Părintele Lavrentie Şovre (Măn. Frăsinei)

"L-am cunoscut bine pe părintele Lavrentie, mi-a făcut câteva vizite, în ultimii ani, la Sibiu, şi am putut să-mi dau seama după chipul său că era un slujitor vrednic şi pot să afirm cu tărie că a fost cu adevărat omul lui Dumnezeu. Era omul rugăciunii, al faptei jertfelnice şi al dăruirii spre binele semenilor.

A ajutat mult la construcţia şi reconstrucţia unor locaşuri de rugăciune din municipiul Sibiu şi nu numai din Sibiu, ci şi din alte părţi ale Arhiepiscopiei noastre."

Î.P.S. Antonie, arhiepiscop al Sibiului şi
mitropolit al Ardealului

DESPRE SMERENIE

Pentru părinte smerenia era cea mai apreciată virtute. Odată, nişte reporteri de la un post de televiziune au vrut să-i ia un interviu. Părintele nici nu i-a lăsat să-l filmeze, ci doar atâta le-a spus: “Ce să găsiţi la mine, sunt un putregai vrednic de aruncat. Duceţi-vă la părintele stareţ, că eu sunt mic.” Şi apoi a intrat în chilie.

Acest gest precum şi desele sale ocărâri de sine precum “sunt leneş, sunt un hârb sau sunt bun la fiare vechi, nu am nici o faptă bună” pe care adesea le repeta la fiecare îtâlnire cu mine sau cu alţii mi-au dat de înţeles cât de mult preţuia părintele această virtute.

Mi-aduc aminte că şi pe copii îi învăţa să se ocărască pe sine. Odată când m-am dus la el l-am găsit cu un copil de 12 ani căruia îi spunea:

- Sunt leneş şi nu am nici o faptă bună. Tu cum eşti?

- Nu sunt aşa de leneş părinte.

- Păi atunci dă-mi şi mie un leac să scap de ea. Iar copilul nu a ştiut ce leac ar fi bun pentru vindecarea lenei părintelui.

Atunci părintele i-a spus: Copilul meu, să faci mereu fapte bune şi să spui că n-ai făcut nimic.

Acesta era obiceiul părintelui, adică să îşi treacă cu vederea faptele bune, să le dea uitării şi să se apuce cu râvnă de altele ca şi cum acestea ar fi primele pe care le săvârşea.

Eu adesea îl auzeam după ce dădea alimente sau haine la oamenii săraci, spunând: “Nu am făcut nimic bun, am sacul plin de gol.”

Această conştientizare a sărăciei sale sufleteşti, pe care să spunem sincer nu o avea, îl făcea să săvârşească alte fapte bune.

Cu toate că părintele făcea atâta cale ca să oficieze unul sau două Sf. Masluri, în ciuda faptului că achiziţiona brânză, cartofi, vin, pâine şi altele pentru mânăstire, cu toate că făcea atâtea donaţii bisericilor în construcţie, ori dădea atâtea prinoase paznicilor, ori bani oamenilor din sat ce munciseră odinioară la Sf. Mânăstire, cum ar fi domnul Costică Cheiaru etc., cu toate că îşi dădea şi propia porţie de mâncare, îl auzeam spunând aceleaşi cuvinte: “Nu am făcut nimic, sunt sărac.”

Cu toate că nopţile le făcuse zile atâţia ani, cu toate că muncise ca ajutor de econom şi econom timp de 37 de ani şi mai bine, îll auzeam spunând: “Nu mai pot de lene. Nu ai leac pentru lene?”

Toate aceste lucruri m-au făcut să înţeleg ce înseamnă smerenia desăvârşită a omului ce şi-a închinat lui Dumnezeu viaţa timp de 54 de ani şi n-a uitat să zică cuvintele Mântuitorului: “Şi dacă aţi făcut toate câte v-am poruncit să spuneţi că robi netrebnici sunteţi. Că aţi făcut ceea ce se cuvenea să faceţi.”

Părintele smerenia o dorea din tot sufletul să o vadă încolţind în sufletele ucenicilor săi. Mi-aduc aminte când mă duceam la el şi băteam la uşă îmi spunea:

-Cine este?

-Părintele M.

-Părintele M şi mai cum?

Dacă nu adăugam şi cuvântul “păcătosul”, cu greu îmi deschidea şi aceasta o făcea ca eu să-mi dau seama de starea reală a sufletului meu, adică cea de om păcătos.

Şi după ce intram, se smerea părintele întâi cerându-mi mie să-l binecuvântez:

-Blagosloviţi, părinte M. Sunt plin de lene. Tu ai lene?

-Am părinte.

-Nu cred. Eu cred că n-ai lene puţină.

-Nu am, părinte, puţină.

-Fiule, ţine minte că cel ce se prihăneşte pe sine în tot locul are odihnă.

Poate aceste îmbinări de sensuri, unora ar părea ciudate, dar părintele le folosea dinadins, urmărind ca prin cuvinte simple să ne dea un cuvânt de folos raportându-se la nivelul nostru de înţelegere duhovnicească.

Iar obiceiul său de a se ocărî şi a se numi leneş, păcătos, etc. şi mai ales că cerea să-l binecuvântez eu, ceea ce nu mi se cuvinea, mi-au dat să înţeleg că părintele căuta pe orice cale să învăţăm că singura cale a cunoaşterii de sine este recunoaşterea cu sinceritate a neputinţelor noastre (ocara de sine).

Uneori părintele ne spunea şi acestea: “Smerenia arde pe draci, fiule, nici postul, nici rugăciunea, nici o altă nevoinţă nu e urâtă de draci ca nevoinţa aceea de a-şi învăţa omul mintea de-a se prihăni pe sine.”

Iar dacă noi ne certam cu cineva, ne spunea: “Spune doar atât, Iartă-mă! Şi mai mult nu. Nu vă îndreptăţi, ci atât să spuneţi. Am greşit, iartă-mă! Ce este mai mult e de la draci! Dacă staţi jos cu mintea, nu cădeţi. Cum va-ţi înălţat, gata aţi căzut.”

Părintele înţelesese că actul de a te dezvinovăţi trădează în sufletul omului existenţa unor cugete de părere de sine, ce le mai numea părintele şi înălţări ale minţii şi astfel încerca să ne facă să înţelegem că trebuie să-ne asumăm toate învinuirile ce ne sunt aduse, pentru ca pacea să domnească din nou în noi şi între noi şi cel ce ne învinuia.

Această lucrare duhovnicească părintele a vrut să mi-o contureze mai bine istorisindu-ne adesea întâmplări din Patericul Egiptean. Una din aceste istorioare, ce ne-a spus-o, o voi aminti aici.

Se spune la Pateric că avva Zosima avea în lavră un diacon anume care avea unele bănuieli asupra lui. Deci aceste bănuieli îi născuse diaconului o purtare rea faţă de avva Zosima.

Bătrânul văzând acestea l-a întrebat pe diacon pricina mâhnirii sale. Atunci diaconul a început să-l învinovăţească de multe lucruri.

Avva Zosima neştiindu-se vinovat a început să se dezvinovăţească, dar diaconul, din păcate, a rămas în continuare crezând gândurilor sale.

Avva Zosima atunci ducându-se la chilia sa a început să se cerceteze cu de-amănuntul, dacă nu cumva făcuse ceea ce de care fusese învinuit. Şi stând aşa şi gândindu-se şi-a adus aminte de cuvinele lui avva Pimen: “Cel ce se prihăneşte pe sine în tot locul află odihnă” şi s-a întors către chilia diaconului, zicând în sinea lui “Diaconul din dragoste mi-a spus toate acelea, pentru a mă îndrepta, iar eu uitând că acele fapte de care mă învinuia erau ale mele, m-am îndreptăţit”

Deci ajungând în faţa diaconului, a căzut în genunchi şi şi-a cerut iertare. Atunci diaconul umilindu-se a căzut şi el în genunchi, cerând şi el iertare. Şi astfel cei doi s-au împăcat.

Părintele nu era, să spun sincer, atent numai în a da sfaturi referitoare la modul cum ar trebui să ne smerim, ci căuta să vadă, în orice conversaţie, dacă noi am asimilat sfaturile lui.

Mi-aduc aminte că odată m-a întrebat:

-Eşti vrednic să te împărtăşeşti?

-Nu prea.

-Nu se spune aşa, fiule, “nu prea”, ci nu sunt, că oricâte am face, nevrednici suntem.

Părintele era atent la toate cuvintele ce i le spuneam noi. Le cântărea să vadă spre ce patimă înclină cuvântul, spre laudă de sine, sau spre prihănirea de sine.

Odată, un părinte ce era de rând la bucătărie a fost întrebat de părintele:

- Ce eşti, bucătar?

- Da. Părinte, sunt şef bucătar.

- Fiule, între voi să nu fie şef, ci cel mai mare să fie slujitorul tuturor, ca cei începători văzând dragostea şi smerenia voastră să se folosească.

Altădată fiind în biserică, m-a auzit cântând mai tare şi mi-a zis: “Fiule, decât să cânţi cu mândrie, mai bine nu cânţi.”

Şi pe mirenii ce veneau la el îi încerca să vadă dacă au darul smeritei cugetări căci spunea că ea este începutul pocăinţei.

Când venea cineva îl lăua spunându-i cuvinte simple de laudă: “Domnul primar, aţi vrea să fiţi primar, aveţi şi prezenţă şi experienţă”. Părintele ştia că una din dorinţele nesăbuite ale omului contemporan este aceea de a deţine funcţii înalte pentru a avea putere şi bani câţi de mulţi şi de aceea prin această întrebare părintele proba gândurile interlocutorilor pentru a vedea ce părere au ei faţă de situaţia în care sunt şi ce dorinţe de viitor.

Mi-aduc aminte că venise cineva şi părintele la fel i-a spus:

-A, domnul primar!

-Nu sunt părinte primar.

-Dar ai vrea să fi? Să ştii că ai prezenţă şi experienţă.

-Aş vrea.

-Bă, nu funcţia te mântuieşte cu cât ai o răspundere mai mare cu atât riscul de a greşi lui Dumnezeu este mai mare. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru tot ce ai că ştie El ce ţi se cuvine şi zi: “Doamne, dă-mi ce pot să duc eu, nu ce vreau eu, ce vrei Tu cu mine fă.”

Într-adevăr, mulţi din mândrie se vedeau vrednici de trepte înalte şi pe aceştia îi smerea părintele.

Alteori, pe noi călugării ne încerca spunându-ne: “A, părintele M, cel care se roagă ca para de foc, când mă uit de aici la el la chilie văd un stâlp de foc până la cer şi îmi zic: A, e părintele M la rugăciune. Părinte cred că eşti plin de fapte bune, să-mi dai şi mie.”

Dacă noi nu ştiam cu ce scop folosea acestea ni se păreau nişte banalităţi, dar părintele le folosea dinadins pentru a vedea dacă noi primim lauda ca ocară şi ocara ca laudă.

La călugăria mea părintele mi-a spus: Se spune că un frate citise la Faptele Apostolilor că omul trebuie să fie mort pentru lume şi nu înţelegea cuvântul acesta. Atunci, s-a dus la Sf. Antonie, şi l-a întrebat despre aceasta. Iar sfântul l-a trimis pe frate să se ducă în cimitir şi să laude morţii până seara, apoi să se întoarcă la chilia lui. Fratele făcând aşa, s-a întors, şi sfântul l-a trimis a doua zi să-i ocărască. Făcând şi aceasta s-a întors la chilie, iar sfântul i-a zis: E, fiule, când i-ai lăudat pe morţi, ţi-au răspuns? Nu. Dar când i-ai ocărât? Fratele şi de data aceasta i-a răspuns că nu. Ei, aşa să fii şi tu ca morţii. Când te laudă cineva să nu te înalţi cu mintea, şi când te ocăreşte să nu te tulburi. Atunci înseamnă că eşti mort lumii.

Acelaşi lucru încerca părintele să-l facă şi cu noi încât acum ne lăuda, acum ne ocăra ca să vadă cum reacţionăm şi văzând reacţia noastră să observe şi ce boală sufletească avem pentru a ne-o putea vindeca.

Mi-aduc aminte că uneori ne ocăra zicându-ne: “Nu sunteţi buni de nimic, spuneţi-mi, sunteţi buni de ceva?” Noi, din părere de sine îi spuneam: “Părinte, poate om fi şi noi buni de ceva.” Aşa vedea patima mândriei din noi şi aşa părintele ne cunoştea războiul nostru şi patima ce era ascunsă în cugetele noastre.

Dar dacă noi îi răspundeam: “Aşa este părinte, nu sunt”, arăta cât de cât că am învăţat că împotriva părerii de sine şi a laudei e bună ocara de sine ca ele să plece din cugetele noastre. (Părintele Lavrentie - Omului lui Dumnezeu)