5 octombrie 2015

Cum să dobândim duhul patristic

"Statornicia este ceva ce se lucrează printr-un regim duhovnicesc întemeiat pe înţelepciunea predanisită  de Sfinţii Părinţi - nu simplă supunere faţă de tradiţie de dragul tradiţiei, ci mai curând o asimilare conştientă a ceea ce bărbaţii de Dumnezeu înţelepţiţi au văzut şi au scris. În aspectul său exterior, această statornicie se lucrează printr-un pic de rugăciune, rugăciune pe care o avem în slujbele bisericeşti ce au ajuns până la noi. Fireşte, în alte locuri ea se săvârşeşte mai mult sau mai puţin, după puterile fiecăruia.
Statornicia presupune şi citirea scrierilor duhovniceşti, de pildă la masă. Trebuie să fim necontenit injectaţi cu nelumescul, ca să putem lupta cu partea opusă, cu lumescul, care ne roade neîncetat. Dacă încetăm, fie şi numai pentru o zi, aceste "injecţii"cu nelumescul, evident că lumescul începe să ne copleşească. Petrecând o zi fără ele, lumescul ne invadează; două zile - încă şi mai mult. Şi curând ne dăm seama că gândim din ce în ce mai mult în chip lumesc, pe măsură ce stăm tot mai mult în contact cu acel tip de gândire şi tot mai puţin în contact cu gândirea de tip lumesc.
Aceste injecţii - injecţii zilnice cu hrană cerească - sunt partea exterioară, iar partea lăuntrică este ceea ce se numeşte viaţă duhovnicească. Viaţa duhovnicească nu înseamnă a fi în nori, rostind Rugăciunea lui Iisus sau trecând prin felurite mişcări, ci înseamnă a descoperi legile viaţii duhovniceşti ce se aplică propriei poziţii, propriei situaţii. Aceasta vine în decursul anilor, prin citirea atentă a Sfinţilor Părinţi cu carneţelul în mână, notând pasajele ce ni se par cele mai semnificative, studiindu-le, descoperind cum ni se aplică şi, dacă este nevoie, revăzând părerile anterioare asupra lor pe măsură ce le pătrundem ceva mai adânc, descoperind ce spune un Părinte despre un lucru, ce spune al doilea şi aşa mai departe."

P.S. Îndemnul Părintelui Serafim de a citi/asculta scrierile Sfinţilor Părinţi la masă se poate realiza şi prin asculatarea la masă a unui CD cu poveţe duhovniceşti sau conferinţe ale Părinţilor contemporani. Am preluat această idee după ce am văzut-o la o mănăstire cu o obşte foarte mică pe care o vizităm uneori şi ne-a plăcut.

24 februarie 2015

Despre lepădarea de sine

Vreau să vă împărtăşesc un fragment din cartea pe care o citesc acum, Maica Gavrilia, Asceta Iubirii .

E: Gerondissa, vă rugăm să ne spuneţi cum putem noi practica acest "eu nu exist" despre care ne vorbiţi mereu?
M. G.: Permiteţi-mi să vă spun că, în ultimii douăzeci de ani din viaţa mea, am înţeles foarte bine acest lucru. Atunci când o persoană vine să-ţi spună ce probleme are, însă în acel moment mintea ta este distrasă de ceva personal, atunci încerci în zadar, pentru că nu vei fi capabil să ajuţi acea persoană. Dar dacă uiţi că exişti şi devii tu însuţi acel om - chiar dacă ar fi, să zicem, un hoţ, un mincinos, un criminal - poţi intra în sufletul lui şi să te gândeşti: "Doamne, bietul om! Cum poate să depăşească asta? Ce poate face?". Atunci, în starea în care se află, fără să-l judeci, fără să-l condamni, fără să-l urăşti, începi prin a-i spune: "Nu a spus Mântuitorul că El a devenit om pentru a alina suferinţa umană, pentru a-l elibera din răutate şi toate celelalte?"În felul acesta, devii una cu acea persoană. Şi chiar dacă acel om a venit la tine plin de disperare, acum pleacă voios, pentru că ştie că Hristos este cu el şi că va reuşi să facă faţă problemelor sale.
Aşadar, când devii celălalt, unul pleacă, altul vine, apoi al treilea, al patrulea, al cincilea... La sfârşitul zilei te întrebi: "Cine sunt eu? Dintre toţi aceşti oameni, eu cine sunt? Nimeni; eu sunt un nimeni". Ce amuzant! Apoi spun: "Să-l privesc pe Hristos, chiar dacă eu nu exist. Ce-mi pasă de existenţa mea?"
Am spus asta o dată, de două ori, de trei ori... Oamenii mă întreabă: "Vă e frig?"Cui să-i fie frig? Cum să-mi fie frig din moment ce nu exist? "Vă e foame?" Cum să-mi fie foame dacă nu exist? Ei bine, au crezut că sunt puţin sărită de pe fix... Apoi, într-o zi, întorcând foaia într-un calendar bisericesc, am găsit următoarele cuvinte ale Sfântului Nil: "Cel ce crede că nu există se cunoaşte pe sine cel mai bine."Domnul fie lăudat, am spus. Voi lua acest cuvânt şi-l voi lipi pe perete. De acum înainte nu voi mai spune "eu nu exist", ci le voi spune ce zice Sfântul Nil...
E: Cum ne putem antrena în acest "eu nu exist"?
M.G.: V-am spus deja. Gândiţi-vă tot timpul la ceilalţi, nu la voi înşivă. De exemplu: "Pfiu, ce zăpuşeală e azi, mi-e atât de cald" sau "Ah! Sunt mort de oboseală" sau iarăşi "O, ce foame îmi e!" Cu alte cuvinte, gânduri care ne privesc pe noi, tot timpul."
E: Maică, dar dacă într-adevăr nu poţi suporta canicula?
M.G.: Nu o spune! Spunând aceasta, oricum nu scapi de căldură; nu reuşeşti decât să o simţi de două ori mai puternică. Înţelegi? O vezi disproporţionat, îi dai o entitate, o transformi în , să zicem... Majestatea Sa căldura, Majestatea Sa oboseala, Majestatea Sa foamea. De ce atâta agitaţie? În ceea ce mă priveşte, nici măcar persoana care stă cu mine nu ştie nimic din problemele cu care mă confrunt. Niciodată. Este posibil să îmi petrec toată noaptea în dureri şi nimeni nu va şti asta dimineaţa. De ce ar trebui să vorbesc despre asta? Din moment ce s-a sfârşit... Aşadar? Aş putea fi foarte obosită şi să am încă mulţi oameni de care trebuie să mă îngrijesc. Ce rost are să spun că sunt obosită de vreme ce nu pot face nimic în privinţa asta? Grecii antici aveau o vorbă: "Nu dori ca lucrurile să se întâmple aşa cum vrei tu. Ca să fii fericit, doreşte-ţi ca totul să se întâmple aşa cum se întâmplă."

23 septembrie 2014

Încă mai citesc...

Nu am mai scris pe blog de foarte, foarte mult timp... Şi asta nu pentru că nu am mai avut despre ce scrie, nici pentru că aş fi luat o pauză de internet. Pur şi simplu am lenevit... :)
Dar încă mai citesc şi îmi permit să vă şi recomand câteva cărţi de care nu m-am putut despărţi până nu am citit ultimul paragraf:
Ziua Sfântului Arhanghel Mihail este o carte ce cuprinde scurte istorioare scrise cu o doză de umor, despre părinţii de la Optina şi credincioşii care, într-un fel sau altul, au fost legaţi de această mănăstire. Personal am avut multe de învăţat pe parcursul lecturării despre smerenie, iubirea aproapelui şi ascultare. Cât voi reuşi să pun în practică, rămâne de văzut!

Lecţiile tatălui meu este o carte foarte emoţionantă despre viaţa noului Mucenic Pavel Ansimov, scrisă de fiul acestuia. Este o carte care mi-a răscolit sufletul şi m-a făcut să văd cât de mici sunt problemele mele faţă de adevăratele încercări ale vieţii.

Sfântul este un roman din acela pe care îl citeşti într-o după-amiază de duminică, apoi îl reciteşti când eşti însărcinată şi ai insomnii, apoi, după câţiva ani îţi aminteşti din nou de el şi-l răsfoieşti ca să îţi aminteşti faptele şi...tot aşa. Dacă vă întrebaţi cumva, nu, nu este vorba despre Sfântul Valeriu Gafencu.

Lectură plăcută!


9 noiembrie 2012

Despre căsătorie

 
"Mai fericit este a da decât a lua" (Fapte 20,35). Când primeşti, ţi se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruieşti ţi se umple sufletul! Când asuzi pentru celălalt, trupul oboseşte, dar sufletul tău se odihneşte. Viaţa înseamnă dăruire!
Şi nunta este o ofrandă, deci izvorul vieţii!

Lumânarea, atunci când nu se topeşte, nu luminează!



 Şi tămâia bine-mirositoare, dacă nu se topeşte în foc, nu scoate bună mireasmă!

 Şi soţul sau soţia, dacă nu se mistuie în îndatorire, nu luminează, nu scot mireasma cea bună.



                                                                                          (Arhim. Vasilios Bacoianis - Căsătoria)

4 noiembrie 2012

Un ateu L-a găsit pe Dumnezeu în suferinţa cancerului

Aici așezăm povestea unor fapte petrecute cu câțiva ani în urmă, istorisite de Pr. Dimitrie, preotul paroh al bisericii ortodoxe Sfântul Vasile din cartierul Pireu din Atena, capitala Greciei.
„Într-o dimineață după Sfânta Liturghie, un om în vârstă de cincizeci de ani a venit să vorbească cu mine. Nu îl cunoșteam și nici nu-l mai văzusem vreodată în biserica unde slujesc. Mi-a vorbit despre un om în vârstă de patruzeci și doi de ani, ce era internat la spitalul din Pireu, Grecia. Era diagnosticat cu cancer. Boala se răspândise prin tot corpul acestuia și metastazase în creier. După o investigație medicală, doctorii i-au spus că nu pot face nimic pentru a-i salva viața. I s-au prescris doze mari de medicamente însă acestea nu-i îmbunătățeau cu nimic starea. Domnul acesta mi-a spus că pacientul de pe patul spitalului era o rudă apropiată de-a sa. Apoi m-a rugat să merg cât mai curând posibil la spital pentru a-l împărtăși cu Sfintele Taine.
Am mers la spital după cum mi s-a cerut pentru a-mi îndeplini această obligație. De îndată ce am intrat în camera bolnavului, mi-a fost clar faptul că se afla într-o stare foarte gravă. Mi-am dat seama că boala se răspândise în creierul bolnavului și că nu mai avea șanse să supraviețuiască. Zilele lui erau numărate. Pacientul era singur în cameră. Toate celelalte paturi erau goale. La un moment dat, pacientul s-a trezit din inconștiență și a deschis ochii. M-a văzut imediat și cu mare greutate mi-a povestit următoarele:
"Familia mea m-a internat în acest spital acum treizeci și cinci de zile. În rezerva în care am fost repartizat a mai stat cu mine un om în vârstă de optzeci de ani. Acesta era bolnav de cancer osos. Avea dureri insuportabile. În ciuda durerilor sale, se ruga neîncetat: ‘Slavă Ție Dumnezeule, Slavă Ție Dumnezeule’ urmând ca după asta să spună și alte rugăciuni. Eu nu credeam în Dumnezeu și auzeam acestea pentru prima dată în viața mea. Nu călcasem în viața mea într-o biserică. De aceea am devenit așa de speriat când am observat că după ce rostea acele rugăciuni se liniștea și dormea liniștit timp de două trei ore. Însă când se trezea începea din nou să geamă din cauza durerilor insuportabile. Apoi relua rugăciunea și spunea ‘Slavă Ție Dumnezeule!’
Eu sufeream de asemenea din cauza durerilor îngrozitoare dar el, în ciuda durerilor acestora, continua să-l slăvească pe Dumnezeu. Dar eu, în frustrarea provocată de durerile pe care le simțeam, huleam numele lui Hristos și al Sfintei Sale Maici. Bătrânul chiar îi mulțumea lui Dumnezeu pentru faptul că i-a dat cancer. Auzindu-l cum se ruga mereu și fiind în suferință din cauza durerilor ce mă chinuiau, m-am înfuriat pe el. Pe lângă faptul că se ruga neîncetat, el cerea zilnic să primească Sfânta Împărtășanie.
Eu, cel păcătos, îl înjuram mereu și-i spuneam: ‘Taci, mai taci odată! Oare nu vezi că Dumnezeul pe care îl slăvești ne chinuie amarnic cu această boală blestemată? Care Dumnezeu? Nu există Dumnezeu!’ Bătrânul mă asculta în liniște și apoi îmi spunea cu blândețe: ‘El există, copile, Dumnezeu există cu adevărat și El este Tatăl nostru iubitor. Prin boala pe care El ne-a dat-o, noi ne curățim de multele noastre păcate.’ Aceste replici ale bătrânului mă făceau să fiu și mai nervos și am început încă odată să hulesc atât pe Dumnezeu cât și pe demoni. Am început să țip și să zic: ‘Dumnezeu nu există! Eu nu cred că există; nici Dumnezeu, nici Împărăția Sa, și nici în cealaltă lume.’
După acest schimb de replici dintre noi îmi spunea cu blândețe: ‘Așteaptă și vei vedea cu ochii tăi cum este luat din trupul său sufletul unui creștin credincios. Eu sunt păcătos dar Dumnezeu mă va milui prin Harul Său. Ai răbdare, căci ai să vezi și ai să crezi!’ A început să laude neîncetat pe Dumnezeu și pe Sfânta Sa Maică. Spunea o anumită rugăciune închinată Fecioarei Maria care repeta cuvântul ‘Bucură-te (luată din Imnul Acatist) - el cânta -  Născătoare de Dumnezeu, Fecioară și Cuvine-se cu adevărat.’

La un moment dat, s-a oprit din rugăciune și l-am auzit spunând: ‘Bine ai venit, îngere păzitorul meu! Îți mulțumesc pentru că ai venit cu o astfel de petrecere strălucitoare de îngeri să iei sufletul meu.’Într-o stare de șoc, mi-am deschis ochii pentru a vedea înainte-mi oastea cerească. Atunci bătrânul s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci; și-a încrucișat mâinile pe piept și și-a dat ultima suflare. Deodată salonul de spital s-a umplut de o lumină strălucitoare care era mai luminoasă decât zece sori. Eu, necredinciosul, ateul, materialistul, am văzut acest miracol cu ochii mei. Apoi camera s-a umplut de bună-mireasmă. Am fost uluit de ceea ce am văzut pentru că atunci mi-am dat seama că în tot acest timp bătrânul a avut dreptate.
Atunci mi-am chemat părinții și le-am spus tot ceea ce am văzut și am simțit. Mâniindu-mă i-am certat pentru că nu mi-au vorbit niciodată despre existența lui Dumnezeu. Apoi mi-am chemat aproape toți prietenii și rudele și i-am rugat să-mi spună tot ce știau despre credința în Dumnezeu despre care nimeni nu mă mai învățase niciodată. Părinte, acum cred cu adevărat că Dumnezeu există. De aceea te rog să mă spovedești și să mă împărtășești cu Sfintele Taine.”

Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!

Antonios Tenedios - Mitilene, Grecia

                                               (Sursa: Doxologia)

7 februarie 2012

Decalogul părinților

1. Înainte de a fi părinte, gândește-te că tu însuți ești fiu al Părintelui Ceresc.
2. Copiii pe care i-ai dobândit nu sunt proprietatea ta, ci darul primit de la Părintele Ceresc.
3. Adu-ți aminte de îndemnul Domnului Hristos: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți...(Mt. 19,14)
4. Silește-te să-L descoperi pe Dumnezeu copiilor tăi, dar mai întâi fii tu însuți un cunoscător al lui Dumnezeu, un apropiat al lui Hristos.
5. Fii un bun creștin, știind că exemplul personal e aluatul care dospește toată frământătura unei educații creștine.
6. Ajută-l pe copil să descopere comuniunea de iubire cu Dumnezeu prin rugaciune și Biserică.
7. Liturghia și Euharistia sunt cele care dau ritmul vieții duhovnicești. Fă-l părtaș pe copil la aceste bucurii ale credinței.
8. Clădește totul într-o atmosferă de libertate și adevăr, respectând libertatea propriului copil.
9. Învață-l pe copil să-l prețuiască pe fiecare om în parte.
10. Și nu uita: Dăruind vei dobândi.
(Pr. Ovidiu Bârsan, în Familia Ortodoxă, nr.12/2011)

17 septembrie 2011

Călugăriţele

"Voi, călugăriţele, sunteţi cele mai mari artiste ale lumii. Sculptorii, ei taie piatra, lemnul, marmura pentru a realiza frumuseţea ideală din visurile lor. O măicuţă taie în propria sa carne, în gândurile sale şi în visurile sale eliminând tot ceea ce este superfluu, inutil sau urât. Aşa cum sculptorii taie şi aruncă bucăţile de piatră, tot aşa călugăriţele îşi elimină persoana, tăind şi aruncând bogăţia mondenă, familia, cariera în lume. Dar ea nu se opreşte aici. O călugăriţă vrea să îşi transforme propria persoană după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ea taie şi aruncă tot ceea ce nu îi este strict necesar. Taie somnul, hrana, gândurile sale. Toate călugăriţele îndeplinesc o activitate artistică. Idealul său este de a atinge prin persoana sa frumuseţea supremă. Frumuseţea lui Dumnezeu. Opera realizată este superioară tuturor operelor de artă de pe pământ. Căci capodoperele create de artist sunt muritoare. Statuile pot fi distruse. Picturile, cărţile şi partiturile de muzică arse sau pierdute. Frumuseţea sfinţeniei este dincolo de orice distrugere, căci este de esenţă divină. Este singura capodoperă care durează o veşnicie. Capodopera pe care fiecare ascet o sculptează în propria persoană. "

(Virgil Gheorghiu, Dumnezeu nu primeşte decât duminica)