22 ianuarie 2011

Shopping-ul sau despre omul păcălit

Shopping, adica mersul la cumparaturi, insa nu oarecum, ci intr-un mod dependent. Nimic neobisnuit pana aici, insa atunci cand mersul la cumparaturi devine slabiciune sufleteasca si patima, lucrurile incep a fi ingrijoratoare.
Cine s-ar fi gandit la aceasta situatie acum cativa ani, cand lumea inca statea la cozi imense pentru cateva produse simple si limitate cantitativ?! Generatia noastra s-a vazut brusc in fata multor schimbari carora nu a fost pregatita sa le faca fata.
Dupa o foarte scurta cautare pe internet, putem gasi: documentare despre shopping (pro si contra), filme cu persoane dependente de shopping, consiliere psihologica pentru vindecarea de shopping, cat si tot felul de sfaturi rudimentare.
Shopping-ul creeaza dependenta ! In societatea actuala, mereu se gaseste ceva de cumparat, iar nevoia de a achizitiona ceva nou poate fi atat de usor de satisfacut, chiar daca de cele mai multe ori nu exista decat o nevoie inchipuita de un anumit produs, iar nu una reala.
In majoritatea cazurilor, persoanele afectate de shopping sunt femei. O nevoie imposibil de controlat de a cumpara mereu, pune stapanire pe acele persoane slabe si usor de manipulat prin reclame si oferte de genul "reduceri", "al doilea produs gratis", etc.
Intr-o lume de producatori si consumatori, totul se invarte in jurul profitului, iar nu in jurul sanatatii trupesti si mai ales sufletesti a omului. Reclame care de care mai frumoase si mai atragatoare, numai cu oameni fericiti, entuziasmati, energici, etc. Toate reclamele au acelasi mesaj, si anume: "Toate sunt atat de minunate, bucuria si fericirea sunt doar la un pas de tine. Tot ce trebuie sa faci este sa achizitionezi "noul produs ..." si vei vedea cat de bine te vei simti."
Inca de mic, copilul este supus presiunilor din societate, iar in adolescenta apare acea criza de identitate care te face sa te comporti potrivit dorintelor grupului, spre a fi acceptat ca "membru". Sa nu mai vorbim despre modelele promovate de emisiunile TV si serialele de peste zi, in care atatea non-valori si comportamente aberante sunt promovate a fi "un nou stil de viata".
Dependenta de shopping este poleita cu aur, insa in interior ea implica multe lucruri daunatoare. De pe urma ei au de suferit persoana in cauza, familia si prietenii, cat si societatea in intregul ei (atat pierderi de natura afectiva, cat si financiara). Singurii pe deplin satisfacuti sunt producatorii si distribuitorii produselor de pe rafturi.
Astazi, shopping-ul se vede a fi cel mai bun remediu impotriva tristetii, a depresiei ori a singuratatii. La cel mai mic semn de tristete, de plictiseala sau de singuratate, magazinele sunt luate cu asalt. Intr-un magazin urias, unde peste tot sunt reclame "fericite", oameni grabiti, muzica si vorba multa, nu ai cum sa te simti singur, nu-i asa ?!
Pentru multi, shopping-ul a devenit o modalitate de a fi mereu in pas cu moda, un mod de a-ti petrece timpul liber, ba chiar de a te relaxa, deci un stil de viata. Dupa parerea mea, acestia sunt cei mai saraci oameni (sufleteste), fiind complet rupti de tot ce este viu si personal, odata manipulati si depersonalizati de o industrie comerciala inumana care vrea numai sa i se slujeasca, iar nu sa slujeasca.
Fie ca este vorba de haine, de mancare, de electronice, de jocuri, muzica sau carti, linia dintre necesitate si dependenta este atat de fina, incat cu greu iti poti da seama daca ai incalcat-o sau nu. Numai un om foarte atent la el insusi, care nu fuge de a ramane singur, din cand in cand, spre o cat mai buna cunoastere de sine, isi poate da seama daca "se foloseste" sau "este folosit" de produsele de pe rafturi. Produsele sunt dependente de noi, si nu invers, caci daca noi nu le mai achizitionam, ele dispar, fiind inlocuite cu altele, intr-o noua incercare de a ne pacali, cum ca am avea "nevoie vitala" de ele.
Sa cumparam insa atat cat avem nevoie cu adevarat, iar nu atat cat putem cumpara.
Doua sfaturi oferite dependentilor de shopping, aparent amuzante:
- Ocoleste zonele comerciale ! - Nu lua cardul la tine !
Cat de odihnitoare raman cuvintele Mantuitorului, vesnic noi si pline de putere.
"Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca; au nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decat ele? Si cine dintre voi, ingrijindu-se poate sa adauge staturii sale un cot? Iar de imbracaminte de ce va ingrijiti? Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca unul dintre acestia.
Iar daca iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu astfel o imbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor? Deci, nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua. Nu va ingrijiti de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale sale." (Matei 6, 25-34)
Teodor Danalache
Articol preluat de aici

15 ianuarie 2011

Alin Mureşan: “Fenomenul Piteşti” e una dintre cauzele României de azi

Să te apuci, la 22 de ani, să studiezi cel mai atroce experiment efectuat în puşcăriile comuniste, aşa-numitul „fenomen Piteşti”, presupune un curaj rar. Să petreci, apoi, cinci ani citind şi descriind cum tineri ca tine erau siliţi să se tortureze reciproc în cele mai groaznice moduri, să se lepede de cei dragi, să blasfemieze ce aveau mai sfânt, să se transforme în ne-oameni, înseamnă o rezistenţă psihică remarcabilă şi o maturizare accelerată.

La 27 de ani, Alin Mureşan, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), trăieşte zile fericite: poate să arate publicului ce a realizat. El a condus echipa de tineri istorici care a lansat recent cea mai mare bază de date, disponibilă gratuit, referitoare la „reeducarea prin tortură” din închisorile româneşti – www.fenomenulpitesti.ro.
 
A scris scenariul documentarului „Demascarea” (regizat de Nicolae Mărgineanu, el însuşi urmaşul unei familii de luptători anticomunişti), în care opt supravieţuitori ai Piteştiului rememorează chinurile inimaginabile prin care au trecut în urmă cu 60 de ani. Documentarul – coproducţie a Fundaţiei Arseniei Boca, IICCMER şi Ager Film, cu sprijinul Konrad Adenauer Stiftung – are 70 de minute şi va putea fi găsit în librării încă din această lună.
 
În fine, Alin Mureşan va lansa în februarie ediţia a doua, rescrisă aproape complet, a cărţii care adună munca sa de cercetare din aceşti cinci ani: „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” – fără îndoială cea mai temeinică istorie a experimentului desfăşurat între noiembrie 1949 şi decembrie 1951 în mai multe puşcării din România comunistă.
 
Trei realizări – site, film şi carte - pentru care Alin Mureşan şi colaboratorii săi merită respectul oricărui român.
   *
 
M.M.: Vreau să pornim de la trailer-ul filmului “Demascarea”, unde se spune aşa: “Eşti tânăr? Eşti student? Te gândeşti la carieră, la familie? Ai planuri de viitor? Şi bunicul tău a avut. Ştii ce s-a întâmplat cu el?...”. Să presupunem că eu sunt tânăr, sunt student şi am planuri. Am cont de Facebook, iPod şi “converşi”, iar într-o seară, mă întâlnesc cu tine într-un bar. Bem o bere împreună, dar eu habar n-am ce înseamnă “fenomenul Piteşti”. Ce-mi spui?
 
Alin Mureşan: Depinde, în primul rând, de tine. Nu sunt genul care să fac prozeliţi cu forţa, deci trebuie să existe un minim interes din partea ta. Şi chiar nu am un plan dinainte stabilit, aş improviza pe măsură ce îmi dau seama care sunt lucrurile care te ating pe tine. Însă, ca să te fac să înţelegi ce a însemnat, aş putea să îţi spun că ai puteai fi oricând arestat pentru simplu fapt ca ai iPod şi „converşi”. Deşi comparaţia e forţată, pentru că în Piteşti se acţiona asupra esenţei, nu asupra formelor exterioare. Respectiv, dacă tu pui preţ pe sinceritate, pe prietenie, îţi iubeşti mama sau crezi că ai face orice pentru iubita ta, cei care au făcut Piteştiul te-ar fi atacat exact în aceste lucruri.
 
Pe de altă parte, ţi-aş spune că oamenii care au trecut prin Piteşti şi prin nişte suferinţe pe care noi nu avem cum să le pricepem sunt astăzi persoane cu totul deosebite şi carismatice, şi aş face în aşa fel încât să cunoşti măcar unul dintre ei, fiindcă ştiu că ai deveni, la rândul tău, un om mai bun.
 
M.M.: Ajungem şi la supravieţuitori, dar să continuăm jocul puţin. Pentru mine, ca “student”, comunismul a fost cândva, pe vremea părinţilor. Să zicem că bunicul meu n-a fost opozant, n-a făcut puşcărie, a tăcut şi-a muncit. Ce rost mai are să mă întorc la acei ani, să mă „încarc negativ” cu informaţii despre atrocităţi, când viaţa e frumoasă?
 
- Un om cât de cât inteligent ştie foarte bine că viaţa nu e frumoasă tot timpul. Există momente şi momente, există prăbuşiri sufleteşti şi momente de revenire, bucurii şi necazuri. Iar secretul este să ştii cum să treci prin momentele mai puţin plăcute şi să înveţi ceva din ele. Or, dacă îţi explic Piteştiul cu exemple concrete, faci un mare pas înainte, din punctul acesta de vedere.
 
Apoi, când îţi aud nemulţumirile legate de România de azi, de orice natură ar fi ele, raportându-mă la Piteşti pot să-ţi explic de ce societatea noastră arată aşa cum arată. Odată ce ai aflat explicaţiile, poţi să faci ce ţine de tine să îndrepţi lucrurile, cel puţin în zona ta de activitate. Dacă nu eşti interesat să o faci, n-ai sta cu mine la bere.
 
Şi ţi-aş mai arăta câte asemănări sunt între ce se întâmpla în Piteşti şi ce se întâmplă şi astăzi în lume, inclusiv în România, chiar dacă sub o formă mult mai frumos ambalată. Aşa încât povestea asta cu „comunismul a fost cândva, nu mă interesează” poţi s-o spui, dar te poate costa.
 
M.M.: Bun, continuu cu studentul cel naiv: vrei să spui că România de azi este aşa cum este şi din cauza a ceea ce se numeşte "fenomenul Piteşti"?
 
- Da, nu am niciun dubiu că România de azi e influenţată direct de ce s-a întâmplat la Piteşti. Îţi dau doar câteva detalii: cultivarea neîncrederii, eliminarea sau batjocorirea discursului creştin, violenţa gratuită (pe străzi sau în media), luatul peste picior al oricăror repere morale etc. Atunci se făcea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenţa nu e diferită. Şi dacă te deranjează măcar unul din lucrurile de mai sus, poţi să înveţi din Piteşti cum să treci peste ele rămânând om.
 
M.M.: Ştiu că asta e şi teza uneia dintre profesoarele tale de la facultatea de jurnalism din Cluj, Ruxandra Cesereanu, care a scris cărţi atât despre rezistenţa anticomunistă, cât şi despre tortură în secolul XX. Ea spune că „fenomenul Piteşti” este definitoriu pentru întreaga Românie de până în 1989 şi că urmările lui se văd şi azi. Presupunând că e aşa, cum a fost posibil ca efectele să fie "expandate" la nivel naţional?
 
- Destul de simplu: din punctul meu de vedere, Piteştiul nu urmărea crearea unui „om nou”, cum susţinea regimul, dar a contribuit la acest lucru. Pentru că, odată ce frângi orice urmă de rezistenţă, aruncându-i în temniţe pe toţi cei care ridică glasul împotriva ta (sau care ar putea să ridice glasul cândva...), rămâi cu o masă de manevră speriată, căreia poţi să-i spui orice, câtă vreme o ţii sub teroare. Şi să nu uităm că în poziţiile de decizie au fost numiţi oameni fără niciun soi de pregătire profesională, care ulterior au fost plimbaţi prin mai multe funcţii, prin celebra „rotaţie de cadre”. Nu-i aşa că şi asta seamănă cu ce vedem azi în politică?
(...)
 
M.M.: De ce au fost aleşi preponderent studenţi pentru „reeducare”?
 
- Şi aici suntem pe teritoriul supoziţiilor. Eu cred că s-a început cu studenţii pentru că erau mai uşor de modelat. Unii dintre ei nu aveau încă sistemul de valori bine conturat (să nu uităm că mulţi aveau 18, 20, 22 de ani). Dar poate fi vorba şi de circumstanţe, fiindcă penitenciarul Piteşti, acolo unde au fost repartizaţi studenţii, avea avantajul izolării faţă de oraş, spre deosebire de toate celelalte închisori. Şi atunci s-a putut interveni brutal fără riscuri prea mari.
 
M.M.: Experimentul a fost încercat şi în alte ţări din blocul comunist?
 
- Nu în această formă. Elemente comune găsim în alte acţiuni (în fosta Iugoslavie, de pildă), dar nu e vorba totuşi de acelaşi lucru.
 
M.M.: Cum îţi explici că, şi în acest caz, avem de-a face cu excepţia numită România?
 
- Cu cât e mai mare rezistenţa, cu atât mai puternică trebuie să fie acţiunea împotriva ei. România era profund anticomunistă, fiindcă avea la bază proprietatea privată (împroprietărirea ţăranilor se făcuse prin luptă în Primul Război Mondial, deci cu mari sacrificii, şi nimeni n-ar fi renunţat de bună voie la ea), dragostea de ţară (dovedită prin eforturile făcute pentru unire), tradiţia monarhică şi credinţa în Dumnezeu. Ele nu erau specifice doar elitelor, ci majorităţii populaţiei.
 
În acest timp, Partidul Comunist din România avea activităţi perfect anti-naţionale, aplaudând pierderea Basarabiei în faţa URSS, de exemplu, şi nu este întâmplător faptul că cei mai mulţi membri ai săi nu erau români. Or, lucrurile nu puteau rămâne aşa, şi atunci trebuia intervenit brutal. Iar comunismul se întemeia pe valorile antagonice: naţionalizarea, internaţionalismul şi ateismul.
 
M.M.: Vrei să spui (şi aici redevin studentul cel naiv) că noi, românii, avem, de fapt, un trecut cu care ar trebui să ne mândrim, că am fost naţia cel mai greu de supus?
 
- Mândria este un păcat, nu e bună. În plus, nu văd de ce ar trebui să ne mândrim noi, cei de azi, care nu facem nimic pentru ţară, cu ce au făcut alţii înaintea noastră. Dar cred foarte tare că nu avem de ce să ne fie ruşine cu trecutul nostru. Avem, ca toate popoarele, şi momente bune, şi momente proaste. Mă deranjează însă discursul antinaţional: România e o ţară de hoţi, de leneşi, de proşti etc. Dacă mă uit în spate, nu văd lucrul acesta. Şi chiar dacă ar fi aşa, asta nu înseamnă că trebuie să o dispreţuiesc. Este ca şi cum ai spune că o dispreţuieşti pe mama pentru că nu e perfectă.
 (...)
 
M.M.: Cam câţi oameni care au trecut prin experimentul Piteşti mai trăiesc?
 
- În jur de 50 de oameni, dar nu toţi au trecut prin Piteşti: unii au fost doar la Gherla, alţii la Târgu Ocna.
 
M.M.: Mărturisesc că eu am citit doar cartea lui Virgil Ierunca despre „Fenomenul Piteşti”, dar asta era acum 20 de ani. Şi ceea ce m-a cutremurat, pe lângă bătăi, blasfemii, lepădarea de familie sau faptul că erau puşi să-şi mănânce fecalele unul altuia, este că deţinuţii nu mai puteau să se sinucidă. Erau atât de supravegheaţi zi şi noapte, încât, cu puţine excepţii, nu mai aveau nici măcar această alegere. Pe tine ce tortură te-a marcat?
 
- Nu mai pot să răspund la astfel de întrebări. În primii ani mai aveam momente în care mă sculam pur şi simplu de la masa de studiu şi mă plimbam aiurea prin oraş, fără să ştiu încotro sau de ce, dar am trecut de mult de etapa asta. Nu cred că o metodă anume mă răscoleşte, ci cumulul lor şi faptul că victimele nu aveau idee dacă şi când se vor opri torturile. Părea că nu este scăpare. Nu degeaba unii deţinuţi au comparat Piteştiul cu iadul: fiindcă părea veşnic.
 
M.M.: A propos de sinucidere, subtitlul cărţii tale e „Cronica unei sinucideri asistate”. Explică-l puţin, te rog.
 
- E doar a doua oară când o fac. Cred că va fi şi ultima, fiindcă e foarte greu de înţeles. Pentru mine, toţi deţinuţii sunt victime, inclusiv cei care au acceptat colaborarea cu Securitatea. Şi pentru că Securitatea a stat în umbră, aruncând toată responsabilitatea pe deţinuţi, vorbesc despre o „sinucidere asistată”. Dar ea trebuie înţeleasă în spiritul celebrului banc: „Ce a spus Maiakovski înainte de a se sinucide? - Nu trageţi, tovarăşi!”. Iar sinuciderea poate fi atât fizică (în cazul celor care au murit), cât şi morală. Cât despre cronică, cred că este evident: cu excepţia capitolului de concluzii, am prezentat faptele fără comentarii sau consideraţii personale; jurnalistic, dacă vrei.
 
M.M.: Ai aflat cam de tânăr de ce sunt capabili oamenii. Cum te-au schimbat aceşti 5 ani de când studiezi „fenomenul Piteşti”?
 
- M-am apropiat de Dumnezeu şi sunt preocupat să lupt în primul rând cu mine şi cu limitele mele. Cam asta...
 
M.M.: Ultima întrebare. Citind despre grozăviile prin care au trecut, apoi cunoscându-i personal, cum crezi că au reuşit acei oameni să supravieţuiască şi să rămână - sau să redevină – buni şi normali?
 
- S-au apropiat de Dumnezeu şi au fost preocupaţi să lupte în primul rând cu ei înşişi şi cu limitele lor. Odată ce accepţi că suferinţa are un rol în viaţă şi o înţelegi, atunci totul are un sens. Iar esenţa credinţei este iubirea – nu doar a celor buni, ci şi a celor răi.
 (Interviul a fost preluat de aici)

Filmul „Demascarea” va apărea pe piaţă luni, 17 ianuarie. Documentarul va fi disponibil într-o primă fază numai prin Fundaţia Arsenie Boca, de unde va putea fi comandat la preţul de 10 RON prin e-mail (birou@fundatiaarsenieboca.ro) sau telefon. Cei interesaţi de distribuirea şi comercializarea filmului, pot cere informaţii de la aceeaşi adresă.

 

14 ianuarie 2011

Despre Sfânta Liturghie...

Într-o mănăstire trăia un preot foarte evlavios. Acesta era puţin învăţat dar avea credinţă puternică, virtute pe măsură şi multe nevoinţe duhovniceşti. Rămânea la Proscomidie în picioare timp de mai multe ore, cu toate că de oboseală venele îi pocneau şi-i supurau. De multe ori, din cauza aceasta apăreau pe jos pete de sânge de la rănile picioarelor lui. Până în ultima clipă a fost omul jertfei şi a plecat la Domnul, imediat după ce a săvârşit Sfânta Liturghie.Cum nu era prea învăţat, din neştiinţă, n-a aşezat miridele pe sfântul Disc după rânduială. Obişnuise să pună părticica Maicii Domnului de-a dreapta Mielului, iar pe cele ale sfinţilor în stânga Lui. Odată a vizitat mănăstirea un arhiereu care urma să hirotonească un diacon. La Laude, acesta a intrat în Sfântul Altar, s-a îmbrăcat cu veşmintele, apoi a mers la Proscomidie care fusese pregătită şi încheiată, urmând ca arhiereul doar să pomenească. Acesta a văzut că preotul nu aşezase bine miridele şi i-a zis: "Vino încoace, părinte, să vezi că n-ai aşezat bine miridele! Ai inversat pe Maica Domnului cu cetele sfinţilor. Nu ţi-a zis, nu te-a văzut nimeni când ai făcut Proscomidia? ". "Ba da, Preasfinţite, a răspuns bătrânul. În fiecare zi când slujesc mă vede îngerul slujitor, dar nu-mi zice nimic. Mă iertaţi, că neînvăţat cum sunt, am făcut asemenea greşeală. De acum înainte, voi lua seama!". "Cine ai zis că te slujeşte? N-ai cu tine un frate?" A întrebat episcopul. "Nu, doar îngerul Domnului!" a zis preotul.
Episcopul a amuţit şi a priceput că are înaintea lui un preot harismatic. La amiază, după masa de prânz, episcopul l-a salutat pe egumen şi pe ceilalţi monahi şi a plecat.
În altă zi, fiind încă întuneric, când bătrânul preot a mers ca de obicei în Sfântul Altar ca să facă Proscomidia, îngerul Domnului a coborât la el. Pe când se închina, îngerul a văzut că preotul aşezase bine miridele. "Este bine, părinte, le-ai aşezat bine!", i-a zis. "Da, dar tu ai ştiut de atâţia ani că greşesc şi nu mi-ai spus să mă îndrept?" "Am văzut, dar nu am fost îndreptăţit să o fac. Eu nu sunt vrednic să-l corectez pe preot, ci am poruncă de la Dumnezeu doar să-l ajut şi să-i slujesc. Singur episcopul o poate face!

(Explicarea Dumnezeieştii Liturghii, Stefanos Anagnostopoulos)


5 ianuarie 2011

„Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” - în curând

Editura Polirom şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc anunţă apariţia ediţiei a II-a, revăzută şi adăugită, a volumului „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, semnat de Alin Mureşan, pentru mijlocul lunii ianuarie 2011.

„Fenomenul Piteşti”, una dintre cele mai inumane acţiuni represive din istoria modernităţii, este reconstituit pas cu pas, de la începuturile sale lipsite de violenţă (în închisorile Suceava şi Târgşor) până la dezvoltarea tuturor mecanismelor ei şi utilizarea torturilor fără limite la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Canalul Dunăre-Marea Neagră. Evenimentele sunt urmărite cronologic, în capitole distincte dedicate fiecărui penitenciar, şi sunt relatate pe baza surselor documentare, a volumelor de memorialistică şi a mărturiilor supravieţuitorilor. Cele trei procese regizate de regimul comunist în legătură cu „fenomenul Piteşti” sunt şi ele povestite pe baza documentelor de arhivă, iar biografiile principalelor personaje implicate în „reeducare” sunt prezentate în două secţiuni speciale ale cărţii, dedicate victimelor, respectiv ofiţerilor din Securitate şi din Ministerul de Interne. Volumul oferă în final un capitol în care sunt inventariate metodele de tortură folosite şi unele dintre cele mai dure momente din desfăşurarea evenimentelor, precum şi câteva consideraţii generale asupra scopurilor acţiunii, rolul lui Eugen Ţurcanu şi a primei echipe de agresori, inventatorilor sistemului şi a metodelor de tortură.

Ce este nou în ediţia a II-a?
- 80 de pagini în plus
- circa 30 de poze cu victime şi agresori din Piteşti şi Gherla (inclusiv Eugen Ţurcanu, Alexandru Popa „Ţanu”, Nuti Pătrăşcanu, Vasile Puşcaşu, Eugen Munteanu, Titus Leonida)
- un capitol bonus despre ofiţerii însărcinaţi cu implementarea „fenomenului Piteşti” în închisori
- dezvoltarea capitolului „Procesele”, pe baza documentelor din cele trei procese regizate de regimul comunist („Eugen Ţurcanu”, „Tudor Sepeanu” şi „Valeriu Negulescu”)
- descrierea detaliată a felului în care Securitatea urmărea ceea ce se întâmpla la Piteşti şi în celelalte închisori
- o nouă ipoteză privind motivele opririi torturilor
- date biografice cuprinzătoare despre deţinuţii prezentaţi în capitolul „Personajele”
- listă nominală a tuturor deţinuţilor identificaţi în Piteşti pe baza documentelor şi mărturiilor.

(Preluat de pe http://www.fenomenulpitesti.ro/)