9 septembrie 2010

Puiul (Costache Ioanid)





Trist
si singur in gaoace,
puiul galben-auriu
a simtit intr-un tarziu
ca-i stingher,
ca n-are pace.
A simtit ca lumea lui
tot mai stramba
nu stiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gandi.
"Cum de m-a ajuns napasta
sa traiesc intr-o margica,
intr-o casa
tot mai stramba,
tot mai mica?...
Sa nu pot sa-mi aflu loc
nici pe fata,
nici pe spate.
Si sa-mi creasca,
dupa toate,
uite
ce natang de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciuda
eu cu ciocul,
ca un prost...
Insa ciocul ce s-auda?
Cade-n stanga,
bate-n dreapta
si-mi atarna
ca o barna
fara rost.

Mi-au iesit si doi ochi mici.
Ce sa fac cu ei aici?
Mi-au crescut si aripi grele.
Ce sa fac aici cu ele?
Iar sub pantec,
la picioare,
se facura niste ghiare...
lungi... cu varfu-ncovoiat...
Simt ca toate-n pantec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povara?..."

Si,
lasat pe partea stanga,
a-nceput usor sa planga
puiul
pentru-ntaia oara...

*

Dar deodata,
in gaoc,
bate cineva de-afara...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima in pui se zbate,
se-nfioara.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vraja,
a batut si puiu-n coaja.
Uite!
Sub ciocanituri solide
se deschide
o fereastra!
Doamne,
ce priveliste maiastra!
Apoi uite-acum cat loc...
unde poate sa alerge
sa se joace,
sa se culce...
Iar un glas atat de dulce,
glas de mama...
andantino,
iata,
ii vorbeste:
Vino...
Si sari degraba puiul
din barlogul vietii vechi.
O, acum cat e de bine
sa ai ochi,
sa ai urechi!...
Ce frumoasa e lumina!...
Parc-ar vrea in piept s-o soarba.
Asta ce-i?
Un fir de iarba...
Iar acolo?
E gradina...
Si-naltand privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a batut din aripioare
si-a facut intaiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipita,
a zarit intr-un arbust
o graunta rumenita.
Mm!
Da´ buna e la gust!
Iar colea, o gaza mica
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocusorul totusi
nu e...
nu e rau de loc!
Dar aici in noua tara,
ce s-ar fi facut el oare
fara aripi, fara ghiare,
fara vechea lui povara
din casuta cea sihastra?
Bietul pui...

*

Fratii mei,
povestea lui
nu-i decat povestea noastra...

Cinste,
curatie,
mila,
jertfa,
inima umila,
lacrimi grele,
bunatate,
si suspine dupa stele,
bine,
dar acestea toate...
ce sa faci aici cu ele?
Sa fii mut ca oaia-n strunga,
cu rabdare (indelunga!),
sa nu fugi dupa avere,
dupa nume,
sa iubesti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
sa te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce sa faci cu ele-n lume?
Cand sub soare are pret
numai zambetul istet,
numai vorba indrazneata,
numai pasii rari si grei,
numai mana cu manusa
care trage la cenusa
de la toti
pe turta ei;

da,
cand viata e-o berbunca
unde toti strabat rascrucea
si in calea ta arunca
spini si cioburi
fara numar,
tu,
sa-ti iei in taina crucea
si s-o duci umil pe umar...
suspinand discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocara...
O, Parinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povara?

*

Pentru ce?
Nu stii?
Asteapta...
Vine-o clipa,
un soroc,
cand la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Si-n acest stravechi gaoc
se va face o fereastra
catre lumea cea maiastra.

Si-atunci,
frate,
cat va fi de bine
sa ai pieptul cu suspine,
sa ai umerii cu cruce,
sa ai tamplele cu spini,
sa ai fata toata plina
de a lacrimilor salbe!
Caci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
si tunica de lumina
si cununa de rubini
si toiag de-mparatie,
care stie lumi sa-nfrunte
(dupa cum Ioan ne-a spus!)
cand ne va sclipi pe frunte
numele etern,
IISUS!

2 comentarii:

Liliana spunea...

Tare frumoasa poezie... plina de sensibilitate!

Anonim spunea...

Minunata poezie! Multumim!