29 august 2009

Chemare la pocăinţă

taierea-capului-ioan-1.jpg

Pentru marele si durerosul praznic de astazi am ales spre citire Omilia Sf. Ioan Gura de Aur la Taierea cinstitului cap al Sf. Ioan Botezatorul. Predica sa este o analiza a dezlantuirii unui lant de patimi care a condus la aceasta crima oribila - o ucidere multipla in plan duhovnicesc, precum se va vedea - urmata de un alt sacrilegiu nemaiauzit (capul Sfantului a fost aruncat intr-un loc de rusine).

Sfantul Ioan Gura de Aur arata cum impatimirea data de desfranare, de lux, de iubirea de dansuri si de petreceri, dar si de slabiciunea in fata raului, pe de o parte si cum rautatea oarba, pe de alta parte sunt “ingredientele” unui amestec letal pentru suflet, ce devine orb si capabil de cele mai mari faradelegi.

Irod, desi tiran si calcator de lege si prin inchiderea Sf. Ioan Botezatorul, avea un oarecare respect fata de acesta (asemanator cu teama amestecata cu respect pe care o avea Ahab pentru Sf. Ilie). Slabiciunea lui Irod, ca si a lui Ahab, fata de femeia sa, precum si nebunia dezmatului petrecerii, au dus insa la transformarea lui Irod din tiran calcator de lege in ucigas de prooroc. Rautatea si veninul Irodiadei precum altadata rautatea si veninul Izabelei (sotia lui Ahab), pregatesc sfarsitul Sfantului, caci, dupa cum spune Sf. Ioan Gura de Aur (care a fost prigonit tot datorita rautatii unei femei, si ea tot imparateasa, Eudoxia!), femeia desfranata este “mai indrazneata si mai cruda decat orice om”. Si nu se refera aici la femeia care este muncita de ispitele trupesti si se lupta cu ele, ci la cea care, prin hainele si gatelile mestesugite si prin miscarile sale nerusinate, lascive isi gaseste o delectare perversa in a atata si a provoca, cea care isi foloseste farmecul femeiesc si isi cultiva senzualitatea pentru a-si atinge scopurile, starnind pofte, stricand suflete si dand nastere la alte si alte pacate si faradalegi…

Sa luam aminte, caci noua ne vorbeste Sfantul Ioan Gura de Aur, asa cum precizeaza explicit la sfarsitul predicii sale. Noua, pentru a intelege ca nu este nicio diferenta de duh intre chefurile facute cu diferite “ocazii” (pretexte) si dezmatul satanic ce a dus la uciderea Sf. Ioan. Noua, ca sa intelegem ca iubirea fata de placeri, de imbuibare si de lux (ce este un chef, daca nu o ocara si batjocura fata de cei ce nu au ce pune pe masa?) duce la nesimtirea sufletului, la rautate, si face ca uciderea sa se petreaca pe “nestiute”. Noua, pentru a intelege cat de multe si mari rele poate face senzualitatea si patima trupeasca, pentru a intelege ca trebuie sa starpim din noi “duhul desfranarii” ascuns poate si in cele mai negandite cotloane din sufletele si trupurile noastre. Ca acest duh al desfranarii, transformat azi in moda, este unul ucigas de oameni si stricator de case!

Si chiar daca nu sunt omorate sau ranite trupuri, omoram si ne omoram sufletele si ne taiem noua insine “capul”, adica pe Hristos de la carma mintii noastre!

Ascultati toti citi faceti mai mult decit trebuie gustul femeilor! Ascultati toti citi faceti juraminte pe nestiute, citi faceti pe altii stapini pe gindurile si vointa voastra spre pierderea voastra si va sapati voi insiva groapa!”

Sa ascultam pe Sfantul Ioan si sa intelegem si noi, sa ne cutremuram si sa ne venim in fire. Pentru a fi partasi prin duhul nostru Sfantului Ioan Botezatorul si a scoate de la noi duhul lui Irod, al Irodiadei si al Salomeei…

Totodata Sf. Ioan Gura de Aur mai pune in evidenta si ceea ce este cel mai definitoriu pentru profilul duhovnicesc al Sfantului Ioan Botezatorul: FRICA DE A TACEA, DE A NU SPUNE ADEVARUL, adica gandul/voia lui Dumnezeu (NOTA BENE: nu minciuna “adevarului” vazut prin prisma patimilor mele).

fs.jpg

Fragmente din Omilia XLVIII a Sf. Ioan Gura de Aur la Evanghelia lui Matei:

Era legat Ioan si, cu toate acestea, graia, era inchis si, in temnita fiind, mustra. Ca nu se temea Ioan de moarte, ci ii era frica sa taca si sa nu spuna adevarul. Pe acesta l-a ucis Irod si nu numai o singura ucidere a facut, ci mai multe. Ca cel ce ucide un dascal folositor sufletelor, acela nu ucide numai unul, ci pe atatia pe cati i-ar ar fi putut face vii, prin cuvantul sau, de ar fi trait.

Ca Irod, prinzind pe Ioan, l-a legat si l-a pus in temnita pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele sau. Ca ii zicea Ioan: „Nu ti se cade s-o ai!Si vrind sa-l omoare, s-a temut de multime, ca il avea drept prooroc”.

- Dar pentru ce Ioan nu i-a vorbit femeii, ci barbatului?

- Pentru ca Irod era principalul vinovat.

Asculta cum ii indulceste evanghelistul vina lui Irod! Iti face impresia ca povesteste mai mult o intimplare decit ca aduce o acuzatie. „Praznuindu-si Irod ziua nasterii, fiica Irodiadei a jucat in fata oaspetilor si a placut lui Irod“.

O, ospat dracesc! O, adunare satanica! O, joc nelegiuit si plata a unui joc si mai nelegiuit! S-a savirsit cea mai blestemata ucidere din toate uciderile! Cel ce merita sa fie incununat si sa i se strige numele in gura mare este ucis! Biruinta demonilor sta la masa, iar chipul biruintei este vrednic de fapta savirsita! „Fata Irodiadei a jucat inaintea lui si a placut lui Irod. De aceea cu juramint s-a jurat sa-i dea orice va cere. Iar ea, indemnata fiind de mama ei, a zis:Da-mi aici pe tipsie capul lui Ioan Botezatorul!Indoita crima! Si ca a jucat si ca a placut! Si a placut atit de mult, ca plata jocului a fost crima!

Ai vazut cit de crud a fost Irod, cit de lipsit de inima, cit de nejudecat? S-a legat cu un juramint si apoi o lasa pe fata sa-i ceara ce vrea! Cind a vazut la ce grozavie a dat nastere juramintul sau, s-a intristat Irod, ne spune evanghelistul, desi la inceput el l-a aruncat in temnita. De ce se mai intristeaza? Asa e virtutea! Si raii o admira si o lauda! Dar, o, Irodiado, femeie nebuna! Si tu ar fi trebuit sa-l admiri pe Ioan; si tu ar fi trebuit sa i te inchini lui, ca el cauta sa te scape de pacat! Dar nu! Irodiada pune la cale crima, intinde cursa si cere favor dracesc.

Si s-a temut Irod pentru juramint si pentru oaspeti“. Pentru ce, Iroade, nu te-ai temut de ceea ce-i mai cumplit? Daca te-ai temut ca ai martori pentru calcarea ta de juramint, cu mult mai mult trebuia sa te temi ca ai martori atit de multi pentru o crima atit de nelegiuita.

(…)

Irod se casatorise cu femeia fratelui lui, de la care ea avea un copil. Pentru asta il tinea de rau Ioan Botezatorul. Si-l tinea de rau cu masura. E si indraznet, dar si blind in acelasi timp. Tu insa uita-mi-te ca toata adunarea aceea de la masa lui Irod era o adunare draceasca. in primul rind, era alcatuita din betie si desfriu. Nimic sanatos nu putea fi in ea! in al doilea rind, oaspetii erau niste stricati, iar gazda, mai stricata decit toti. In al treilea rind, petrecerea lor era fara judecata. In al patrulea rind, fata, din pricina careia casatoria lui Irod cu Irodiada era o calcare de lege, pe care maica-sa ar fi trebuit sa o ascunda, ca era o insulta pentru ea, intra in sala de ospat, se da in spectacol si fecioara intrece pe desfrinate! Chiar timpul cind a facut Irod ospatul invinuieste nu putin faradelegea aceasta. Cind ar fi trebuit sa multumeasca lui Dumnezeu ca in ziua aceea l-a adus la lumina, Irod tocmai atunci indrazneste acele faradelegi; in ziua in care trebuia sa dezlege pe cel legat, atunci adauga lanturilor uciderea.

Ascultati, fecioare, dar, mai bine spus, ascultati si voi femei maritate, care la nuntile altora va schimonositi asa, sarind, zbenguindu-va, facind de ris pe femei! Ascultati si voi, barbatilor, care umblati dupa ospete bogate si pline de betie! Temeti-va de prapadul diavolului! Cu atita putere l-a prins diavolul atunci pe acel ticalos imparat, incit s-a jurat sa-i dea chiar jumatate de imparatie. Ca aceasta o spune evanghelistul Marcu: «I s-a jurat ei: „Orice vei cere de la mine, iti voi da tie pina la jumatate din imparatia mea“. Asa de mult a tinut la tronul sau si atit de robit de patima a ajuns dintr-o data, incit de dragul unui dans a renuntat chiar la domnie! Ce e de mirare ca s-a petrecut lucrul acesta atunci, cind chiar acum, dupa atit de mare filozofie, din pricina dansului multi tineri ajung niste desfrinati si-si pierd sufletele fara macar sa fie constrinsi de juramint! Ajung robi din pricina placerii! Sint purtati ca o cireada de vite oriunde ii tiraste lupul! Asa a patit atunci si acel nebun imparat, ca a facut doua mari nebunii: prima, ca a facut stapina pe gindurile si vointa lui pe fata aceea atit de nebuna si beata de patima, care nu se dadea inapoi de la nimic; a doua, ca s-a legat cu juramint.

Da, Irod a fost atit de nelegiuit; dar mai nelegiuita decit toti a fost Irodiada; si decit fiica-sa, si decit tiranul. Ca ea a fost arhitectul tuturor acestor nenorociri; ea a urzit toata aceasta drama; ea, care trebuia sa-i fie recunoscatoare profetului. Fiica ei, convinsa de ea, s-a schimonosit, a dansat si a cerut uciderea; iar Irod a fost prins de ea in mreje. Vezi ca pe buna dreptate spunea Hristos: „Cel care-si iubeste pe tatal lui sau pe mama lui mai mult decit pe Mine nu este vrednic de Mine“. Daca fata ar fi pazit porunca aceasta, n-ar fi calcat in picioare atitea legi si n-ar fi savirsit crima aceea. Ce poate fi mai rau decit o salbaticie ca aceasta? Sa ceri ca rasplata uciderea unui om, ucidere nelegiuita, ucidere in timpul ospatului, ucidere in vazul tuturora si fara de rusine! Nu i-a grait, apropiindu-se indeosebi de Irod, ci in auzul tuturora; si-a aruncat masca, cu capul gol; si, luind ca avocat pe diavol, asa a spus ce-a spus! Iar diavolul a facut ca dansul fetei sa placa lui Irod si sa-i cada astfel Irod in mina sa.

Unde-i dans, acolo-i si diavolul! Nu pentru asta ne-a dat Dumnezeu picioare, ci ca sa mergem cu buna rinduiala; nu ca sa ne schimonosim, nu ca sa sarim ca si camilele - ca si camilele sint neplacute cind danseaza, cu atit mai putin femeile -, ci ca sa dantuim impreuna cu ingerii. Daca trupul capata o infatisare plina de uritenie, cind se schimonoseste asa, apoi cu mult mai mult sufletul! Dracii dantuiesc asa! Slugile dracilor se pocesc asa!

(…)

Sa auzim, asadar, acestea toti citi facem fapte de virtute, dar suferim necazuri de la oamenii rai! Ca si atunci Dumnezeu a ingaduit sa fie junghiat cel care a trait in pustie, cel incins cu cingatoare de piele, cel imbracat cu haina de par; profetul, cel mai mare profet dintre toti profetii, decit care altul mai mare n-a fost intre cei nascuti din femei, a ingaduit Dumnezeu sa fie junghiat de o fata desfrinata si stricata omul care apara legile dumnezeiesti. Gindindu-ne, dar, la acestea, sa induram cu curaj oricit am suferi. Ca si atunci ucigasa si nelegiuita aceea a dorit sa se razbune atit cit a putut pe cel ce o suparase. Si-a saturat minia; si Dumnezeu ingaduia. Si doar Ioan nu-i spusese ei nimic, n-o acuzase pe ea, ci pe barbatul ei il invinuia; dar constiinta ei era acuzator cumplit. De aceea, miniata si furioasa, porneste cu furie spre pacate si mai mari; si murdareste deopotriva pe toti: pe ea, pe fata ei, pe sotul raposat, pe sotul adulter cu care traia. Se lupta sa faca pacate si mai mari decit cele dinainte! „Daca nu suferi ca barbatul meu este un adulter, pare a-i spune ea lui Ioan Botezatorul, ei bine eu il voi face si ucigas; il voi face sa te ucida pe tine, acuzatorul lui!”.

Ascultati toti citi faceti mai mult decit trebuie gustul femeilor! Ascultati toti citi faceti juraminte pe nestiute, citi faceti pe altii stapini pe gindurile si vointa voastra spre pierderea voastra si va sapati voi insiva groapa! Ca si Irod asa a pierit! Se astepta ca fata sa-i ceara un dar vrednic de ospatul ce-l dadea. Era doar o copila, era la ospat, la o serbare, si se astepta sa-i ceara un dar frumos si placut, nu capul Botezatorului! Dar s-a inselat! Cu toate acestea nimic nu-l dezvinovateste pe Irod. Chiar daca fata aceea ar fi avut sufletul unor barbari care se lupta cu fiarele salbatice, Irod n-ar fi trebuit sa-si piarda mintile, nici sa se puna in slujba unei porunci atit de tiranice! Mai intii, cine nu s-ar fi cutremurat la vederea acelui sfint cap, adus la ospat, din care picura singe? Si totusi nu s-a cutremurat nici nelegiuitul Irod, nici femeia lui, mai blestemata decit el. Asa sint femeile desfrinate! Sint mai indraznete si mai crude decit orice om.

Daca noi, care auzim aceste cuvinte, ne cutremuram, cit trebuie sa fi cutremurat atunci privelistea aceea? Care erau simtamintele oaspetilor cind au vazut in mijlocul ospatului capul acela de curind taiat, din care picura singe? Dar pe setoasa de singe Irodiada, pe femeia mai salbatica decit ielele, pe ea n-a miscat-o deloc vederea aceasta, ci a desfatat-o! Ar fi trebuit, daca nu de alta pricina cel putin din pricina vederii acelui cap …

Rautatea insa se uita numai la prezent, ca si cei cuprinsi de friguri, care cer apa rece atunci cind nu trebuie. Daca Irodiada n-ar fi ucis pe acuzatorul ei, pacatul ei n-ar fi ajuns atit de cunoscut. Cind Irod l-a aruncat in inchisoare pe Ioan, ucenicii lui n-au spus nimic; dar cind l-a omorit, au fost siliti sa spuna pricina uciderii. Voiau sa ascunda adulterul Irodiadei; nu voiau sa trimbiteze pacatele semenilor lor; dar cind uciderea lui Ioan i-a silit, atunci dezvaluie lumii tot pacatul Irodiadei. Ucenicii lui Ioan sint siliti deci sa spuna pricina uciderii lui Ioan, ca sa nu se spuna pe nedrept ca si dascalul lor a fost ucis pentru aceeasi pricina ca si Teuda si Iuda (rascoala, n.mea). Deci cu cit ai vrea sa ascunzi in acest chip pacatul, cu atit mai mult il dezgolesti. Pacatul nu se ascunde prin adaos de pacate, ci prin pocainta si marturisire.

Uita-te si la chipul in care istoriseste evanghelistul Matei intimplarea! Nu apasa pe nimeni; pe cit ii sta in putinta chiar le ia apararea. Despre Irod spune: Pentru juramint si pentru oaspeti; si ca s-a intristat. Despre fata: ca a fost indemnata de mama ei si ca i-a adus mamei ei capul, ca si cum evanghelistul ar spune: „A implinit porunca mamei sale”. Toti dreptii sufera, nu pentru cei care sufera nedreptati, ci pentru cei care fac nedreptati, pentru ca acestia sint cei care sufera nedreptatile. Nici Ioan Botezatorul n-a suferit vreo nedreptate, ci cei care l-au ucis.

Sa imitam si noi pe drepti si sa nu trimbitam pacatele semenilor nostri; ci, pe cit putem, sa le tinem sub umbra. Sa avem suflet de filozof. Evanghelistul Matei a vorbit si el de Irodiada, femeie desfrinata si ucigasa; dar, cit i-a stat in putinta, n-a apasat-o, nici n-a spus: „A fost indemnata de ucigasa, de blestemata”, ci: „A fost indemnata de mama ei”. A intrebuintat cel mai frumos nume din toate numele.

Tu insa ocarasti, vorbesti de rau pe semenul tau si n-ai suferi vreodata sa vorbesti de semenul tau, care te-a suparat, asa cum a vorbit evanghelistul Matei de desfrinata, ci cu multa salbaticie, cu ocari, numindu-l viclean, facator de rele, siret, prost si in alte multe chipuri, mai grele ca acestea. Ne salbaticim chiar si mai mult; si, ca si cum am vorbi de oameni de alta speta decit noi, ii birfim, ii ocarim, ii suduim. Sfintii n-au facut asa, ci ii pling pe pacatosi mai mult decit sa-i blesteme. Sa facem si noi tot asa! Sa plingem pe Irodiada si pe toti care sint la fel cu ea.

Se dau si acum multe ospete asemanatoare ospatului lui Irod. Chiar daca nu-i ucis Ioan Botezatorul, dar sint ucise madularele lui Hristos si cu mult mai cumplit. Dansatoarele de astazi nu cer pe tipsie capul, ci sufletele comesenilor. Cind ii fac sclavi, cind le infierbinta sufletele cu amoruri nelegiuite, cind ii inconjura cu femei desfrinate, nu le taie capetele, ci le junghie sufletele, facind din ei adulteri, stricati si desfrinati. Sa nu-mi spui mie ca nu ti se vatama cu nimic sufletul daca bei vin, daca te imbeti, daca te uiti la o femeie care danseaza si cinta cintece de rusine! Sa nu-mi spui ca, biruit de placere, nu cazi in desfrinare! Si tu savirsesti pacatul acela infricosator, pentru ca faci madularele lui Hristos madulare ale unei desfrinate. Chiar daca nu-i de fata fata Irodiadei, dar este de fata diavolul, care a dansat atunci prin ea; si diavolul dantuieste acum prin desfrinatele acestea si pleaca ducind cu el roabe sufletele tuturor oaspetilor. Iar daca puteti sa nu va imbatati, totusi sinteti partasi la un pacat si mai cumplit. Niste ospete ca acestea sint totdeauna fructul hotiilor si jafurilor. Nu te uita la carnea de pe masa, nici la dulciuri, ci gindeste-te prin ce mijloace au fost adunate. Si vei gasi ca sint adunate prin asuprire, prin silnicie, prin zgircenie, prin jaf.

- Dar ospetele la care iau parte eu, mi-ai putea spune, nu sint de felul acestora!

- Sa nu fie! Nici eu n-o vreau! Dar chiar daca ospetele la care luati parte se fac cu bani munciti si cinstiti, totusi nici asa ospetele luxoase nu sint lipsite de pacate. Asculta-l pe profetul Amos cum tine de rau chiar aceste ospete, zicind asa: „Vai de cei care beau vin strecurat si se parfumeaza cu cele mai de frunte parfumuri!” Vezi, dar, ca si luxul este invinuit? Profetul invinuieste aici nu numai lacomia, ci si viata luxoasa.

Tu maninci peste masura, iar Hristos nu are nici cele de trebuinta cu care sa-si ogoiasca foamea! Tu maninci felurite dulciuri, iar El nici piine uscata! Tu bei vin de Tasos, iar Lui, Care inseteaza, nu l-ai dat nici un pahar cu apa rece! Tu te culci pe saltele moi si inflorate, iar El ingheata de frig!

De aceea, chiar daca ospetele n-au la temelia lor jaful si lacomia, sint tot asa de blestemate, pentru ca la astfel de ospete maninci si bei peste trebuinta, iar lui Hristos nu-I dai nici cit ii trebuie, desi tu te desfatezi cu cele ale Lui. Daca ai fi epitropul unui copil si i-ai lua toate averile lui, iar pe el l-ai lasa in cea mai crunta saracie, nu-i asa ca toata lumea te-ar acuza si ai fi pedepsit de legi? Si nu socotesti, oare, ca n-ai sa fii tras la raspundere si pedepsit cind cheltuiesti in zadar averile pe care le-ai luat de la Hristos? Nu spun aceste cuvinte celor care aduc la mesele lor femei desfrinate. Cu acestia nici nu stau de vorba, dupa cum nu stau de vorba nici cu ciinii. Nu spun aceste cuvinte nici jefuitorilor, lacomilor si celor care ghiftuiesc pe altii; n-am nici o partasie cu ei, dupa cum n-am nici o partasie nici cu porcii, nici cu lupii, ci le spun celor care se bucura singuri de averea lor, dar nu dau altora, celor care-si maninca singuri averea mostenita de la parinti. Sa se stie ca nici acestia nu sint scutiti de vina. Spune-mi cum ai sa scapi de vina, cum ai sa fii fara de pacat cind parazitul tau se ghiftuie, cind ciinele sta linga masa ta, iar Hristos nu Se vede invrednicit nici cu atita; cind unul primeste de la tine atitea bunatati, pentru ca te face sa rizi, iar Hristos nu primeste nici o firimitura, desi iti deschide imparatia cerurilor; cind unul pleaca incarcat de bunatati, pentru ca ti-a spus o gluma, iar Hristos, Care ne-a dat niste invataturi ca acestea, fara de care nu ne-am deosebi nici de ciini, nu-I invrednicit de aceleasi bunatati ca celalalt? Te cutremuri cind auzi cuvintele mele? Dar cutremura-te si de faptele tale!

Da afara din casa ta parazitii si cheama pe Hristos ca sa stea la masa cu tine! Daca Hristos Se va impartasi din mincarurile si din masa ta, te va judeca cu blindete in ziua cea infricosatoare. Hristos stie sa respecte masa. Daca stiu lucrul acesta tilharii, cu mult mai mult Stapinul. Gindeste-te ca pe femeia cea pacatoasa a mintuit-o Domnul stind la masa, iar pe Simon l-a tinut de rau, zicindu-i: „Sarutare nu Mi-ai dat!” Daca Hristos te hraneste, cu toate ca tu nu faci lucrul acesta, cu mult mai mult te va rasplati daca il faci! Nu te uita ca saracul vine la tine murdar si in zdrente, ci gindeste-te ca prin el Hristos iti trece pragul casei si inceteaza cu cruzimea ta, cu cuvintele neomenoase cu care improsti pe saracii ce bat la usa ta, numindu-i sarlatani, trindavi si cu alte cuvinte mai grele ca acestea. Cind le arunci in obraz aceste cuvinte gindeste-te ce fac mascaricii pe care i-ai invitat la masa! Ce folos iti aduc casei tale? iti fac placut ospatul? Cum pot sa ti-l faca placut, cind se lasa palmuiti de altii si spun mascari? Nu-i o rusine mai mare decit atunci cind lovesti pe cel facut dupa chipul lui Dumnezeu, cind te distrezi din insulta ce i-o aduci, cind faci din casa ta teatru, cind umpli ospatul cu comedianti, cind tu, om de neam bun si liber, faci ceea ce fac sclavii pe scena. Ca si pe scena e ris, si pe scena se dau palme! Spune-mi, numesti tu distractie ceea ce merita siroaie de lacrimi, plinset si suspine? Ar trebui sa indrumezi pe oaspetii tai spre o viata serioasa, ar trebui sa-i sfatuiesti sa faca ceea ce se cuvine; dar tu ii indemni sa injure si sa spuna cuvinte nepotrivite. Si numesti aceasta distractie! Socotesti temei de placere ceea ce-i temei de munca iadului? Cind parazitii acestia nu mai stiu sa spuna nici un cuvint de spirit, nici o gluma, atunci totul se termina cu juraminte si juraminte false. Sint, oare, vrednici acestia sa te faca sa rizi sau sa plingi si sa suspini? Care om cu judecata ar putea-o spune?

(…)

Prieteniile de la ospetele la care se bea si se maninca peste masura sint mai groaznice decit dusmaniile; ca de pe urma dusmanilor, daca voim, putem chiar sa cistigam, sa ne folosim; dar de pe urma prietenilor de la chefuri si betii nu putem avea decit paguba. Nu tine, dar, linga tine prieteni care sint dascalii pagubei tale! Nu tine linga tine prieteni care indragesc mai mult masa ta decit prietenia ta! Ca toti acestia termina si cu prietenia odata ce au terminat masa si petrecerea; ceilalti insa, prietenii de dragul virtutii, ramin vesnic linga tine, indura alaturi de tine toate durerile si toate necazurile tale. Prietenii de masa si de betii, neamul parazitilor, de multe ori se razbuna pe tine si-ti fac nume prost. Cunosc multi oameni vrednici care au capatat o faima proasta, facuta tocmai de prietenii lor de chefuri si betii; au spus despre dinsii ca sint niste sarlatani, niste desfrinati care strica casele altora, niste corupatori de copii. Si lumea le da crezare, crede ca traiesc cu copiii, odata ce nu se ocupa cu nimic si-si irosesc viata fara rost.

Sa cautam, dar, sa scapam de aceasta faima proasta; dar, inainte de toate, sa cautam sa scapam de iad! Sa facem cele placute lui Dumnezeu! Sa punem odata capat acestui obicei diavolesc, pentru ca atunci cind mincam si bem sa facem toate spre slava lui Dumnezeu, ca sa ne bucuram si de slava Lui, pe care, faca Dumnezeu ca noi toti sa o dobindim, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin.”


(sursa:www. razbointrucuvant.ro)

ioannis-head.gif

24 august 2009

Mărturii despre Părintele Lavrentie


SFĂTUITOR ŞI PLIN DE UMOR
Un frate îi mai făcea focul şi mai lăsa uşa deschisă de la cameră crezând că se aprind mai repede lemnele. Dar fiind iarnă, părintelui îi era frig şi l-a răbdat de trei ori dar a patra oară, când a lăsat uşa deschisă, i-a spus în aşa fel ca fratele să nu se supere: “Fiule, închide uşa că intră ţânţarii.”

Părintelui îi plăcea să te îndrepte cu cuvântul blând, iar alteori te mustra glumind.

*

Părintele era împotriva avorturilor. El credea că majoritatea necazurilor vin în urma păcatului acestuia. Aşa că pe toţi care veneau la dânsul îi întreba astfel:

-Eşti căsătorit?

-Da.

-De câţi ani?

-De cinci ani.

-Şi câţi copii ai?

-Un copil.

-Puţin, un copil în cinci ani. Ce ai făcut cu ceilalţi? I-ai mâncat?

-M-am ferit de a-i naşte.

-Cât îţi dă Dumnezeu atâţi să faci. E păcat şi gândul acesta că nu vrei să faci copii, dar să mai şi faci avorturi. Dacă acesta, pe care l-ai avortat, era un suflet ales prin care Dumnezeu voia să-ţi mântuiască neamul tău?

Dacă mama poetului Mihai Eminescu nu voia să-l nască, nu îl mai aveam pe Eminescu.

Un copil este mai scump decât tot globul pentru că are suflet nemuritor. Dumnezeu pune sfletul în trupul copilului ca el să se mântuiască, să se bucure şi el de rai şi tu îl osândeşti, îl opreşti de a se naşte.

Să-i spui femeii că ea e holda lui Dumnezeu şi dacă naşte se aseamănă Maicii Domnului şi de fiecare copil ce-l aduce pe lume îngerii din cer se bucură. Aşa cum Fecioara Maria, când îngerul Gavriil i-a binevestit apropiata naştere a lui Hristos, a fost ascultătoare şi supusă şi i-a spus acestuia: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”, aşa să zică şi ea lui Dumnezeu când rămâne însărcinată: “Iată, Doamne, roaba ta, voi naşte copilul pe care mi l-ai dat Tu”. Aşa să faceţi, şi vă va merge bine.

*

Odată, eram paznic şi părintele a venit pe la ora 4, cu fratele Dan, şoferul său, de la Sf. Maslu. Eu, deschizându-i poarta, a intrat în curte şi, binecuvântându-mă, mi-a spus: Ce faci, fiule, pe căldura asta cu mănuşi? Era iarnă şi ger şi eu i-am răspuns: “Ce să fac părinte dacă e frig?” Părintele mi-a zis: “Ce, eşti femeie? Lasă, stai cu mâinile goale, să te căleşti puţin.”

Părintele fusese la tinereţea lui un om dintr-o bucată, îmi povestea că în 1947 a fost zăpadă multă la Frăsinei şi a trebuit să plece cu părinţii după lemne. Cu topoare şi cu fierăstraie prelucrau lemnul şi îl duceau cu boii, pe frigul acela, la mânăstire. Iar când se întâmpla să-i îngheţe mâinile lua zăpadă şi le freca până se încălzeau, dar mănuşi nu purta. Deci pe semne acelaşi lucru vroia de la mine ca eu să mă învăţ cu greul şi să nu mai fug de el.

*

Părintele era de acord ca românii din pricina sărăciei să lucreze în străinătate numai dacă respectivii ţineau posturile de peste an, adică cele 4 posturi, se spovedeau regulat şi se împărtăşeau şi cu condiţia să se întoarcă înapoi în ţară.

Să vă povestesc o întâmplare cu un prieten de-al meu.

Un ucenic al părintelui, care ţinea posturile, s-a hotărât să plece în Franţa ca să lucreze. Soţia lui fusese dată afară din serviciu şi se aflau într-o situaţie grea. Deci s-a dus la părintele, s-a spovedit şi cu binecuvântarea dânsului s-a hotărât să plece.

Prietenul meu, la fel, voia să plece şi el în acelaşi timp şi tot în Franţa şi coincidenţa a făcut să-i fac cunoştinţă cu ucenicul părintelui. Eu i-am spus părintelui şi mi-a zis să nu se ducă, are serviciu bun şi acolo sunt mii de secte şi dacă nu este tare în credinţă, se pierde.

Prietenul meu era inginer, nu ţinea posturile şi eu i-am dat dreptate părintelui şi i-am spus-o şi lui. Dar, din păcate, acesta nu a vrut să asculte şi a plecat în Franţa, cu binecuvântarea altui părinte, luându-şi concediu. Şi ce credeţi? Nici nu şi-a terminat concediul că l-au dat afară de la serviciu şi nici nu şi-a găsit ceva de lucru în Franţa. Toate acestea i s-au întâmplat datorită neascultării lui. Iar ucenicul părintelui şi-a găsit de lucru şi a rămas acolo.

Eu, toate i le-am spus părintelui şi el mi-a spus: “E, ai văzut, fiule, care sunt judecăţile lui Dumnezeu! Ăla pentru că era sărac şi plecase să lucreze cinstit, nu să fure, şi pentru că postea şi se ruga, nu l-a lăsat Dumnezeu, iar prietenul tău pentru că din dorinţa de a căpăta mai mulţi bani a plecat, şi-a pierdut şi serviciul ce-l avea.”

*

Un frate a fost rugat odată de părintele să-i spele nişte rufe, iar fratele i-a spus părintelui că i le dă la o maşină de spălat şi le spală ea automat. “Bă, lasă tu maşina şi spală-le cu mâinile tale, ca să ai şi tu plată, altfel îţi ia maşina plata.”


21 august 2009

O mamă adevărată şi o minune a Maicii Domnului


"Eram în anul trei la medicină şi vorbeam cu un băiat pe care-l chema Theodosios, fiul unui director de spital. Într-una din zile, după ce fusesem la o petrecere şi eram doar eu cu el, a insistat să facem dragoste, deoarece, zicea el, şi aşa o să ne căsătorim peste puţin timp. La început l-am refuzat, dar apoi, după mai multe insistenţe, am cedat. Nu avusesem de-a face până atunci cu bărbaţi. S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nicio clipă că aş putea rămâne însărcinată. Nu după mult timp am început să mă simt rău. Am făcut un control şi mi s-a spus că sunt însărcinată. Am început să plâng şi m-am dus la Theodosios ca să-i spun. Atunci el a scos bani din buzunar şi mi-a spus: Du-te şi fă avort! Fără a sta mult pe gânduri, i-am spus că dacă am făcut un păcat, nu mai vreau să-l fac şi pe al doilea. El a insistat zicând că vrea să-şi continue studiile şi că nu va recunoaşte că e al lui. Mi-am dat seama că nu are rost să mai lungesc vorba şi m-am întors plângând acasă. Când au auzit părinţii, au vrut să mă alunge de acasă, zicând că i-am făcut de ruşine. Nimeni nu dorea să mă sprijinească în momentele acelea. Eram aproape distrusă. Până la urmă, părinţii m-au acceptat, dar numai cu condiţia ca, după ce se naşte, să dau copilul la cineva spre adopţie.
Am mai mers o perioadă la şcoală până să închei anul trei, apoi, în ultimele luni de sarcină am plecat cu mama la Atena, unde părinţii au cumpărat o garsonieră ca să pot sta până se năştea copilul. Mama şi-a luat concediu şi a stat cu mine (...) Mi-am văzut copilul doar câteva minute după naştere, apoi l-a luat familia aceea care voia să-l înfieze. Acele câteva clipe mi-au fost de ajuns; am simţit că nu mai pot trăi fără el (...) A doua zi am luat avionul şi am venit la Thessalonic, dar nu puteam aceepta ideea că trebuie să mă despart de copil pentru totdeauna. Eram ca nebună. După ce am coborât din avion am luat primul avion care mergea înapoi la Atena.
Când am ajuns m-am dus direct la familia căreia îi dădusem copilul, fără prea multe cuvinte, mi-am luat copilul în braţe şi i-am lăsat fără grai. Când am ajuns acasă la părinţi, a început calvarul. Tata nu a fost de acord cu ideea de a rămâne copilul acasă şi m-a trimis la oamenii care voiau să-l înfieze. Atunci, ca să-l mai îmbunez, i-am zis că am pe altcineva la Thessalonic care vrea să-l înfieze. Fără să mai aştepte alte cuvinte, mi-a zis să urc copilul în maşină şi să mergem la acea persoană. Nu mai ştiam ce să fac; mă rugam, plângeam.
Când am trecut pe lângă o biserică, l-am rugat să oprească puţin. Am luat copilul în braţe şi m-am dus la icoana Maicii Domnului, şi, îngenunchind, i-am zis: Preasfânta mea, ţie îţi dăruiesc acest copil. Tu ştii că nu pot trăi fără el. Te rog să ai grijă de el şi să întorci inima tatălui meu ca să nu-l alunge.
Apoi am pus copilul în faţa sfintelor icoane şi m-am rugat mult timp, plângând în hohote. Între timp, tatăl meu se întâlnise cu preotul bisericii şi îi povestise tot necazul, iar preotul l-a sfătuit după cum îl luminase şi pe el Dumnezeu şi Preasfânta Sa Maică.
După vreo oră de plâns, am luat copilul în btaţe şi am ieşit afară. Tata mă aştepta şi părea liniştit. Când am ajuns lângă el mi-a zis: Ştii ce m-am gândit, Evi, dacă vrei aşa de mult să păstrezi copilul, eu nu te mai silesc să-l dai.
Atunci am început să plâng de bucurie, am strâns copilul în braţe şi i-am spus tatei să întoarcă maşina şi să mergem acasă. Maica Domnului şi-a făcut datoria şi mi-a ascultat rugăciunea. Mi se părea că merg la rai şi nu la iad, cum aveam impresia cu câteva clipe înainte. Rudele şi ceilalţi, care au văzut copilul, ştiau de la părinţii mei că mama l-a născut, nu eu.
De când a intrat în casă, (copilul) a readus viaţa. A devenit slăbiciunea bunicului, care la naştere voia să-l alunge. De multe ori îi vedeam jucându-se şi rostogolindu-se pe jos, de credeai că sunt de aceeaşi vârstă(...) Bunica îl adoarme întotdeauna cântând Paraclisul Maicii Domnului. La botez a fost numit Panaghiotis, care vine de la Panaghia şi înseamnă Preasfânta."
Evdokia şi-a continuat studiile, iar acum este căsătorită şi are al doilea copil.
Iată un model de mamă, care şi-a pus sufletul pentru copilul ei.

(Presa Ortodoxă, nr. 7/2009)

Povestea unei femei care a adoptat un copil cu handicap.

Aseară am citit numărul 7 din Presa Ortodoxă (de câtva timp o cumpărăm regulat) şi am găsit multe articole interesante. M-am gândit să postez o parte din ele şi pe blog. Din păcate nu le-am găsit pe site-ul revistei şi probabil o să îmi ia ceva timp să le scriu... Dar am găsit un alt articol pe care l-am citit în numărul trecut şi pe care doresc să vi-l împărtăşesc şi vouă. Pe mine m-a emoţionat profund!

Dumnezeu, pentru a ne întări în credinţă, ne scoate în cale oameni care au cruci foarte grele, dar nu se plâng de greutăţile şi necazurile lor. Îşi duc cu vrednicie crucea, făcându-se pildă de dragoste pentru Hristos şi aproapele, de jertfire pentru celălalt, de răbdare şi de credinţă puternică. Aşa este şi Elena, o pensionară din provincie care, de bunăvoie, a acceptat să înfieze cu foarte mulţi ani în urmă o fetiţă cu mari probleme de sănătate: encefalită netratată, instabilitate psihică, parapareză, luxaţie congenitală. A făcut acest gest nobil la îndemnul unui preot, părintele Ioan, pentru că fiul ei avea mari probleme de sănătate. Părintele Ioan era convins că, dacă Elena va ajuta un copil necăjit, Dumnezeu se va milostivi de ea şi de copilul ei bolnav. Şi aşa a ajuns Maria, o fetiţă handicapată, părăsită într-un spital, să fie al doilea copil al Elenei. Deşi în acel spital mai erau şi alţi copii părăsiţi, ceva din lăuntrul Elenei a îndreptat-o spre pătuţul Mariei. Soţul s-a împotrivit la început aflând de problemele micuţei şi, mai ales, din pricina faptului că era practic, aşa cum spuneau doctorii, „un copil irecuperabil”; a vrut chiar să divorţeze, dar până la urmă a acceptat-o şi chiar a îndrăgit-o foarte mult pe Maria.

- Povestiţi-ne despre primii ani ai Mariei.

- Pe Maria am cunoscut-o când avea 2 ani şi jumătate. La început era ca o legumă. Stătea în pătuţ şi nu făcea altceva decât să mănânce. Nu se ştia cât va trăi. Am botezat-o, şi cred că acest lucru a ţinut-o în viaţă. Am încercat diferite tratamente medicale prin spitale. Dar intervenţiile medicale nu au rezolvat nimic. Nu am văzut nici măcar o mică îmbunătăţire în starea Mariei. Atunci, după câţiva ani de tratamente, am renunţat la partea medicală şi am început să mă încredinţez Maicii Domnului: mergeam foarte des cu ea la mănăstiri, o împărtăşeam des, participam la Sfântul Maslu. De-abia pe la 10 ani Maria a început să vorbească, să meargă. Până atunci o transportam în braţe, cum puteam. Părintele Ioan m-a susţinut foarte mult, şi îmi spunea tot timpul: „Gândiţi-vă că Maica Domnului este lângă dumneavoastră, gândiţi-vă că Maica Domnului o să vă ajute. O să fie o fetiţă care o să fie bucuria dumneavoastră”. Când auzeam aceste cuvinte prindeam curaj, pentru că prietenii, medicii, chiar unii preoţi, toţi încercau să mă dea înapoi: „De ce te-ai băgat? De ce îţi chinui soţul? De ce îţi chinui copilul? Este un copil-problemă şi va fi un copil-problemă toată viaţa!” Însă eu nu mă gândeam că va fi un copil-problemă, mă gândeam că, luând crucea unui om care nu se putea descurca singur, Maica Domnului mă va ajuta şi pe mine în boala fiului meu. Şi, într-adevăr, Maica Domnului m-a ajutat foarte mult şi cu băiatul meu, şi cu fetiţa adoptată. Maria a început să scrie. Am dus-o la o şcoală specială ajutătoare că să înveţe, dar nu s-a acomodat în colectivul de acolo. Aşa că am învăţat-o acasă să citească, pe o Psaltire cu litere mari. Deşi este trecută de 30 ani, coeficientul ei de inteligenţă este corespunzător unui copil de 3 ani şi jumătate – 4 ani, pentru ce este lumesc; pentru ce este duhovnicesc pot să spun că este cu mult înaintea mea. Ea foarte repede prinde o poezie duhovnicească, o cântare, un psalm.
- Maica Domnului a făcut într-adevăr minuni cu acest copil.
- Da, toţi medicii care au văzut encefalograma au spus că nu va putea merge, nu va putea vorbi. Ea vorbeşte coerent, mă înţeleg cu ea, are putere de decizie. Se îmbracă singură, îşi face igiena, mă ajută în treburile casei. O las singură când plec la cumpărături sau am alte treburi în oraş, şi de multe ori găteşte. Vreau să vă spun că îi las zarzavatul mărunţit şi, când mă întorc, găsesc nişte ciorbe grozave.
- Povestiţi-ne şi despre legătura ei cu Biserica.
- Se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Are o trăire deosebită şi conştientizează păcatul, deşi, stând mai mult în casă, nu cleveteşte, nu bârfeşte, practic nu prea intră în contact cu lumea – eu nu văd păcate la ea. Duhovnicul nostru mi-a spus odată că este foarte impresionat de felul în care se spovedeşte Maria. Ea are foarte mare dragoste pentru Sfânta Împărtăşanie. O trăieşte. După ce se împărtăşeşte, spune: „Simt o căldură şi îl simt pe Domnul Iisus Hristos în mine”. Se duce şi îmbrăţişează pe toată lumea, şi zice: „Hai să-ţi dau şi ţie din căldura Domnului nostru Iisus Hristos!”
- Care sunt greutăţile pe care le aveţi crescând-o pe Maria?
- Nu pot să spun că am greutăţi, pentru că simt foarte mult ajutorul şi dragostea Maicii Domnului. Când am o problemă, mă rog la Maica Domnului, şi ea îmi trimite persoana prin care se rezolvă acea problemă.
- Ce ispite are Maria?
- De exemplu, dacă o supără cineva, ea nu poate să reacţioneze împotriva persoanei respective şi atunci se auto-pedepseşte, bătându-se, lovindu-se. În acele momente, trebuie să-i arăt o dragoste imensă. Când are aceste stări, ne rugăm şi îşi revine. Un astfel de copil are nevoie de o dragoste însutită, faţă de un copil normal.
- Ce vă impresionează cel mai mult la Maria?
- Dragostea ei imensă pentru copii, pentru fiecare făptură a lui Dumnezeu. Chiar şi pe furnici şi pe gândaci îi iubeşte. Dacă vede o insectă intrând în casă, o ia cu mare grijă şi o dă afară. Este o dragoste pură, adevărată. Are o sensibilitate deosebită. Cine o aude cântând, deşi este surdă de o ureche, rămâne impresionat, pentru că trăieşte respectiva cântare sau rugăciune. Nu de puţine ori a cântat chiar în biserici. De asemenea, are o dragoste faţă de amărâţii de la poarta bisericii. Se duce la ei şi îi mângâie. Mulţi au avut de învăţat din dragostea Mariei, din aceste mângâieri sincere şi curate pe care ea le-a dăruit celor din jur. Sunt oameni care s-au folosit din evoluţia ei în bine. Unii nu au crezut în puterea de vindecare a lui Dumnezeu, dar, văzând-o pe Maria, au crezut şi şi-au schimbat viaţa. Chiar doctoriţa pediatră care a spus la început că este un copil irecuperabil, văzând-o că merge şi vorbeşte, a recunoscut că este cu adevărat o minune a lui Dumnezeu.
- Ce înseamnă să-ţi duci crucea?
- Înseamnă să ai încredere foarte mare în Dumnezeu, căci tot ce ne rânduieşte Dumnezeu aici pe pământ este numai pentru mântuirea noastră. Poate nu pentru păcatele noastre. Sunt oameni care nu au făcut păcate mari şi au cruci foarte grele de boală, de neînţelegere în familie. Consider că aceste încercări sunt ca urmare a păcatelor neamului din urmă, a rudelor care n-au fost în legătură cu Dumnezeu. Dragostea imensă a lui Dumnezeu vrea să-i scoată şi pe ei de acolo, de unde sunt. Dumnezeu ne dă aceste încercări pentru noi, cei care cunoaştem poruncile şi ştim ce trebuie să facem. Trebuie să avem o dragoste extraordinară pentru crucea noastră şi să o purtăm cu bucurie, cu seninătate, şi să ştim că la capătul tunelului pe care mergem şi care pare întunecos se găseşte Hristos.
- Cum credeţi că ar fi decurs viaţa dvs. dacă nu aţi fi înfiat-o pe Maria, ci un copil normal?
- Nu aş fi realizat puterea lui Dumnezeu. Poate era un copil care se realiza pe plan lumesc, îmi aducea satisfacţii lumeşti. Cu Maria este altceva. La fiecare pas descopăr dragostea, grija şi imensa bunătate a lui Dumnezeu. Văd, efectiv, cum curge dragostea lui Dumnezeu prin gura şi rugăciunile Mariei.
- Vă rog să transmiteţi un mesaj acelor părinţi care au copii cu probleme de handicap.
- Consider că aceşti copii sunt îngeri şi este o dragoste uriaşă a lui Dumnezeu să trimită unei familii un copil handicapat. Este o binecuvântare. Aceşti copii sunt îngeri, dacă sunt îndreptaţi spre Dumnezeu. Am întâlnit copii handicapaţi duşi în centre speciale de către părinţii lor şi care s-au îndrăcit. În biserică, însă, am întâlnit copii din aceştia care sunt îngeri: rugători, buni, blânzi, te mângâie, le simţi dragostea. Ştiu că este greu, foarte greu, dar părinţii trebuie să realizeze că puterea lui Dumnezeu este imensă, să se încredinţeze cu totul voii lui Dumnezeu, şi vor vedea minuni. Vor vedea că dragostea lui Dumnezeu este prezentă în casa lor, că harul care curge prin acel copil va fi pururea în casa lor, vor simţi bucuria de a trăi pentru cineva şi că cineva trăieşte prin ajutorul lor.

Povestea Elenei ne arată încă o dată că ceea ce nu este cu putinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. Vorbindu-mi despre imensa dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni, Elena avea ochii plini de lacrimi. Deşi trăiesc amândouă doar dintr-o pensie, Elena nu se gândeşte la ce va mânca a doua zi. Ştie că Dumnezeu are grijă de ea şi pe toate le rânduieşte. Am stat şi am cugetat puţin la lumea în care trăim. Foarte mulţi suntem egoişti şi ne gândim numai la noi: cum să ne fie mai bine, cum să ne îmbrăcăm mai bine, cum să ne hrănim mai bine, pe unde să mai călătorim. Şi atunci când apare vreo problemă în viaţa noastră, strigăm către Dumnezeu: „De ce, Doamne, tocmai mie să mi se întâmple una ca asta? N-am făcut nimic rău!” Sunt convinsă că, dacă ne-am uita cu ochii larg deschişi în jur, necazurile noastre ni s-ar părea nişte fleacuri. Şi dacă nu-i putem ajuta din punct de vedere material pe cei mai necăjiţi decât noi, măcar să îndreptăm pentru ei o rugăciune către Bunul Dumnezeu.

Raluca Tănăseanu

20 august 2009

Cum l-am cunoscut pe Părintele Atanasie Ştefănescu


Pe Părintele Atanasie de la Petru Vodă l-am cunoscut acum patru ani. Era pentru prima dată când ajungeam la mănăstirea Petru Vodă, împreună cu soţul meu (atunci eram doar prieteni) şi cu alte câteva cunoştinţe. Pe drum îmi fusese foarte rău, poate din cauza vitezei, poate din cauza emoţiilor...cine ştie? Am ajuns târziu la mănăstire, cred că era unu noaptea pentru că am mers direct la slujbă. A doua zi starea de indispoziţie continua. Soţul meu îl cunoştea pe Părintele Atanasie; mai vorbise de câteva ori cu dumnealui şi ştia că este responsabil cu "cabinetul" medical. M-am lăsat convinsă să mergem la părintele şi să-l rugăm să-mi dea un medicament împotriva sării de rău care mă cuprinsese. Îmi era aşa de ruşine... Părintele ne-a întâmpinat zâmbind. Aşa cum aveam să descopăr mai târziu că era starea sa normală: numai un zâmbet şi o mângâiere. Am intrat în chilia sa, plină de cărţi şi medicamente. După ce m-a întrebat care sunt simptomele, a găsit un medicament potrivit, apoi a luat o cană cu apă (un fel de carafă de sticlă) prin care se vedea o apă tulbure...(mie îmi era aşa de greu să mănânc pe la mănăstiri din cauza că aveam impresia că vasele nu sunt suficient de bine spălate...cu timpul mi-am mai revenit ). Mă gândeam în sinea mea: acum dacă tot l-am deranjat pe părintele va trebui să beau ce îmi dă. Nu aveam cum să refuz, deşi gândul la apa aceea murdară şi stătută îmi dădea fiori. Părintele se uită la mine zâmbind, ia cana, toarnă într-un pahar, clăteşte, apoi aruncă apa şi îmi toarnă în pahar suc Fanta (preferatul meu pe atunci). Parcă acum îl aud: "Pentru matale avem Fanta"... am rămas fără cuvinte...
De atunci încolo, de fiecare dată când ajungeam la Petru Vodă treceam şi pe la Părintele Atanasie. De fiecare dată stătea de vorbă cu noi şi ne dădea diferite sfaturi. Îmi era aşa de drag... Avea o prezenţă care te făcea să uiţi toate supărările. Odată ne-a dat şi mie şi soţului câte o carte (eram căsătoriţi, dar a ţinut să ne dea câte un exemplar fiecăruia). A scris apoi câte o dedicaţie. Soţului i-a scris: "De multe ori o rană gravă / E mai uşor de suportat/ Decât o vorbă plină de otravă/Care ucide în noi un gând curat" (după ce a văzut dedicaţia soţul mi-a zis: vezi cum m-a citit părintele, ştie că mă aprind repede la mânie), iar mie mi-a scris : "Doar aripile îngerilor buni/Pot fi aşa de albe şi uşoare/ Ca mâna-ntinsă în semn de împăcare/ Ce domoleşte în noi adânci furtuni". Cele două dedicaţii par a fi replica uneia către cealaltă.
Anul trecut, pe 1 martie, ne pregăteam să plecăm la biserică. Fiica noastră urma să intre în rândul creştinilor prin Taina Sfântului Botez. Am primit telefonul unui prieten care tocmai se întorcea de la Petru Vodă. Părintele Atanasie se stinsese din viaţă. Lacrimi mari mi-au inundat faţa. Nu erau lacrimi de deznădejde, dar îmi dorisem aşa de mult ca părintele să o cunoască pe Teodora. Când am fost ultima dată la Petru Vodă înainte de a naşte mi-a dat atâtea sfaturi medicale în ceea ce priveşte creşterea copilului mic. Mi-a recomandat chiar şi o carte. Şi iată că în aceeaşi zi fiica noastră se năştea pe pământ prin baia Sfântului Botez, iar Părintele Atanasie se năştea în Cer, fiind prohodit de îngeri.
Părinte Atanasie, pomeneşte-ne şi pe noi, nevrednicii!

Acum câteva luni am dat de o înregistrare de la Radio România Actualităţi cu Părintele Atanasie. M-a mângâiat aşa mult să-i mai aud vocea inconfundabilă. În continuare o să redau câteva din cuvintele Părintelui:

“În viaţă, sunt lucruri esenţiale, importante şi secundare.Esenţial este să crezi în Dumnezeu… La greci, în cetatea antică, cine nu credea în zei era socotit ciuma cetăţii!Importantă este profesia… Dar şi viaţa de familie… Pentru că poţi să fii profesionist oricât de bine realizat…, dacă n-ai realizat şi viaţa de familie…, îţi dă peste aripi, ţi le frânge şi nu mai poţi să zbori…Şi secundar este tot ce ţine de biologic: ne reproducem, ne nutrim, ne îmbrăcăm, ne distrăm… şi mai ştiu eu ce facem…Şi, din nefericire, oamenii trăiesc in secundar. În orice moment si în orice loc, la colţ de stradă, în tren, în tramvai… o să sesizaţi că oamenii trăiesc în secundar…. Sport, politică, femei, alcool…”

“Cu ce valori operezi, asa rezultate obţii…Cine urăşte, are parte de ură. Cine cleveteşte, va fi clevetit. Demnitatea provoacă demnitate, omenia – omenie, bunătatea – bunătate, curajul – curaj.Cu ce valori operezi, aşa rezultate obţii… Şi oamenii nu operează cu valori frumoase…”

"Cei mai mulţi oameni cred că cred… De unde ştiu asta? De la mine… (râde…) Şi eu am fost ani la rândul în poziţia asta… DAR, când vine o adiere mai puternică, se clatină…Chiar la închisoare, să ştiţi că am stat cu oameni care aveau două doctorate, şi spuneau: ”Fac asta că e frumos, şi nu fac asta că nu e frumos”. Etica lor, aparent frumoasă! DAR, când au venit încercari grele, … au făcut ce nu era frumos… Şi nu au rezistat decât cei care au crezut!… şi nici aceia toţi!!! Cei care au crezut nelimitat! ad absurdum!! Să te vezi condamnat pe nedrept…, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile…! şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, vroiam sa vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară!… Noi nu practicăm…, n-o trăim…, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!!!…”

"Noţiunea de Dumnezeu e indisolubil legată de noţiunea de neam şi de individ. Ca entitate în faţa lui Dumnezeu este neamul, şi, în cadrul neamului, individul. Iar neamurile nu sunt ceea ce voiesc ele, ci, aşa cum spunea un scriitor rus, Soloviov, mi se pare, ceea ce a rânduit Dumnezeu despre ele. Asta e concepţia noastră creştină. Şi, dacă-mi îngăduiţi, am să citez o definiţie a neamului. (…) “Neamul cuprinde: toţi românii aflători în prezent în viaţă, toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor; toţi cei care se vor naşte români. Neamul are: un patrimoniu fizic – biologic; un patrimoniu material – pământul ţării şi bogăţiile lui; un patrimoniu spiritual care cuprinde concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă; onoarea lui, ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma… concepţiei lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă”.Neamul este deci o entitate care-şi prelungeste viaţa şi dincolo de mormânt. Neamurile sunt realităţi şi în lumea aceasta şi în cealaltă.

"Uniformitatea este moarte… Numai comunismul a vrut uniformitate… Nu e posibilă uniformitatea…. priviţi unde vreţi dumneavoastră, în iarbă, în flori, în trandafiri… uniformitatea este moarte…Şi-n cer este ierarhie… Arhangheli, serafimi, heruvimi, scaune, stăpânii, domnii, puteri, îngeri… Fiecare cu rolul lui.”

"Şeful nu se numeşte, şeful nu se alege… şeful se impune prin virtute!

(de unde trebuie să înceapă cineva întors de curând la credinţă)

"Totul începe de la mărturisire, spovedanie, cum se spune în popor. Confiere! Ca să clădeşti, trebuie aşternut curat, temelie solidă. Nu poţi porni altfel! Confiere faţă de duhovnic, care are puterea de a lega şi de a dezlega greşelile şi păcatele oamenilor… Şi, când ai conştiinţa că ai aşternutul curat, atunci poţi să clădeşti.”

19 august 2009

Poezie

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Sfânta Cuvioasă Teodora, comoara Tesalonicului

Astăzi vreau să scriu despre o carte sau mai bine zis despre viaţa unei Sfinte foarte dragi sufletului meu. Este vorba de Sfânta Teodora a Tesalonicului, despre care am aflat întâmplător acum câţiva ani cumpărând respectiva carte deoarece vroiam să citesc despre cât mai multe vieţi de sfinte cu numele Teodora, visând că într-o zi fiica mea va purta acest nume.
O să vă povestesc câte ceva despre viaţa acestei Sfinte, dar numai atât cât să vă fac curioşi să citiţi şi voi această carte, care pe lângă viaţa Sfintei Teodora mai conţine o comoară: viaţa Sfintei Iuliana din Lazarevo, ocrotitoarea celor căsătoriţi.
Sfânta Teodora, pe numele ei de botez Agapi a rămas orfană de mamă din fragedă copilărie. Tatăl ei, după moartea soţiei, s-a retras din lume, devenind, atât pentru proprii copii, cât şi pentru ceilalţi, Părintele Antonie. Agapi a rămas în grija naşei sale de botez, Teopisti, o femeie evlavioasă care nu avea copii. De mică Teodora visa să îmbrace şi ea haina monahală asemeni tatălui şi fraţilor săi (sora sa Evloghia şi fratele Ştefan care au devenit la rândul lor monahi). Simţindu-şi sfârşitul aproape, Teopisti dorea să o ştie pe Agapi ocrotită şi după moartea sa. Din această cauză a crezut de cuviinţă să o logodească cu un tânăr de bun neam, foarte credincios şi cuminte. Cu toate împotrivirile ei, Agapi şi-a ascultat naşa şi tatăl care i-a mărturisit că "nunta este o mare taină şi ceea ce se face pentru Dumnezeu nu este puţin lucru şi are mare importanţă acolo sus în cer".
Aşadar, Agapi se logodeşte apoi se căsătoreşte cu tânărul Ioan, fiul guvernatorului Alexie. Din binecuvântarea lui Dumnezeu a odrăslit trei copii: doi gemeni şi o fată. În urma unei mari epidemii au murit socrii lui Agapi şi cei doi gemeni. Agapi nu s-a lăsat descurajată de aceste încercări. Cu acordul soţului ei au trimis-o pe singura lor fiică, Teopisti, la seminarul Sfântul Luca, condus de sora părintelui Antonie.
Nu după multă vreme muri şi soţul lui Agapi, fiind cu totul eliberată de grijile acestei lumi. După ce l-a îngropat creştineşte, Agapi a vrut să îşi urmeze dorinţa de a pleca la mănăstire. Deşi dusese o viaţă cucernică în lume, stareţa mănăstirii nu se lăsă uşor înduplecată de cerearea tinerei văduve de a îmbrăca haina monahală. Asta până când stareţa, rugându-se fierbinte lui Dumnezeu să-i descopere ce să facă cu această fiică duhovnicească auzi cuvintele Sfântului ocrotitor al mănăstirii: "Ţine-o pe Teodora, rânduieşte-o degrabă în obştea noastră. Este darul lui Dumnezeu pentru mănăstirea noastră şi pentru oraşul Tesalonic, după fratele meu, Sf. M.Mc. Dimitrie". După această vedenie, stareţa făcu pregătirile şi Agapi deveni în scurt timp maica Teodora.
Când Teopisti trebui să părăsească seminarul maica Teodora vorbi cu stareţa să o primească în mănăstirea lor. Teopisti avea pe atunci nouă ani. Era numai bucurie şi frumuseţe şi toate maicile o primiseră cu multă dragoste. Înţeleapta Ana, stareţa, înţelese pericolul pe care îl constituia copilaşul cel vesel în mănăstire. Dădu ordin să i se dea haine monahale vechi, să o pună la munci mai grele, să i se dea mâncare ca şi celorlalte monahii. Teopisti acceptă toate acestea cu naivitatea copilărească, cu bucuria dea fi în aceeaşi mănăstire cu mama sa. Nu s-a plâns niciodată de nimic. Vicleanul diavol însă descoperi punctul slab al Teodorei. Aceasta îi spunea cu sinceritate stareţei sale: "Maica mea sfântă, îmi fac griji când o văd pe Teopisti îmbrăcată cu haine vechi, când o văd că lucrează cot la cot cu celelalte şi că mănâncă atât de puţin. Îmi e teamă să nu se îmbolnăvească şi să devină o povară pentru obşte." Înţeleapta stareţă înţelesese pe dată cursa vrăjmaşului. Îi propuse Teodorei să o căsătoarească pe Teopisti, dar cum aceasta nici nu se gândea la aşa ceva, în curând Teodora primise poate cel mai greu canon din viaţa sa de monahie: deşi locuia în aceeaşi chilie cu fiica ei şi mâncau la aceeaşi masă nu mai aveau voie să schimbe nici măcar un cuvânt între ele. Teodora acceptă cu smerenie canonul. Canon ce îl ţinură amândouă cu cea mai mare stricteţe timp de cincisprezece ani. Teodora urca pe culmile virtuţii şi stareţa era încuviinţată de aceasta. Nu de puţine ori diavolul încercă să o înfricoşeze, dar se dădu bătut. Nici chiar atunci când i se arătă în faţă Teodora nu se înspăimântă.
Trebuie să vă mărturisesc că am ajuns cu povestirea la punctul culminant. Dacă v-am stârnit interesul sunt sigură că mai departe veţi citi singuri.

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTA TEODORA

Sfântă Teodora, izvorâtoare de mir şi mare făcătoare de minuni, la vreme de necaz la tine alergăm cu zdrobire de inimă, ştiind că mult i-ai ajutat pe toţi cei care ţi-au cerut ajutorul cu credinţă. Cum ai binecuvântat încă din timpul vieţii mănăstirea Sfântului Ştefan, aşa binecuvintează toate mănăstirile şi schiturile ortodoxe, pe toate monahiile şi pe toţi monahii, pe toţi cei începători în viaţa monahală, ca să rămână statornici pe calea îngustă pe care au pornit. Tu, care te-ai folosit de sfinţenia duhovnicului tău, ajută-i pe toţi preoţii să fie păstori pricepuţi, roagă-te Sfântă, pentru toţi ierarhii bisericii lui hristos să rămână în dreapta credinţă şi să o mărturisească fără teamă la vreme de prigoană sau rătăcire.
Ai grijă de toate familiile creştine, de toţi părinţii şi de copiii lor. Îndepărtează de la ei toată tulburarea, toată ispita şi toată cearta. Vezi şovăiala tinerilor care nu ştiu unde le e locul, în lume sau în mănăstire, şi roagă-te pentru ei, ca să-şi înţeleagă chemarea şi să facă întru toate voia lui Dumnezeu. Aşa cum pe fiica ta, Sfânta Teopisti, ai ajutat-o să urce pe scara virtuţiilor, aşa ajută-ne şi pe noi că greu e războiul care ne stă înainte. Povăţuieşte-ne pe calea smereniei, pe calea rugăciunii şi a nevoinţei. Alungă de la noi pe necuratul diavol care vrea să ne facă de ruşine aruncându-ne în tina păcatului.
Fii în faţa inimilor noastre ca o icoană vie, Sfântă Teodora, ca ducând noi lupta cea bună să ne învrednicim de raiul cel gătit sfinţilor şi de bucuria Împărăţiei Cerurilor, pe tine să te lăudăm, iar Dumnezeului Cel în Treime lăudat să îi aiducem slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin

Curtea nostră

Zilele trecute admiram florile din curte...şi m-am apucat de pozat!
Voi începe cu florile din ghivece de pe gard.
Acesta e un cactus a cărui floare ţine doar câteva zile...

Şi celelalte flori din curte:




Şi piersicul nostru care anul acesta a avut foarte multe fructe

Când l-am pozat eu, mare parte din bogăţia lui era pregătită spre sacrificare (compot şi dulceaţă)

P.S. Să nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe. N-am nici cea mai mică legătură cu toată splendoarea aceasta. Mama şi tata sunt vinovaţii... ca ajutoare ale Bunului Dumnezeu care face ca totul să rodească.

Miercurea fără cuvine


La rugăciune...

Părinţi, copii şi creşterea lor


SĂ AVEM GRIJĂ SĂ FIE CUMINŢI

Sa avem grija ca tinerii sa fie cuminti pentru ca, am spune, de la neascultare pornesc toate relele. Cu trecerea timpului un obicei rau devine atât de daunator, încât nici un sfat, oricât de bun, nu-i mai poate ajuta pe cei ce s-au dedat unui viciu. Acestia se lasa condusi de diavol, ca niste prizonieri, oriunde le dicteaza. El e cel ce dicteaza si le da tinerilor poruncile pierzatoare, pe care ei le executa cu placere, bucurându-se numai de placerea prezenta, fara a se gândi nici un moment ca e urmata de durere. De aceea va rog sa-i ajutam pe copiii nostri, ca sa nu apese asupra noastra raspunderea pentru faptele lor rele.

CE RĂSPLATĂ AU PĂRINŢII PENTRU BUNA CREŞTERE A COPIILOR

Si tatii si mamele sunt rasplatiti deopotriva. Asculta ce spune Scriptura si unora si altora, caci nu le vorbeste mai putin femeilor decât barbatilor. Sfântul apostol Pavel spune: “… femeia, amagita fiind, s-a facut calcatoare de porunca”’ dar adauga: “dar ea se va mântui prin nastere de fii…” (I Timotei 2, 14-15).

El vrea sa spuna femeii urmatoarele: suferi ca prima femeie nu ti-a lasat altceva decât munci si dureri si nastere în veci ? Nu te speria si nu te mâhni si nu te revolta pentru ca bucuriile pe care le capeti din cresterea copiilor, daca vrei, te fac sa uiti durerile facerii si te fac sa simti ca, crescându-ti copiii, împlinesti o mare lucrare. Daca te îngrijesti sa le dai copiilor tai o educatie buna si îi conduci spre virtute, vei avea parte de mântuire. Munca, grija si aceasta lucrare a ta de mare însemnatate vor fi rasplatite din plin. Ca sa te convingi ca mama nu este numai cea care naste si ca nu în nasterea de prunci se afla rasplata, uite ce spune apostolul Pavel tot în aceeasi epistola despre vaduva: ” daca a crescut copii…” (I Timotei 5, 10). Nu spune doar daca a nascut, ci daca a crescut copii, pentru ca nasterea se datoreaza naturii, iar cresterea copiilor tine de o alegere.

Tot el, dupa ce a zis , “se va mântui prin nastere de fii”, nu s-a oprit aici, ci, vrând sa arate ca important nu este a naste, ci a creste si a educa copii, a adaugat: ” … daca va starui, cu întelepciune, în credinta, în iubire si în sfintenie” (I Timotei, 2, 15).

Vrea sa spuna asa: Atunci abia vei primi mare rasplata, când copiii pe care i-ai nascut vor starui în credinta, în iubire si în sfintenie.

Daca îi conduci spre credinta, iubire si sfintenie, daca îi stimulezi, daca îi înveti si îi sfatuiesti, pentru aceasta grija a ta te asteapta o mare rasplata de la Dumnezeu.

DE LA PRIMA VÂRSTĂ ÎNCĂ SA-I CONDUCEM SPRE VIAŢA CEREASCĂ

Nu ati vazut ca cei ce locuiesc în orase, de abia ce-si întarca pruncii si îi si fac purtatori de ramuri la serbari, patroni de lupte, sefi la salile de sport si conducatori de cor? Asa sa facem si noi. Înca din frageda pruncie sa-i conducem spre viata cereasca. Cea pamânteasca cere numai cheltuieli si nu aduce nici un câstig.

Într-adevar, spune-mi ce folos ar putea avea cineva din aplauzele si din strigatele de admiratie ale multimii. Când vine noaptea, tot acel zgomot si toata acea zarva se stinge. Dupa ce petrecerea se termina, ca si cum s-ar fi trezit dintr-un vis plin de desfatari, “adulatii” ramân iarasi pustii de orice bucurie si nu le mai pasa, chiar daca ar vrea, nici de cununi, nici de hainele luxoase, nici de înfatisarea impunatoare, pentru ca toate acestea au trecut mai repede decât cel mai repede vânt.

În schimb viata cereasca este cu totul diferita. Ne aduce câstig mult si neîntrerupt. Pe cel ce traieste deja în ceruri nu-l aclama tot timpul oameni beti, ci multimea îngerilor. Dar ce spun multimea îngerilor? Domnul Însusi, Stapânul îngerilor îl lauda si îl întâmpina cu bucurie si cu cinste. Si cel laudat de Dumnezeu nu o zi, nu doua, nu trei, ci vesnic sarbatoreste încununat si niciodata nu-si va vedea crestetul gol, lipsit de slava cereasca. Dânsul la aceasta serbare nu tine doar câteva zile, ci o vesnicie.

La aceasta liturghie saracia nu poate fi niciodata o stavila, pentru ca si cel sarac o poate împlini, mai ales cel sarac, fiindca el este liber de orice zadarnicie lumeasca.

El nu trebuie sa cheltuiasca bani si averi, trebuie sa aiba doar sufletul curat si mintea plina de întelepciune. Din întelepciune i se nasc sufletului vesmintele vietii ceresti si din întelepciune i se împleteste cununa. Daca sufletul nu este împodobit cu faptele bune ale virtutii, aurul mult nu-i este de nici un folos. Tot asa cum saracia multa nu-l poate vatama în nici un fel, daca a strâns o comoara launtrica.

(Sf. Ioan Gură de Aur, Părinţi, copii şi creşterea lor)

18 august 2009

Despre împodobirea femeilor


“Deoarece mai ales femeile sunt tentate de a folosi tot felul de mijloace pentru împodobirea trupului, Sfinţii Părinţi n-au trecut cu vederea nici acest aspect, arătând cât de primejdioase pot fi acestea pentru suflet. Primejdia vine din faptul că preocuparea pentru podoabe:
- diminuează timpul şi preocuparea pentru înfrumuseţarea şi împodobirea sufletului cu virtuţi;
- introduce în suflet mândria şi slava deşartă;
- introduce pericolul desfrânării şi adulterului, atât pentru cea care se împodobeşte, cât şi pentru cei care se află în preajma ei;
- face să se cheltuiască bani şi bunuri materiale în detrimentul milosteniei.
Sfântul Vasile cel Mare insistă în mod deosebit asupra cumpătării şi modestiei femeii, ca şi a bărbatului, în îmbrăcăminte. După ce arată necesitatea smereniei şi a simplităţii în comportamentul creştinilor, el combate obiceiul unora de a se îmbrăca şi împodobi, nu după necesitate ci după măsura mândriei lor. El spune:
„Spune-mi, ce folos ai arătându-ţi pretutindeni mâna împodobită strălucitor cu pietre preţioase? Nu ţi-e ruşine să doreşti cu patimă pietrele preţioase cum le doresc femeile însărcinate? Acestea se mistuiesc de dorul pietrelor preţioase, dar şi tu eşti lacom după cele mai frumoase pietre, căutând agate portocalii, matostat, ametist”.
Rolul îmbrăcăminţii este de a ne apăra de intemperiile naturii şi de a acoperi unele părţi ale trupului spre a se păstra simţul pudorii. Sfântul Vasile recomandă creştinilor modestie în îmbrăcăminte, fiindcă aceştia se cuvine a fi recunoscuţi chiar şi după hainele pe care le poartă.
„Deci - zice el - aşa cum oşteanul are ceva caracteristic în costumul lui, şi altceva senatorul, şi altul iarăşi altceva, după care se pot cunoaşte demnităţile lor, cum se şi întâmplă de cele mai multe ori; tot aşa se cuvine şi este potrivit ca şi creştinul să aibă şi în costum ceva caracteristic, şi prin îmbrăcămintea cuviincioasă şi corespunzătoare să se păstreze modestia poruncită de Apostol, odată rânduind ca episcopul să fie (îmbrăcat) cuviincios, altădată poruncind ca femeile să fie (îmbrăcate) în haine cuviincioase, cuviincios înţelegându-se după scopul propriu al creştinismului“.
Nerespectarea acestui mod de viaţă introduce vanitatea şi multe alte păcate. Sfântul Vasile sintetizează, în alt loc, acest pericol, arătând cât de deşartă şi nefolositoare este preocuparea cuiva pentru îmbrăcăminte, podoabe, şi în general pentru aspectul exterior, spunând:
„A te îngriji de aranjatul părului şi de haine, mai mult decât e necesar, este după cuvântul lui Diogene, sau o faptă de om necugetat, sau o faptă de om ticălos. A căuta să fii elegant şi a fi numit de alţii elegant, socot că este tot atât de ruşinos ca şi a trăi în desfrâu sau a strica altora casele. Este oare vreo deosebire pentru un om cu mintea sănătoasă, dacă îmbracă o haină scumpă sau una ieftină, atâta vreme cât şi una şi alta îl apără iarna de frig şi vara de căldură?… De asemeni, mă ruşinez să mai spun că trebuie oprită parfumarea aerului cu felurite mirodenii plăcute la miros, ca şi ungerea trupului cu parfumuri”.
Sfântul Ioan Gură de Aur, la rândul lui, arată cât de efemere sunt podoabele şi cât de amăgitoare este slava lor punând în comparaţie cu acestea lanţurile cu care a fost legat Sfântul Apostol Pavel. El întreabă:
„Câte din voi femeilor, care vă înfăşuraţi cu aurării, doriţi mai întâi legăturile lui Pavel? Găteala dimprejurul grumazului vostru, nu vă face atât de strălucite pe cât strălucea podoaba legăturilor de fier sufletul aceluia. Deci dacă cineva le doreşte pe acestea, să le urască pe celelalte. Căci ce părtăşie poate să fie între moleşire şi bărbăţie? Ce părtăşie poate fi între împodobirea trupului şi filosofie? De acele legături îngerii se sfiesc, iar pe acestea le dispreţuiesc. Acele legături obişnuiesc a trage cele de pe pământ spre cer, iar acestea coboară de la cer pe pământ [… ] Acelea sunt adevărata podoabă şi nu acestea; acestea odată cu trupul încătuşează şi sufletul, pe când acelea împreună cu trupul împodobesc şi sufletul. Voieşti poate să cunoşti că acelea sunt adevărata podoabă? Spune-mi, te rog, cine atrage mai mult pe privitori, tu sau Pavel? Şi ce zic eu de tine? Însăşi împărăteasa care este împresurată peste tot cu aurării, nu ar putea să atragă atât de mult privirile celor de faţă, căci dacă s-ar întâmpla ca în acelaşi timp să intre în biserică şi împărăteasa şi Pavel, toţi cei de faţă şi-ar întoarce privirile de la dânsa spre Pavel, şi cu drept cuvânt”.
Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte podoabele ca fiind un „lanţ al păcatelor”, deoarece este împiedicată milostenia. El îndeamnă pe cei legaţi cu ele să le rupă şi să prefere mai degrabă lanţurile Sfântului Apostol Pavel, spunând:
„Leagă-te şi tu cu asemenea legături şi dezleagă foamea săracului. De ce strângi şi îngrămădeşti lanţul păcatelor? Întrebi, poate, cum aceasta? Ei bine, când tu porţi pe trup aurării, iar altul se sfârşeşte de sărăcie, când tu te înfăşori cu atâta aur ca să te bucuri de o slavă deşartă, iar altul nu are nici ce mânca, prin aceasta oare nu strângi lanţul păcatelor?”
Sfântul Ioan consideră împodobirea ca păcat şi pentru alt motiv, şi anume, pentru că prin aceasta cea care se împodobeşte se arată nemulţumită de felul în care a făcut-o Dumnezeu. Cu alte cuvinte, prin aceasta s-ar aduce un reproş lui Dumnezeu. El zice:
„Voieşti să pari plăcută şi frumoasă? Mulţumeşte-te cu ceea ce ţi-a dat Creatorul. De ce introduci aurării, ca şi cum ai îndrepta ceea ce a făcut Creatorul?”
Iar în alt loc, referindu-se la farduri, el zice:
„De ce adăogi de la tine în făptura lui Dumnezeu cea desăvârşită? Nu-ţi este de ajuns ceea ce a făcut Dumnezeu; ci ca un mai bun arhitect încerci să îndrepţi şi să dregi lucrul Său, te împopoţonezi şi batjocoreşti pe Creatorul”.
Femeilor care şi-ar justifica această preocupare, spunând că vor să placă bărbaţilor lor, Sfântul Ioan, le demonstrează că lucrurile nu stau aşa. El le arată că dacă ar fi aşa, ar trebui ca ele să se împodobească atunci când stau în casă, nu când pleacă de acasă.
„Dar aici - zice el - se petrec lucrurile cu totul dimpotrivă. Dacă tu voieşti a plăcea propriului tău bărbat, sileşte-te să nu mai placi altora; însă dacă tu vei plăcea altora, nu vei putea plăcea propriului tău bărbat. Aşadar, ar trebui să lepezi de la tine toate podoabele când te duci în târg sau la biserică. De altfel, tu nu din acestea să te sileşti ca să placi bărbatului, aşa cum fac femeile cele pierdute, ci mai ales din acelea care constituie podoaba femeilor libere. Căci prin ce se deosebeşte o femeie liberă de una desfrânată şi pierdută? Prin aceea că pe când una are privirea îndreptată numai asupra unui singur punct, cum prin împodobirea trupului să poată atrage la sine pe cel iubit, cealaltă e stăpâna casei, se împărtăşeşte de plăcerea copiilor şi a celorlalte bunuri legate de viaţa familială”.
Purtarea de grijă pentru haine şi lux, este considerată de către Sfântul Ioan chiar idolatrie. El spune:
„Dacă ar căuta cineva prin case, ar găsi cele mai multe haine şi altele de prisos în cea mai mare cinste, şi îngrijite ca nişte stăpâni. […] Şi atunci, spune-mi te rog, oare nu cu drept cuvânt a numit aceasta Pavel idolatrie şi lăcomie? Pe câtă cinste dau idolatrii idolilor, tot pe atâta asemenea femei dau hainelor şi aurăriilor lor. […] Să dispreţuim hainele cele împodobite cu aurării, să dispreţuim banii, ca să nu dispreţuim mântuirea noastră sufletească”.
Dar podoabele unei femei comportă şi un alt neajuns, şi anume, acela al exemplului rău pe care ea îl dă fiicelor sale. Sfântul Ioan atrage atenţia:
„Ai poate copilă? Ei bine, ia seama să nu-ţi moştenească ceva vătămător, căci fetelor le place să-şi regleze moravurile după felul creşterii lor şi să imite obiceiurile mamelor. Fii deci exemplu de prudenţă fetei tale, împodobeşte-o cu acea podoabă şi fii cu băgare de seamă să dispreţuiască podoabele acestea pământeşti”.
Din cauza atâtor păcate pe care le generează preocuparea pentru podoabe, acest lucru atrage după sine pedeapsa şi osânda lui Dumnezeu.
„Nici un folos nu avem de asemenea legături - spune Sfântul Ioan - ci numai pagubă. Asemenea legături ne vor ţine acolo (în viaţa viitoare) legaţi… Femeia care se leagă aici cu asemenea legături, legata va fi acolo de mâini şi de picioare cu legăturile cele veşnice”.
Vorbind despre sora lui, Gorgonia, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că, spre deosebire de podoabele externe ale femeilor, ea nu cunoştea
„nici una mai preţioasă decât caracterul şi decât strălucirea ei interioară. O singură roşeaţă îi plăcea, aceea a pudoarei; o singură albeaţă, aceea a cumpătării. Sulemeneala, dresurile, tablele vii şi eleganţa curgătoare le lăsa pe seama […] celor de la răspântii şi pe seama tuturor acelora de care pe drept se cuvine să roşeşti”.
Pentru a arăta adevărata şi nepieritoarea slavă şi podoabă a unei creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur aduce femeilor ca exemplu pe Priscila, soţia lui Aquila, şi activitatea acesteia pe lângă Sfântul Apostol Pavel, spunând:
„Astfel trebuie să fie femeile «şi nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe», ci împodobite cu astfel de succese. Care împărăteasă a strălucit atâta, spune-mi, ca această femeie a făcătorului de corturi? Ea este în gurile tuturor şi toţi vorbesc cu drag de ea, nu în timp de zece sau douăzeci de ani, ci până la venirea lui Hristos, şi toţi o laudă pentru aceasta, ceea ce o împodobeşte mai mult decât o diademă împărătească. (…) Căci gândeşte-te, câte împărătese sunt date uitării şi nu se mai vorbeşte nimic de ele - pe când femeia făcătorului de corturi pretutindeni este purtată, împreună cu bărbatul ei, şi pe cât timp soarele va privi pământul, pe atâta şi slava acelei femei va înconjura lumea întreagă! Şi perşii, şi sciţii, şi tracii, şi cei ce locuiesc pe la marginile pământului, cu toţii cântă şi fericesc filosofia acestei femei. Câtă bogăţie, câte diademe şi porfiri împărăteşti nu ai arunca de la tine, numai ca să poţi lua o astfel de mărturie? […] La ce vă slujeşte bogăţia ce este împrăştiată de către voi pretutindeni? La ce împodobirea voastră de dinafară? La ce slava aceea deşartă? Află acum care este adevărata podoabă a unei femei: este acea podoabă care nu stă pe trup, nu înfăşoară trupul, ci împodobeşte sufletul; acea podoabă care nu se leapădă niciodată, care nu se strânge în ladă, ci este hotărâtă mai dinainte să stea în cer. […] Acum compară cele ale tale cu faptele acelor fericite suflete; compară osârdia ta pentru bani, întrecerea cu femeile cele desfrânate, ambiţia şi pofta ta pentru lucruri de nimic, şi atunci vei vedea cine au fost aceia şi cine eşti tu. Sau mai bine zicând, nu numai să te compari, ci imită pe o asemenea femeie, lepădând de pe tine acea sarcină de uscături - căci aceasta înseamnă luxul în haină , ia podoaba aceea din ceruri şi află cum au devenit aşa cei de pe lângă Priscila”.
Între podoabele duhovniceşti Sfântul Ioan adaugă şi atitudinea femeii de sfială şi ascultare în biserică, care o împodobesc „mai mult decât hainele”.
(Pr. Constantin Mihoc, “Taina casatoriei si familia crestina in invataturile marilor Parinti ai Bisericii din secolul IV“, Editura Teofania, Sibiu, 2002)

Din "Patericul mirenilor" (II)

Părintele Ilarion a venit să facă sfeştanie în casa unuia dintre ucenicii săi, un tată foarte mâhnit că nu avea mai mulţi bani pentru a le asigura copiilor o hrană mai bună şi pentru a le lua haine mai frumoase.
A doua zi, părintele i-a spus:
- Stăteam ieri la masă cu tine şi copiii tăi. Am spus cu toţii rugăciunea şi am început să mâncăm. Masa era sărăcăcioasă, aşa cum mi-ai spus că e la voi de obicei. Dar mi se părea că cel mare avea în farfurie miere, tu cu soţia şi cel mic aveaţi pâine şi cel mijlociu avea mizerii. Mi-a descoperit Dumnezeu că băiatul cel mare, mulţumindu-I pentru bucatele pe care le mănâncă, ia plată de la Dumnezeu. Tu cu soţia şi cu cel mic nici nu cârtiţi, dar nici nu sunteţi mulţumiţi cu ceea ce aveţi, iar cel mijlociu, nemulţumitor fiind, pierde plata sărăciei. Aceeaşi mâncare o aveţi, dar fiecăruia i se socoteşte după măsura sa.

17 august 2009

Din învăţăturile Stareţilor de la Optina



"Bogăţia nu stă în avere multă, ci în conştiinţa bună, care şi fără bogăţia trecătoare îşi are cununile sale; iar Dumnezeu are putere să le dăruiască cele trebuincioase şi îndestulătoare." (Cuviosul Lev)

"Nu cunoaştem judecăţile Domnului; El pe toate le face spre folos. Noi suntem legaţi de bunurile pământeşti, iar El vrea să ni le dăruiască pe cele viitoare prin puţinele boli de aici." (Cuviosul Macarie)

"Căsătoria pentru femeie înseamnă slujire Sfintei Treimi - atât de înaltă este chemarea femeii de a fi soţie şi mamă." (Cuviosul Necatarie)

"Fericirea în căsnicie li se dă doar celor care împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi văd căsîtoria ca pe o Taină a Bisericii creştine." (Cuviosul Nectarie)

"Cândva a fost omul bogat, dar pe neaşteptate a sărăcit. E greu, dar se poate îndrepta. A fost sănătos, dar s-a îmbolnăvit- şi aceasta se îndreaptă, pentru că şi cu cel sărac şi cu cel bolnav este Hristos. Însă, dacă va pierde credinţa, să ştii că e mare nenorocire. Acest lucru este înfricoşător pentru că omul nu are nici un sprijin..." (Cuviosul Versanufie)

"Păcatul îşi lasă pecetea nu numai pe suflet, ci şi pe înfăţişarea omului, pe comportamentul şi aspectul lui" (Cuviosul Nicon)

"Mulţi oameni, asemenea Sfântului Petru, îţi construiesc colibe, adică locuinţe, presupunând că le va fi bine în ele, dar, după ce le construiesc, nu îşi găsesc liniştea, poate pentru că locul nostru cu adevărat liniştit se află în ceruri, nu pe pământ, aşa cum şi Sfântul Apostol Pavel spune: Cetatea noastră este în ceruri. De aceea, să-l rugaţi pe Sfântul Apostol Toma şi pe ceilalţi Sfinţi să vă construiască sau să vă ceară de la Dumnezeu în ceruri un loc luminos, loc de odihnă, loc cu verdeaţă, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. Iar locul de aici, pe care îl aveţi, chiar dacă este incomod, totuşi este mai bun decât mormântul cel înghesuit. " (Cuviosul Antonie)

"Dumnezeu Însuşi locuieşte în acel om care are inima paşnică. Principalul este să te socoteşti mai rău decât toţi, să nu cauţi nici dragoste, nici cinste de la nimeni, ci tu însăţi să le ai pe acestea faţă de toţi şi aşa vei dobândi pacea! Îndată ce vei începe să cauţi ca ceilalţi să te observe şi să-ţi găsească meritele şi virtuţile să-ţi iei
adio de la pacea sufletească. " (Cuviosul Anatolie)

"Să te fereşti de atracţia faţă de lume, chiar dacă te ademeneşte prin linişte şi mângâiere, căci acestea sunt atât de scurte încât nici nu vezi când le pierzi şi vine vremea căinţei, a plictiselii, a tristeţii şi a lipsei de mângâiere. Lucrurile lumeşti sunt atât de numeroase încât abia într-o sută de ani pot fi duse la bun sfârşit şi sunt atât de importante încât nu suferă nici o amânare. Numai lucrurile plăcute lui Dumnezeu, din păcate pentru noi, pot fi amânate fără frică, unele până dimineaţă, altele până anul următor, iar altele până la bătrâneţe şi cărunteţe, de aceea foarte des se întâmplă să rămână neîmplinite." (Cuvioşii Lev şi Anatolie)

"Nu trebuie să dăm crezare semnelor şi nu se vor împlini, iar dacă ţi se pare ceva, fă-ţi semnul Sfintei Cruci." (Cuviosul Ambrozie)

"În timpul rugăciunii sârguinciose, îţi doreşti să fii văzut cum te rogi. Însă diavolii sunt cei care îţi aduc aceste gânduri care sunt de slavă deşartă şi este bine să nu te opreşti la ele. " (Cuviosul Iosif)