Se afișează postările cu eticheta Sfaturi pentru cei de azi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sfaturi pentru cei de azi. Afișați toate postările

5 octombrie 2015

Cum să dobândim duhul patristic

"Statornicia este ceva ce se lucrează printr-un regim duhovnicesc întemeiat pe înţelepciunea predanisită  de Sfinţii Părinţi - nu simplă supunere faţă de tradiţie de dragul tradiţiei, ci mai curând o asimilare conştientă a ceea ce bărbaţii de Dumnezeu înţelepţiţi au văzut şi au scris. În aspectul său exterior, această statornicie se lucrează printr-un pic de rugăciune, rugăciune pe care o avem în slujbele bisericeşti ce au ajuns până la noi. Fireşte, în alte locuri ea se săvârşeşte mai mult sau mai puţin, după puterile fiecăruia.
Statornicia presupune şi citirea scrierilor duhovniceşti, de pildă la masă. Trebuie să fim necontenit injectaţi cu nelumescul, ca să putem lupta cu partea opusă, cu lumescul, care ne roade neîncetat. Dacă încetăm, fie şi numai pentru o zi, aceste "injecţii"cu nelumescul, evident că lumescul începe să ne copleşească. Petrecând o zi fără ele, lumescul ne invadează; două zile - încă şi mai mult. Şi curând ne dăm seama că gândim din ce în ce mai mult în chip lumesc, pe măsură ce stăm tot mai mult în contact cu acel tip de gândire şi tot mai puţin în contact cu gândirea de tip lumesc.
Aceste injecţii - injecţii zilnice cu hrană cerească - sunt partea exterioară, iar partea lăuntrică este ceea ce se numeşte viaţă duhovnicească. Viaţa duhovnicească nu înseamnă a fi în nori, rostind Rugăciunea lui Iisus sau trecând prin felurite mişcări, ci înseamnă a descoperi legile viaţii duhovniceşti ce se aplică propriei poziţii, propriei situaţii. Aceasta vine în decursul anilor, prin citirea atentă a Sfinţilor Părinţi cu carneţelul în mână, notând pasajele ce ni se par cele mai semnificative, studiindu-le, descoperind cum ni se aplică şi, dacă este nevoie, revăzând părerile anterioare asupra lor pe măsură ce le pătrundem ceva mai adânc, descoperind ce spune un Părinte despre un lucru, ce spune al doilea şi aşa mai departe."

P.S. Îndemnul Părintelui Serafim de a citi/asculta scrierile Sfinţilor Părinţi la masă se poate realiza şi prin asculatarea la masă a unui CD cu poveţe duhovniceşti sau conferinţe ale Părinţilor contemporani. Am preluat această idee după ce am văzut-o la o mănăstire cu o obşte foarte mică pe care o vizităm uneori şi ne-a plăcut.

7 februarie 2012

Decalogul părinților

1. Înainte de a fi părinte, gândește-te că tu însuți ești fiu al Părintelui Ceresc.
2. Copiii pe care i-ai dobândit nu sunt proprietatea ta, ci darul primit de la Părintele Ceresc.
3. Adu-ți aminte de îndemnul Domnului Hristos: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți...(Mt. 19,14)
4. Silește-te să-L descoperi pe Dumnezeu copiilor tăi, dar mai întâi fii tu însuți un cunoscător al lui Dumnezeu, un apropiat al lui Hristos.
5. Fii un bun creștin, știind că exemplul personal e aluatul care dospește toată frământătura unei educații creștine.
6. Ajută-l pe copil să descopere comuniunea de iubire cu Dumnezeu prin rugaciune și Biserică.
7. Liturghia și Euharistia sunt cele care dau ritmul vieții duhovnicești. Fă-l părtaș pe copil la aceste bucurii ale credinței.
8. Clădește totul într-o atmosferă de libertate și adevăr, respectând libertatea propriului copil.
9. Învață-l pe copil să-l prețuiască pe fiecare om în parte.
10. Și nu uita: Dăruind vei dobândi.
(Pr. Ovidiu Bârsan, în Familia Ortodoxă, nr.12/2011)

7 august 2011

Recomandare de articol

Vă recomand cu drag un articol foarte bun, care, din păcate, pune degetul pe rană multora... Cu ce vă îmbrăcaţi fetele?

22 ianuarie 2011

Shopping-ul sau despre omul păcălit

Shopping, adica mersul la cumparaturi, insa nu oarecum, ci intr-un mod dependent. Nimic neobisnuit pana aici, insa atunci cand mersul la cumparaturi devine slabiciune sufleteasca si patima, lucrurile incep a fi ingrijoratoare.
Cine s-ar fi gandit la aceasta situatie acum cativa ani, cand lumea inca statea la cozi imense pentru cateva produse simple si limitate cantitativ?! Generatia noastra s-a vazut brusc in fata multor schimbari carora nu a fost pregatita sa le faca fata.
Dupa o foarte scurta cautare pe internet, putem gasi: documentare despre shopping (pro si contra), filme cu persoane dependente de shopping, consiliere psihologica pentru vindecarea de shopping, cat si tot felul de sfaturi rudimentare.
Shopping-ul creeaza dependenta ! In societatea actuala, mereu se gaseste ceva de cumparat, iar nevoia de a achizitiona ceva nou poate fi atat de usor de satisfacut, chiar daca de cele mai multe ori nu exista decat o nevoie inchipuita de un anumit produs, iar nu una reala.
In majoritatea cazurilor, persoanele afectate de shopping sunt femei. O nevoie imposibil de controlat de a cumpara mereu, pune stapanire pe acele persoane slabe si usor de manipulat prin reclame si oferte de genul "reduceri", "al doilea produs gratis", etc.
Intr-o lume de producatori si consumatori, totul se invarte in jurul profitului, iar nu in jurul sanatatii trupesti si mai ales sufletesti a omului. Reclame care de care mai frumoase si mai atragatoare, numai cu oameni fericiti, entuziasmati, energici, etc. Toate reclamele au acelasi mesaj, si anume: "Toate sunt atat de minunate, bucuria si fericirea sunt doar la un pas de tine. Tot ce trebuie sa faci este sa achizitionezi "noul produs ..." si vei vedea cat de bine te vei simti."
Inca de mic, copilul este supus presiunilor din societate, iar in adolescenta apare acea criza de identitate care te face sa te comporti potrivit dorintelor grupului, spre a fi acceptat ca "membru". Sa nu mai vorbim despre modelele promovate de emisiunile TV si serialele de peste zi, in care atatea non-valori si comportamente aberante sunt promovate a fi "un nou stil de viata".
Dependenta de shopping este poleita cu aur, insa in interior ea implica multe lucruri daunatoare. De pe urma ei au de suferit persoana in cauza, familia si prietenii, cat si societatea in intregul ei (atat pierderi de natura afectiva, cat si financiara). Singurii pe deplin satisfacuti sunt producatorii si distribuitorii produselor de pe rafturi.
Astazi, shopping-ul se vede a fi cel mai bun remediu impotriva tristetii, a depresiei ori a singuratatii. La cel mai mic semn de tristete, de plictiseala sau de singuratate, magazinele sunt luate cu asalt. Intr-un magazin urias, unde peste tot sunt reclame "fericite", oameni grabiti, muzica si vorba multa, nu ai cum sa te simti singur, nu-i asa ?!
Pentru multi, shopping-ul a devenit o modalitate de a fi mereu in pas cu moda, un mod de a-ti petrece timpul liber, ba chiar de a te relaxa, deci un stil de viata. Dupa parerea mea, acestia sunt cei mai saraci oameni (sufleteste), fiind complet rupti de tot ce este viu si personal, odata manipulati si depersonalizati de o industrie comerciala inumana care vrea numai sa i se slujeasca, iar nu sa slujeasca.
Fie ca este vorba de haine, de mancare, de electronice, de jocuri, muzica sau carti, linia dintre necesitate si dependenta este atat de fina, incat cu greu iti poti da seama daca ai incalcat-o sau nu. Numai un om foarte atent la el insusi, care nu fuge de a ramane singur, din cand in cand, spre o cat mai buna cunoastere de sine, isi poate da seama daca "se foloseste" sau "este folosit" de produsele de pe rafturi. Produsele sunt dependente de noi, si nu invers, caci daca noi nu le mai achizitionam, ele dispar, fiind inlocuite cu altele, intr-o noua incercare de a ne pacali, cum ca am avea "nevoie vitala" de ele.
Sa cumparam insa atat cat avem nevoie cu adevarat, iar nu atat cat putem cumpara.
Doua sfaturi oferite dependentilor de shopping, aparent amuzante:
- Ocoleste zonele comerciale ! - Nu lua cardul la tine !
Cat de odihnitoare raman cuvintele Mantuitorului, vesnic noi si pline de putere.
"Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca; au nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decat ele? Si cine dintre voi, ingrijindu-se poate sa adauge staturii sale un cot? Iar de imbracaminte de ce va ingrijiti? Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca unul dintre acestia.
Iar daca iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu astfel o imbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor? Deci, nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua. Nu va ingrijiti de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale sale." (Matei 6, 25-34)
Teodor Danalache
Articol preluat de aici

14 decembrie 2010

Confesiune...

De două luni am pornit, împreună cu un grup de prieteni,  o campanie ortodoxă de informare în liceele sibiene cu teme precum manipularea mass-media, iubire, sex, anticoncepţionale, avort şi alternativa. De două luni nu mai dorm, nu mai mănânc, nu mai scriu pe forumuri, nu mai citesc, nu mă mai uit la filme...şi mă întreb: oare de ce simt că trebuie să mă implic într-atât? oare de ce simt atâta iubire şi compasiune pentru aceşti tineri la care altă dată întorceam capul pe stradă cu un soi de dispreţ şi dezaprobare?
La sfârşitul acesta de săptămână am fost la mănăstirea Sâmbăta  de Sus (Brâncoveanu) unde ne-am adunat mai mulţi din ţară care desfăşurăm campanii asemănătoare. E de prisos să spun că am întâlnit o mulţime de oameni grozavi, oameni de care nu-ţi mai venea să te desparţi. Anamaria, una din fetele întâlnite acolo, a făcut o remarcă pe care am înregistrat-o imediat. A spus că ea, atunci când merge prin licee, nu simte că merge să susţină o campanie anti-avort sau anti-anticoncepţionale sau anti-libertinaj sau ce mai vreţi voi ,ci merge să-l propovăduiască pe Hristos şi Evanghelia Sa, în măsura în care e capabilă de acest lucru şi are binecuvântare. Da, până la urmă asta facem, nu? Sau asta ar trebui să facem. Să-L aducem pe Hristos în sufletele de multe ori golite de sens ale acestor copii. Şi atunci parcă mi s-a luat o ceaţă de pe ochi...Da, de asta simt că trebuie să fac mai mult, de asta simt această luptă care se dă în mine. Pentru că şi eu am fost ca ei. Exact ca ei. Fără să ştiu de ce merg prin această lume, fără să ştiu Cine mă iubeşte, fără să înţeleg ce trebuie să fac mai departe. Şi exact atunci, exact în anii aceia de liceu, în anii aceia de căutări pentru mine Dumnezeu mi-a trimis un om care mi-a vorbit pentru prima oară despre Adevăr, despre frumuseţea religiei mele pe care eu o renegasem, despre o Iubire fără limite şi despre multe, multe alte lucruri care îmi erau străine până atunci. Şi prin acest om mi-a mai trimis încă vreo câţiva zeci de oameni la care am găsit răspunsuri la întrebările mele în ceea ce au scris. Oameni ca vrednicul de pomenire Părinte Teofil Părăian care mi-a descoperit bucuria şi tinereţea Ortodoxiei şi pe care l-am îndrăgit enorm în acei ani de prime căutări, oameni ca Părintele Savatie Baştovoi care a spulberat  pentru mine  definitiv mitul că la biserică merg doar bătrânei şi băbuţe care n-au ce face altceva acasă, oameni ca Părintele Rafail Noica, Părintele Cleopa şi alţii. Dumnezeu lucrează prin oameni...poate a venit vremea să mulţumesc cumva pentru darul pe care mi l-a trimis atunci...

10 iunie 2010

De ce există atât de mult rău în lume şi Dumnezeu nu opreşte violenţa?

Într-o carte este descris următorul episod:
"Odată s-au adunat oamenii, aiu ieşit în câmp şi L-au provocat pe Dumnezeu:
-Dacă existi, Dumnezeule, atunci de ce domneşte răul în lume, de sunt atâtea războaie, omoruri, violenţă şi hoţii?
Dumnezeu i-a întrebat: 
-Vouă vă place asta?
-Sigur că nu.
-V-am dat voinţă liberă, atunci de ce vă războiţi, violaţi şi furaţi?"
Dumnezeu nu crează răul. Oamenii fac acest lucru. Molile "se nasc" în haine şi apoi le mănâncă.  Fierul "naşte" rugina, care îl mănâncă apoi. Omul dă naştere răului şi acesta îi mănâncă sufletul. Atunci când păcătuieşte şi nu-i pare rău (păcătuieşte cu fapta, cu cuvântul, cu gândul), omul eliberează o undă de energie negativă. Închipuiţi-vă câţi oameni au păcătuit! Ce cantitate de astfel de energie se adună atunci? Oceane întregi! Din această cauză se şi întâmplă atâtea nenorociri pe pământ: cutremure, inundaţii, războaie.
 (Părintele Ambrozie Iuraslov)

22 aprilie 2010

Recomandare de articol

Vă recomand cu drag un articol apărut în luna aceasta în Familia Ortodoxă:citiţi aici.
Ce pot sune altceva decât să luăm aminte!

O primăvară minunată vă doresc!

3 martie 2010

Sfinţii Părinţi despre Post

* Săturarea mărgineşte plăcerea numai la pântece; postul însă urcă folosul la suflet. (Sf. Vasile cel Mare)

* N-am postit, şi am fost alungaţi din rai! Să postim dar, ca să ne întoarcem în rai. (Sf. Vasile cel Mare)

* Niciodată n-a văzut cineva pe un postitor cu dreapta socoteală robit de pofta păcatului. (Sf. Isaac Sirul)

* Dacă Cel ce a dat Legea a postit, care dintre cei ce păzesc Legea nu trebuie să postească ? (Sf. Isaac Sirul)

* Oricare ar fi virtuţile pe care le zideşti pe temelia postului, ele vor fi toate nezdruncinate şi neclintite, ca unele ce au fost întemeiate pe piatra cea tare (Sf. Simeon Noul Teolog)

* Posteşte pentru că ai greşit; posteşte ca să nu mai păcătuieşti; posteşte ca să câştigi tot binele; posteşte ca să nu pierzi nimic din ceea ce tu ai reuşit să câştigi. (Sf. Ioan Gură de Aur)

* După cum păsările cele greoaie nu pot zbura la înălţimi, tot aşa i se întâmplă şi celui ce îndeplineşte toate poftele trupului: îi va fi cu neputinţă să se ridice spre cele înalte. (Sf. Ioan Scărarul)

* Cine slujeşte pântecelui şi cu toate acestea voieşte să învingă duhul desfrânării, acela se aseamănă unuia care atinge focul cu untdelemn (Sf. Ioan Scărarul)

* Nu vezi că şi soarele este mai strălucitor după trecerea nopţii, privegherea mai dulce după somn, iar sănătatea mai dorită după boală? Şi masa, deci, este mai plăcută după post.

* Facerea de bine trâmbiţată n-are folos, iar postul dat în vileag n-are câştig. (Sf. Vasile cel Mare)











1 martie 2010

"Omul trăieşte numai şi numai prin credinţă..."

"Omul trăieşte numai şi numai prin credinţă. Statura omului, umanitatea sa, ar putea fi judecată chiar după calitatea credinţei sale şi după obiectele credinţei sale. Oamenii moderni cred în maşini, în bunăstarea materială, în substanţialitatea a tot ceea ce pare evident simţului comun: este o credinţă meschină, credinţa oamenilor mărunţi.Creştinul crede în Dumnezeu şi în viaţa de apoi, în lipsa de substanţialitate a tot ceea ce este evident, în vremelnicia acestei lumi şi în venirea unei lumi noi, transfigurate; dacă există vreo credinţă vrednică de om, cu siguranţă aceasta este.
Omul flămânzeşte după ceea ce este mai mult decât el; după ceea ce este mai mult decât lumea; omul flămânzeşte după Dumnezeu, flămânzeşte după a fi părtaş firii Lui, iar această foame zădărniceşte toate încercările de a-l face să se mulţumească cu mai puţin. Iar foamea aceasta este atât de importantă pentru om, încât se manifestă astăzi cu cea mai mare evidenţă, în ciuda faptului că oamenii şi-au pierdut capacitatea de a o mai conştientiza."
(PR. SERAFIM ROSE)

17 februarie 2010

Despre pocăinţă

"Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi "obiectivă" a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificaţie sau putere reală. Acest "ceva" este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu. Este uşor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut."
(Alexander Schmemann - Postul cel Mare)

16 februarie 2010

Postul cel Mare - despre smerenie

O carte pe care o recomand oricărui creştin la începutul postului : "Postul cel Mare" scrisă de Părintele Alexander Schmemann. Am citit-o de două ori, dar cred că trebuie să o mai citesc încă de vreo douăzeci de ori ca să înţeleg adevărata importanţă a postului.
Cartea este împărţită în cinci capitole: Pregătirea pentru Postul Paştelui, Slujbele Postului, Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, Călătoria Postului, Postul în viaţa noastră, plus un capitol- anexă: Sfintele Sfinţilor. Cred că este de un real folos duhovnicesc atât creştinilor "practicanţi" cât şi celor care au descoperit mai târziu frumuseţile Ortodoxie şi s-au hotărât să pună început bun vieţii lor.
Mi-am propus să postez în fiecare zi câte un fragment (sau mai multe) din această carte care m-a impresionat în mod deosebit. 

 Astăzi - despre smerenie

"Dacă exită o calitate morală aproape desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Aceasta se bazează pe faptul că omul nu poate realiza nimic prin el însuşi şi chiar ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul "acordă credit" pentru realizările şi faptele bune ale omului. Smerenia - fie individuală sau comună, etnică sau naţională - este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat.
 Dar Dumnezeu Însuşi este smerit! Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi; oricine se apropie de Dumnezeu şi-L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creaţii şi cea mai mare revelaţie a frumuseţii pe pământ, taina tuturor sfinţilor şi taina fiecărei fiinţe umane din timpul puţinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.
Smerenia se învaţă contemplându-l pe Hristos, Care a spus: Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima".

28 ianuarie 2010

Dumnezeu este dragoste!

Odată a trebuit să mă duc la gară să întâmpin un pachet de cărţi de la Bucureşti. Pentru că încurcasem autobuzele, am ajuns cu o oră mai devreme. Am hotărât să nu mă mai plimb aiurea încolo şi încoace şi m-am aşezat pe o bancă. Era foarte frig şi eu m-am folosit de prilej pentru a mă ascunde sub glugă de privirile trecătorilor care, atunci când văd un popă, fluieră, râd sau vor să-i dea un leu.
De bancă s-a apropiat un bărbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl răspândea. "Părinte, pot să stau şi eu?". "Stai", i-am zis. S-a aşezat cu greu, pe urmă a adăugat: "Pot să te întreb ceva?". M-am pregătit să aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa şi a rămas cu cinci copii fără mamă, că vine din spital şi are nevoie de câţiva lei ca să ajungă acasă.
"Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc?", au fost primele lui cuvinte. Această întrebare a fost pentru mine ca o palmă trasă nu de om, ci de Dumnezeu. Eu ştiam că aşa încep discuţiile numai în Pateric, iar în gară la Chişinău discuţiile sunt de altă natură. Zic: "Iartă pe toţi, din tot sufletul." "Eu îi iert", zice. "Şi nu vorbi despre nimeni de rău". S-a gândit puţin, pe urmă a zis: "Eu nu vorbesc pe nimeni de rău". "Dacă faci acestea, poţi să te mântuieşti"- i-am zis, deşi pe moment m-am gândit că nu-şi dă seama ce vorbeşte. Apoi am adăugat :"Şi să crezi în Dumnezeu". "Cred", a zis.(...)
Discuţia noastră s-a încins atunci când eu am zis că Dumnezeu îşi schimbă de multe ori hotărârile. "Nu! Dumnezeu nu este făţarnic, El nu poate să-şi încalce cuvântul", a încercat el să-L apere pe Dumnezeu. "Ba-l schimbă, zic. Adu-ţi aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe - şi s-a căit Dumnezeu că i-a făcut pe oameni şi a zis: voi stârpi neamul acesta - , dar pe urmă s-a răzgândit şi a hotărât să-l lase pe Noe cu familia sa ca să prelungească neamul omenesc. Dumnezeu îşi schimbă hotărârile, Dumnezeu nu este mândru şi încăpăţânat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice numai să ne câştige dragostea noastră". Bărbatul acela de lângă mine, care până atunci îmi părea un cerşetor beat cu curaj de vorbă, s-a înviorat de o durere şi o bucurie cunoscută mie, iar ochii lui s-au înlăcrămat discret: "Să ştii că tu ai dreptate", a zis. "Dumnezeu este dragoste - a continuat el. Eu ştiu că Dumnezeu este dragoste şi eu ştiu că El este." Apoi s-a lovit cu mâna peste genunchiul stâng şi a zis: "Vezi? Ăsta nu-i!". Pe urmă, lovindu-se peste celălalt picior a adăugat: "Şi nici ăsta nu trebuie să fie!". Abia atunci mi-am dat seama că nu are un picior. "Eu trebuie să nu mai fiu deloc. Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Şi eu ştiu că Dumnezeu este. Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am ţinut 6 ani, dar pe urmă m-au decontat...  am călcat pe o mină. M-am trezit în spital. L-am văzut numai pe medicul şef arătând cu degetul: Pe ăsta duceţi-l încolo, adică..., înţelegi, la groapă. Un picior îmi zburase, celălalt abia se mai ţinea, eram numai bucăţi. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru că eu nu credeam în Dumnezeu, şi am zis:"Dacă eşti, ajută-mă să mă ridic."Şi atunci eu am simţit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere şi eu m-am ridicat. Când m-a văzut doctorul s-a holbat la mine şi m-a întrebat: "Tu ce faci? Eu parcă am zis ca tu să mergi încolo...""Eu n-am să merg încolo - i-am zis -, şi nici tu n-o să mergi încolo"...nimeni nu trebuie să meargă încolo. "Da, dar tu ...cum te-ai ridicat?" "Dumnezeu m-a ridicat." "Care Dumnezeu? Tu trebuie să mergi să te lecuieşti la cap! Sau nu ştii ce a zis Darwin?" "Eu ştiu ce a zis Darwin. Dar uite că tu ai zis ca au să mă duc încolo, dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă duc încolo". Ştii, părinte - mă asigura el -, Dumnezeu este şi El este dragoste. Eu ştiu că El mă iubeşte, eu nu ştiu pentru ce El mă iubeşte, eu sunt beţiv şi, ce să mai spun, sunt cel mai murdar om din lume. Dar cred că El mă iubeşte pentru că eu sunt al Lui. Şi El pe fiecare om îl iubeşte aşa. El nu spune fă cutare au cutare, El nu îndrăzneşte să spună nimic, pentru că El ne iubeşte. Dar El se uită la mine şi zice: Tolia, nu este bine că tu te târăşti în glod, hai, ridică-te, hai, te rog, ridică-te, uite, Eu o să te ajut să te ridici. Şi eu mă ridic puţin şi pe urmă iară cad, dar Dumnezeu nu încetează să mă iubească. Şi eu simt asta şi mie mi-e ruşine."
(Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte)

31 decembrie 2009

Despre revelion...

“În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi: îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri, chefuri cu dansuri destrăbălate. Unde L-am văzut pe Hristos beat, cu ţigara în gură, mascat, maimuţărindu-se, aruncând cu petarde, artificii sau pocnind din bici? Să nu ne înşelăm luându-ne după cei mulţi, căci iadul şi-a deschis larg gura şi oamenii cad în el precum cad fulgii de zăpadă. Dacă răul se manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă mâncarea lui Hristos era să facă voia Tatălui, mâncarea diavolului este să-şi facă voia sa. De multe ori, omul, atunci când îşi face voia, se simte plin de satisfacţie, parcă s-ar îngrăşa de mulţumire. Pe de altă parte, în aceeaşi noapte, la biserici, se citesc moliftele Sfântului Vasile, care sunt rugăciuni de alungare a încornoraţilor. În seara de Sfântul Vasile, în această sihăstrie care s-a transformat într-o zgomotărie, într-o pustie în care mai mult căutăm să plăcem oamenilor decât lui Dumnezeu, războiul din lume a ajuns până la mănăstire, vrăjmaşul a ajuns până la acea cetate întărită din vârful muntelui, se dau ultimele lupte şi se pare că se dărâmă totul. Rugăciunile de exorcizare s-au terminat şi omul se întoarce înapoi la acea ceată de prieteni de care nu vrea să se despartă: diavolii plăcerilor lumeşti”. 
(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc, preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro)




“Acest sfârşit de an – Anul Nou pe care noi îl sărbătorim – nefiind stabilit şi sfinţit de Biserică, nu este un lucru sacru. Este un lucru omenesc. Noi n-avem de ce să-l sărbătorim. Noi n-avem de ce participa la artificii, la cântece, la tot felul de scandaluri, la dansuri deşucheate… Noi îl slăvim pe Dumnezeu în biserică. Noi aici aşteptăm sfârşitul, dacă Dumnezeu ar fi rânduit ca sfârşitul lumii să fie acum. Ce relaţie este între un eveniment sacru şi întâi ianuarie? Absolut nici una. De ce se zice că sfârşitul va fi atunci când a hotărât lumea că începe alt mileniu şi nu atunci când va veni Hristos? Sau cel mult, să zicem, la un praznic, la Naşterea Domnului, sau la Buna­vestire?
Toate acestea sunt înşelări diavoleşti. Ingrămădiri de oameni, delirul care-i apucă pe toţi, nebunia, artificiile, băuturile, şampania care curge… Mă uitam aseară. Vorbeam despre ce s-a întâmplat la Paris. Cineva spunea că la Roma, unde a fost adunarea Papei – nu înţeleg de ce s-a ţinut la 1 ianuarie 2000 şi a dat binecuvântare lumii şi cetăţii, când nu este nici un eveniment care să fie celebrat – spunea că au curs nu ştiu câte milioane de sticle de şampanie. Şi venea altcineva şi ne spunea: mai multă şampanie a curs la Paris! Atunci în Germania mai multă bere! Deci aceasta era măsura „sfinţeniei” Anului Nou!
Acest început de an nou lumesc este un lucru diabolic. A fost stabilit de satana prin slujitorii lui, ca să ne abată de la lucrurile creştineşti, de la adevărul credinţei. Şi Domnul a dovedit minciuna tuturor. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care voiau să omoare mulţimea în masă, vorbesc de atentatele musulmane. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care spuneau: în noaptea aceasta va coborî Iisus şi trebuie să omoram cât mai multă lume, să ne sinucidem ca să mărim suferinţa în lume şi să se îndure Dumnezeu de noi să vină, să fie sfârşitul acestei lumi! Toţi s-au dovedit mincinoşi, toţi au fost slugile satanei. Inspiraţia lor n-a venit de la Dumnezeu, ci de la diavol.
Adevărul a fost aici, în biserică. Aseară am făcut Vecernie şi ne-am rugat lui Dumnezeu, azi am făcut slujba. Sunt oameni care poartă numele Sfântului Vasile şi ştiau că azi e slujba Sfântului şi n-au venit. Noi ne-am rugat pentru ei, ca Dumnezeu să-i întoarcă de la petreceri, să vină să-şi sărbătorească numele în biserică…”.
(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009, preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro)


13 decembrie 2009

Despre Taina Sfintei Spovedanii

E Postul Crăciunului, o perioadă foarte încărcată de sărbători, de Sfinţi cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi , un post cu multe dezlegări la peşte. Şi pentru că e Post, ar trebui pe lângă abţinerea de la anumite mâncăruri pe care mulţi, chiar dintre cei mai puţin credincioşi, o practică pentru curăţirea trupului, să ne curăţim şi sufletul prin Sfânta Taină a Spovedaniei, iar dacă primim dezlegare să ne putem şi împărtăşi.
Un gând al Părintelui Arsenie Papacioc despre Spovedanie:
E nevoie să te spovedeşti nu numai când te Împărtăşeşti, ci să te culci mereu cu linişte, spovedit. Te duci la pansat de câte ori eşti rănit. Sau, într-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie întreagă de lucruri care ţi-au scăpat. Lumea e obişnuită să spună nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini îşi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Vedeţi, şi asta înseamnă o curăţire. A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent... Mai întâi de toate, "cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are" (Iacov 4,17). Cât bine puteai să faci într-o zi sau într-o săptămână şi nu ai făcut?! Şi iată, ai săvârşit păcatele lipsirii. Nu prea văd la Spovedanie: "... că puteam să fac un bine şi n-am făcut". Şi eu recomand tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te gândeşti la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregătit.(...) O spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că "şi -aşa fac". Asta este o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe poziţie de mare căinţă. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. 

Să luăm aminte la aceste îndemnuri şi să încercăm să le punem în practică.
Post binecuvântat!


27 septembrie 2009

Întrebări

Singura întrebare sinceră a învăţatului naturalist către natură este: natură, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt.
Singura întrebare sinceră a istoricului către istorie este: istorie, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt.
Singura întrebare sinceră a sfântului către Dumnezeu este: Doamne, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt.
Răspunsul, fără greşeală, la toate cele trei întrebări, este: Omule, află-mă pe mine în tine!

 (Sf. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău)

25 septembrie 2009

Scrisoare către Iisus Hristos (fragment din cartea Părintelui Paulin de la Putna - "Iubire, spovedanie, libertate")


Iisuse...Hristoase...sunt un simplu copil, deşi am împlinit deja 17 ani. Este vârsta adolescenţei, dar nu vreau şi nu mă pot gândi la ea. Îmi vine mult prea greu...
Îţi scriu câteva rânduri. Nu pot fi sigură că le vei primi. Tu nu ai nicio adresă. Nu ştiu unde eşti şi, la urma urmelor, nici cine eşti Tu. Lumea nu îmi spune aproape nimic despre Tine. Nu Te cunoaşte şi nici nu vrea să Te cunoască. Am încercat să aflu cât mai multe despre Tine, dar nu am reuşit aproape nimic. Nici măcar Numele Tău nu este rostit de oamenii din jurul meu. Şi atunci, Hristoase, cum să Te găsesc? Unde eşti? Cine eşti?
Cum să fiu sigură că exişti? Că mă cunoşti, că mă iubeşti, că ai şi pentru mine un rost şi o picătură de iubire? În jurul meu nu Te văd, în cei de lângă mine nu Te simt. Prea mulţi dintre cei care mă înconjoară suferă de egoism, de prefăcătorie, de ură, de laşitate sau de impuritate. Ei nu îmi spun nimic despre Tine. Nu vor să Te caute, să Te simtă, să Te întâlnească. Când îi întreb sau le vorbesc despre Tine, îmi râd ironic în faţă şi mă privesc cu milă sau pur şi simplu cu dispreţ. Nu au timp şi pentru Tine. Poate că nici nu cred în Tine. Sunt prea ocupaţi cu problemele lor, atât de mici, atât de trecătoare şi atât de josnice...
Şi mă doare următorul fapt: ei par mereu veseli şi pe deplin fericiţi. Zâmbetul apare mereu pe chipurile lor. Par să trăiască din plin. Însă eu nu pot simţi la fel. Poate că nu ştii cât de des mă apasă tristeţea, neputinţa, singurătatea...
Cei care nu au habar de Tine nu ştiu decât să se distreze şi să-şi trăiască din plin viaţa, tinereţea lor. Dar cu mine cum rămâne? Parcă aş avea în suflet un copilaş care se uită în jur, se uită înspre oameni şi îi vine să plângă...nu înţeleg mult prea des cuvinte sau atitudini... de ce încap lacrimile doar pe chipul meu? De ce doar ochii mei au lacrimi de durere şi de suferinţă? Chiar numai eu trebuie să plâng? Chiar numai eu nu am dreptul să fiu fericită? Oare Tu mă opreşti să nu fiu ca ceilalţi? Şi de ce faci asta? Poate nu înţeleg ce aştepţi de la mine...Poate nu pot discerne voia Ta...
Toţi îmi cer, mă cheamă, aproape că mă obligă să fiu ca ei... Dar Tu nu spui nimic. Dar absolut nimic...niciun cuvânt măcar! Mă hrănesc cu lacrimi şi iarăşi cu lacrimi... Nu pot plânge în faţa prietenelor mele. Ştii bine că în preajma lor caut să zâmbesc şi să par şi eu fericită. Iar dacă într-o zi chiar nu reuşesc să mă prefac a fi fericită şi tristeţea îmi apasă întreaga fiinţă, mă doare enorm să văd că nimeni nu mă întreabă ce am... Oare chiar nu le pasă? (...)
Lupt cu mine şi mă rog Ţie. Nimeni nu mă învaţă cum şi ce anume ar trebui să Îţi spun. Mă rog unde şi cum apuc. Am ajuns să mă ascund, să mă feresc până şi de propria familie. Părinţii se bucură dacă merg la discotecă, dar nu se bucură să mă vadă rugându-mă. Cine are dreptate, Iisuse? Ei sau eu, un bulgăre de humă ce încercă să fie şi să facă ceea ce prea mulţi nu mai sunt şi nu mai fac? (...)
Despre Tine ştiu că nu poţi decât să ierţi şi să iubeşti. Mai ştiu că fiecare secundă a trecerii Tale pe acest pământ a fost un ocean de suferinţă şi de durere. Nu ai râs nici măcar o singură dată! Poate că s-a întâmplat doar să zâmbeşti uşor... Ştiu sigur că ai plâns; nu pentru Tine, ci pentru alţii. Şi mai ştiu că nu ai promis fericire nimănui pe acest pământ, aici şi acum. Ai promis tot ce pare a fi mai bun şi mai frumos pentru Împărăţia Cerurilor. Dar de ce toate acestea? Chiar nu îmi poţi da nimic şi pentru această tristă copilărie a mea? Chiar nu merit un zâmbet şi o oră măcar de intensă fericire? (...)
Am ajuns ţinta ironiilor şi a râsetelor celor ce mă înconjoară. Dacă aş vorbi murdar şi dacă aş trăi o viaţă infamă şi josnică, nu ar râde de mine. Nu ar vedea ceva deosebit şi nu aş ieşi cu niciun chip în evidenţă. M-ar considera ca pe unul de-al lor. Dar eu, totuşi, nu aş vrea să fac ceea ce acum mă scârbeşte şi-mi provoacă repulsie... (...)
Oare Tu nu vezi că prea mulţi în jurul meu nu cred în Tine? De fapt, cine mai crede azi în Tine? Mulţi jură că au văzut extratereştri şi ar fi bucuroşi ca aceştia să existe, dar nu prea vor să te accepte şi pe Tine. (...)
Aş vrea să-Ţi mai scriu. Dar Tu le ştii pe toate. Tu ai nevoie de mine, de inima mea şi nu de cuvintele mele. Tu nu ai scris nimic...niciun cuvânt. Tu doar ai iubit. Te-ai jertfit şi ai vindecat neputinţa şi durerile noastre. Vindecă-mă şi pe mine, Hristoase!
Dă-mi putere să exist!

23 septembrie 2009

Femei de carieră, Mircea Dinescu

Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.
Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă…
Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood , care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.
Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.
Când constaţi că fetiţa ta îi spune “mamă” soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui “da”, acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.
Mircea, fă-te că trăiesti! Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat.
Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna..
Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fă-te că lucrezi!”.. Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

(am preluat textul de pe blogul lui Laurenţiu Dumitru )

17 septembrie 2009

Spre ce trebuie să tindem...

"Atunci când vei deveni conştient de întunecimea inimii tale şi de slăbiciunea trupului tău, îţi va pieri orice dorinţă de a-ţi mai judeca fratele. Dincolo de propria ta întunecime, vei vedea atunci lumina cerească strălucind în toate făpturile, care o oglindesc: nu vei mai putea lua seama la păcatele celorlalţi când ale tale sunt atât de mari. Într-adevăr, de-abia când vei tinde cu ardoare către desăvârşire, vei începe să descoperi cât eşti de nedesăvârşit. Şi de abia atunci când vei vedea cât eşti de nedesăvârşit, desăvârşirea îţi va deveni accesibilă. Astfel, desăvârşirea purcede din slăbiciune. (...)
Cum ar putea voi să i se supună ceilalţi acela care constată, cu suferinţa adâncă pe care o inspiră dragostea, că el nu I se supune niciodată Învăţătorului său? Cum ar mai putea atunci să se tulbure, să-şi piardă răbdarea, să-şi iasă din fire dacă lucrurile nu merg potrivit dorinţei sale? Un astfel de om s-a obişnuit, printr-un îndelung exerciţiu, să nu mai dorească nimic, ori, cum explică avva Dorotei, celui care nu mai are dorinţe totul i se întâmplă după dorinţa sa. Voia sa urmează întru totul vioii lui Dumnezeu, încât obţine tot ceea ce cere.
Cum ar mai putea fi stăpânit de invidie cel care, departe de a voi să se înalţe pe sine, este conştient de propriile sale scăderi şi consideră că ceilalţi merită mult mai mult decât el respect, consideraţie? Cum ar mai putea fi încercat de teamă, de spaimă sau de nelinişte, cel care, asemenea tâlharului de pe cruce, vede în tot ce i se întâmplă dreapta răsplătire a faptelor sale? Nepăsarea îi piere, căci neîncetat o hăituiește şi-i demască în sinea sa cele mai slabe urme. Descurajarea dispare, căci cum ar mai putea fi pus la pământ cel care stă neîncetat în genunchi cu duhul? Ura îi este de acum pe deplin îndreptată către răul care se află în sine şi care îl împiedică să-L vadă limpede pe Domnul. Îndoiala nu mai are nicio putere asupra lui, căci a gustat şi a văzut că bun este Domnul. Dragostea sa se face tot mai cuprinzătoare, la fel şi credinţa. Culege roadele smereniei. Dar toate acestea nu se întâmplă decât pe cărarea cea strâmtă, pe care puţini o află."
(Tito Colliander, Calea asceţilor)

6 septembrie 2009

Scrisoare către o fiică duhovnicească (Părintele Arsenie Papacioc)

Măicuţă E., văd năvala sufletească în care a vrut bunul Dumnezeu să te găseşti, şi încerci bucurii necunoscute şi mulţumire te-a cuprins şi în tot felul doreşti să rămâi la înălţime , unde nu poţi să vorbeşti, doar ochii umezi şi senini, ca două mâini gingaşe, culeg stările şi momentele nesfârşit de frumoase, dar arătând o neobişnuită luminare a feţii şi o tresăltare de mare nădejde a inimii.
Profit că sunt puţin liber, să-ţi răspund ca unei inimi nedespărţită şi aprinsă de jarul nedezminţit al dragostei lui Iisus.
"Ceea ce zideşte să-ţi îngădui, iar ceea ce tulbură să nu-ţi îngădui în nici un chip! Cine din cei cu minte sănătoasă - cum spune undeva - va întinde mâna spre paharul cu otravă, lucru pe care-l ştie?".
Măicuţă scumpă, pentru tine se aprind făcliile spre o lume curată, albă şi prea frumoasă. Nu sunt numai gândurile mele, sunt mişcările tale, sunt paşii tăi grăbiţi, este inima ta, care cu zbucium la vârsta curată, cerea să plece, să ajungă, să intre, să simtă  şi să rămână lângă Dumnezeu. Niciodată nu vei avea pace, decât numai în mişcarea aceasta. Suntem zidiţi singur numai pentru El. Pe tine te-a chemat Iisus, şi rănită de dragostea aceasta, copil fără iscusinţă bătrânească, te-ai răstignit împreună cu El şi ţi-a dat nume mare. Cinsteşte-L. Vei învia sigur împreună cu El şi plină de Lumina Taborică se va veseli faţa ta prea mult şi nu te vei mai teme de ruşinea ce ţi-o pregăteşte în taină vrăjmaşul Stăpânului tău.
O lume se pierde în învălmăşeala vremii şi te doare şi plângi, şi plânge Iisus cu sânge, după miresele Lui căzute, şi zice:
- De ce răspunzi cu plăcere la întrebări şi propuneri ruşinoase şi Mie nu-mi arăţi măcar o şoaptă. M-aş bucura şi mulţumi, măcar că vei plânge mult şi cu amar că nu Mi-ai spus Mie toate plăcerile şi dorinţele inimii tale. Cine crezi că poate să te iubească mai mult decât pot Eu să te iubesc, mireasa Mea ? de ce Mă părăseşti, lepădându-mi cuvintele Mele, dar şoptirile pline de venin le guşti cu plăcere, fără grijă şi fără teamă. De ce Mă dai afară din casa inimii tale, pe care Eu am zidit-o şi iarăşi am răscumpărat-o?
Cine te-a învăţat să faci aşa?
Înţelepciunea nu ţi-ar fi dat voie; buna cuviinţa de asemenea. Recunoştinţa sau darurile sfinte care sunt cu prisosinţă în tine? Nu ! Acestea învaţă că Eu sunt Calea, Adevărul,Viaţa şi iubirea care împlineşte, linişteşte şi alintă orice iubire şi curăţă sau vindecă fără durere rănile sufletului tău cuprins de mofturi şi capricii.
Scumpa mea fiică, totul, viaţa întreagă e o minciună descoperită trăită în afară de IIsus Hristos. Vreau să-I dai totul şi să nu-I nimic. E prea mare ca să nu preţuiască o inimă care se junghie pentru El. e prea iubitor ca să rămână dator. E prea dăruitor ca să-ţi dea mai puţin decât împărăţia Lui.
Vezi, că pe drumul acesta jertfa este uşoară şi plăcută. Vei fi o fată - o Maică- fericită, adică mai fericită la nivelul îngerilor, nu la măsuri omeneşti. Jertfeşte o discuţie ruşinoasă şi fugi de feţele care se dovedesc a fi şerpi veninoşi şi ascunşi, că aceştia fac să uiţi de gheenă, de iad, de Dumnezeu, de ruşine şi de Judecată.
A cui este munca, a aceluia îi sunt şi roadele. Cinstea şi cununile se cuvin învingătorilor, după marele apostol.
Fii veselă şi smereşte-te fără de măsură şi atunci vei cunoaşte că ai smerită cugetare, cînd iubind mult pe cele duhovniceşti, nu pe cele trupeşti, şi nejudecând inima cuiva, atunci te vei îmbujora şi se vor minuna mulţi de frumuseţea ta. Ştii că pentru nimic în lume şi nimenea nu ne va putea despărţi de dragostea lui Hristos. Închide-te cu El în inima ta şi aşa vei gusta şi va începe cu tine Raiul cel de Taină - Maica Domnului - adică vei fi la Masa cea Dumnezeiască.
Aşa să trăieşti şi aşa să cugeţi şi să respiri ca peste tot şi în toate să fie şi să rămână Dumnezeu.
Rămâi sănătoasă şi veselă şi binecuvântată,


Ierom. Arsenie Papacioc.

(Veşnicia ascunsă într-o clipă, Arhim. Arsenie Papacioc, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004)

4 septembrie 2009

Caracterul răstignitor al dragostei

A ne abandona dragostei înseamnă să fim deschişi atât pentru aspectele pozitive cât şi negative care-i sunt proprii, atât pentru bucuria împlinirii sau adâncirii într-o cunoaştere de sine de care habar nu aveam înainte că ar fi posibilă, cât şi stării de tristeţe şi dezamăgire.

Atunci când ne îndrăgostim, lumea se clatină din temelii, preschimbându-se în jurul nostru nu numai în ceea ce priveşte înfăţişarea exterioară, cât şi în tot ce înseamnă experienţa proprie care ne pune în legătură cu lumea. De regulă, această cutremurare este percepută prin mijlocirea noilor perspective luminoase pe care le deschide, înfăţişându-ne un minunat cer şi pământ nou, pe care iubirea, prin miracolul şi taina ei, parcă le recreează dintr-o dată. Cântăm acum refrenul: „Dragostea este răspunsul". Dincolo de subţirimea garanţiilor pe care ni le oferă o iubire înflăcărată (fără consistenţă), civilizaţia apuseană pare că s-a avântat cel mai mult într-un adevărat complot romantic, chiar dacă fără speranţă, urmărind cu orice preţ să impună iluzia că cea care ne aprinde simţurile mai întâi este marea dragoste pe care o aşteptam. Eforturile depuse pentru a fi susţinută această iluzie trădează de fapt existenţa unui alt pol care se doreşte în realitate a fi respins.

Elementul care se opune stării de beatitudine a dragostei este sentimentul morţii întrucât moartea este mereu umbra care însoţeşte permanent dulceaţa dragostei. Dragostea reprezintă întotdeauna un risc incontestabil, având chipul unei risipiri sau al unei morţi de sine. Când ne îndrăgostim punem în pericol ordinea noastră confortabilă care, deşi poate fi epidermică, plată, sprijinită pe minciună, este totuşi cea pe care o punem la bătaie. In iubire există întotdeauna un sentiment nedefinit, o frică de îndrăgostire care ne urmăreşte cel puţin la început; oare ne va face rău această nouă relaţie? ne punem deseori întrebarea. Îndrăgostirea presupune ca centrul existenţei noastre să-1 predăm celuilalt. Dintr-o anumită condiţie de stabilitate anterioară ne aruncăm într-un gol, şi, chiar dacă sperăm că vom avea parte de un nou mod de existenţă, intrând în­tr-o lume nouă, niciodată nu vom putea fi siguri de ce ne rezervă viitorul.

După îndrăgostire nimic nu mai este la fel ca înainte şi este posibil să nu ne mai întâlnim niciodată cu ceea ce, până deunăzi, era propriu vieţii noastre. Lumea cea veche se îndreaptă spre nimicire. De unde putem ști că ea se va rezidi? Ne dăruim sinele în întregime, de unde putem şti că îl vom recupera? Ne trezim şi vedem că întreaga lume s-a clătinat, unde şi când se va reaşeza din nou? Cea mai sălbatică bucurie dată de dragoste este însoţită de conştiinţa unei morţi iminente ca şi cum una nu ar fi posibilă fără cealaltă.

Sentimentul dispariţiei noastre este un simţământ interior inevitabil şi, precum bine glăsuieşte mitul, este exact ceea ce ne conferă dragostea. A iubi cu toată puterea aduce cu sine ameninţarea nimicirii tuturor celor ce ne sunt proprii. A iubi cu adevărat înseamnă a te avânta într-o aventură fără de nicio siguranţă. Atunci când te predai dragostei important este, înainte de toate, de cine te vei îndrăgosti. Nu este deloc sigur că te vei îndrăgosti de omul „potrivit"; nu va fi el cumva acela cu care, având o relaţie incomodă, nu-ţi vei mai putea cultiva acea ordine prestabilită a vieţii cu care atât de mult te-ai obişnuit? Chiar dacă aşa ceva nu se va întâmpla, de unde poţi să ştii că, îndrăgostit fiind, nu vei deveni dintr-o dată vulnerabil în partea cea mai intimă a sufletului tău, devenind uşor de cucerit pentru a te preda, poate, aceluia care nu va răspunde dragostei tale aşa cum ţi-ai fi dorit şi care te va lăsa la un moment dat în cădere liberă, pentru ca să ajungi în cele din urmă să suferi cel mai greu de suportat martiriu, care este iubirea la care nu primim niciun răspuns? Iubirea este [la început cel puţin] asemenea unui tunel lung şi întunecos în care, odată ce ai intrat, nu ştii dacă te va conduce spre un paradis sublim sau într-un abis lipsit de lumină. Această nesiguranţă şi teamă pe care le resimţim nu sunt numai când ne predăm dragostei omeneşti, dar şi celei dumnezeieşti. Dificultăţile pe care le întâmpinăm atunci când încercăm să ne rugăm cu adevărat de leagă mult de această teamă.

Legătura dintre iubire şi moarte este descrisă foarte viu de Grigorie de Nyssa: „Atunci când îndrăgostitul îşi vede iubita, i se strecoară în suflet totodată şi teama despărţirii; când îi aude vocea dulce, gândul ce-i dă târcoale îi spune că va veni vremea când nu o va mai auzi; când îi saltă inima la vederea frumuseţii ei, atunci mai mult se înfricoşează, având de mai înainte simţirea durerii pe care i-o va aduce moartea ei". Dar această legătură dintre dragoste şi moarte devine încă şi mai manifestă atunci când cineva dobândeşte copii. Este posibil ca cineva să se fi gândit foarte puţin la moarte, lăudându-se deseori pentru curajul său, aceasta este valabil până în momentul în care a devenit părinte. Abia atunci sentimentul vulne­rabilităţii în faţa morţii începe să i se strecoare în suflet, ştiind că duşmanul (moartea), ca unul ce-i lipsit de inimă, poate în orice clipă să-i răpească copilul, obiectul dragostei lui. Din acest punct de vedere, iubirea apare ca experienţa unei şi mai mari vulnerabilităţi decât se întâmplă în mod obişnuit. Dar poate că nimic nu ne provoacă o aşa durere ca gândul propriei noastre dispariţii, atunci când iubim şi cugetăm că moartea ne va despărţi, cel puţin aici, de toţi cei care sunt dragi inimii noastre. Imnograful care a scris cu atâta durere slava slujbei de înmormântare se vedea zăcând mort, privegheat de cei apropiaţi ai lui: „Văzându-mă zăcând fără de glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla şi nu voi mai vorbi cu voi.”

Caracterul răstignitor al dragostei ce presupune o permanentă dăruire de sine – exemplificată într-un mod sublim de jertfa lui Iisus Hristos -, arată cum dragostea îl mistuie pe îndrăgostit, pentru a-l încălzi pe cel iubit, dând astfel o viaţă nouă amândorura. Isaia ne spune în profeţia sa despre Iisus Hristos următoarele: „Iar El s-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre şi prin rana lui noi toţi ne-am vindecat”(Isaia, 53, 5-6).


(Manual de iubire, Pr. Filothei Faros, Ed. Egumeniţa, 2005 )