un moment atât de solemn.

Poezie

Ectenie
               de  Zorica Laţcu 
Pentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca,
Alba cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mladita dragostei sa creasca,
Plina de miresme, dulce de rodiri,
Pentru ca din neaua grea de peste iarna
Rod de viata calda iarasi sa legam,
Pentru ca lumina peste noi sa cearna,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca sa-si verse binecuvantarea,
Ca un zvon de vanturi line, peste noi,
Pentru ca in suflet sa-i simtim chemarea,
Cand plecam genunchii, seara, amandoi,
Pentru ca-n iubirea Lui sa ne-mpreune,
Cand, cuprinsi de patimi, Numele-I strigam,
Pentru ca-n vecia Lui sa ne cunune,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca belsugul tarinilor grele
Sa ne faca traiul rodnic si umil,
Pentru ca rasfrangeri din suras de stele
Sa sclipeasca-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea sa ne miruiasca
Si-n lumina mortii viata s-o cercam,
Pentru ca din munca pacea sa rodeasca,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca multimea indurarii Sale
Insusi sa-si pogoare pasul catre noi,
Pentru ca sa-I ducem sufletul in cale,
Cu miros de smirna si cu ramuri moi,
Pentru ca-n lumina alb-a diminetii,
Din stransoarea carnii sa ne dezlegam,
Si-ntr-un pas sa trecem pragul larg al vietii,
Domnului sa ne rugam.