Am primit la începutul săptămânii trecute, din partea unei prietene dragi, o carte de-a dreptul minunată, despre un om cu totul deosebit: Prea Sfinţitul Iustinian al Maramureşului. Cartea se numeşte: Convorbiri în amurg şi este continuarea unei alte cărţi, mai ample, despre viaţa şi câteva cuvinte de învăţătură ale Prea Sfinţitului: Iustinian.
Nu m-am putut abţine să nu vă împărtăşeşc şi vouă câteva din învăţăturile PS Iustinian.


Bogdan Eduard: După o experienţă de-o viaţă în mănăstire şi în slujba lui Hristos, care credeţi că e cea mai mare virtute?
PS Iustinian: Sigur mă întrebi?
B.E.: Da
PS I: Sau mă ispiteşti? Dacă îţi voi spune, nu mă vei crede. Smerenia e cea mai mare virtute. Datorită mândriei au căzut îngerii din ceruri şi au devenit diavoli. Hristos ne-a mântuit smerindu-se până la moarte. S-a smerit Dumnezeu pentru noi, că noi ne-am înmândrit  şi am vrut să fim dumnezei, asemenea lui Lucifer. Postul e un act de smerenie. Când spui "Tatăl nostru" este un act de smerenie. Modestia este temelia virtuţii tuturor. Vine la mine un frate şi îmi spune: "Ştiţi, nu vă supăraţi, pe mine mă chinuieşte grozav duhul mândriei." Mă uitam la el, era mic, prăpădit, urâţel şi mă gândeam: "Mă, cu ce Dumnezeu se poate mândri şi ăsta?". Vezi, mândria există şi la cel mai necăjit om. E şi simplu, e şi prost, e şi rău. Şi totuşi e orgolios, e mândru. Din nefericire, aşa se întâmplă. Eu n-am putut fi niciodată stăpânit de acest păcat. Nu pentru că am fost cel mai bun, nu.  Am fost lucid!
 Cu ce să mă mândresc? Dacă am ochi şi nu sunt chior, am pentru că Dumnezeu mi i-a dat. Dacă am mâini şi picioare sănătoase le am pentru că Dumnezeu mi le-a dat. Tot ce avem noi este un dar de la Dumnezeu şi nu te poţi mândri. Trebuie să ne folosim de aceste daruri ,dacă avem minte înţeleaptă. 
(Iustinian, Bogdan Eduard, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006)

Dacă v-am stârnit curiozitatea vă doresc lectură plăcută, dacă nu...oricum voi reveni cu noi fragmente din carte!

12 Prinţese şi Împărătese adevărate

Zilele trecute mi-am făcut un nou stoc de carte. Printre titlurile cumpărate se numără şi o frumoasă carte pentru copii (pentru fetiţe - zic eu, dar cred că şi băieţilor le-ar place s-o citească). Este vorba despre 12 Prinţese şi Împărătese adevărate, o carte care învaţă că au existat şi altfel de prinţese decât cele cu care societatea de astăzi încercă să ne momească fetele,spunându-le că pot deveni prinţese numai dacă vor şti să-şi aranjeze părul şi să-şi păstreze unghiile lungi şi curate. Cartea despre care vă vorbesc prezintă o parte dintre prinţesele şi împărătesele care au devenit sfinte. Pe lângă faptul că este foarte frumos ilustrată  cartea are la sfârşitul fiecărei istorisiri a vieţii unei sfinte o  scurtă şi frumoasă rugăciune adresată respectivei sfinte pe care orice copil o poate învăţa.
Cele 12 Prinţese şi Împărătese adevărate sunt:
- Prinţesa Apolinaria ( prăznuită pe 5 ianuarie);
- Împărăteasa Teodora a II-a (prăznuită pe 11 februarie);
- Prinţesa Drosida (prăznuită pe 22 martie);
- Împărăteasa Alexandra (prăznuită pe 21 aprilie);
- Împărăteasa Elena (prăznuită pe 21 mai, alături de fiul ei);
- Cneaghina Fevronia (prăznuită pe 25 iunie);
- Împărăteasa Ana (prăznuită pe 15 iunie);
- Împărăteasa Irina (prăznuită pe 13 august);
- Prinţesa Casdoas (prăznuită pe 29 septembrie);
- Împărăteasa  Nana (prăznuită pe 1 octombrie);
- Teodora, împărăteasa lui Iustinian (prăznuită pe 14 noiembrie);
- Împărăteasa Teofana (prănuită pe 16 decembrie);


Rugăciune către Sfânta Alexandra
"Sfântă Alexandra, roagă-te pentru mine să nu-mi fie nici ruşine, nici teamă să fiu o adevărată creştină. Ajută-mă să-mi mărturisesc credinţa în Dumnezeu, indiferent de părerea celorlalţi despre mine. Amin."

Din ciclul "Cărţi care îmi sunt dragi" - "Fabiola sau Biserica din catacombe"

Aşa cum am zis de mai multe ori există câteva cărţi care mi-au plăcut foarte mult şi pe care le-am citit şi recitit şi rerecitit ş.a.m.d. Una dintre acestea este "Fabiola sau Biserica din catacombe". Trebuie să recunosc că îmi plac foarte mult romanele. Am avut o perioadă îm liceu când citeam câte un roman la două-trei zile (în ritmul acesta vă puteţi da seama că nu reuşeam niciodată să reţin numele personajelor, pentru că treceau mult prea repede prin viaţa mea, iar acţiunea îmi rămânea întipărită în minte prea puţin timp - nu mă refer aici la romanele "de valoare" ca "Idiotul" sau "Fraţii Karamazov"). Deci, "Fabiola"... Deşi este un roman, nu am niciun motiv să nu cred că evenimentele din carte chiar s-au întâmplat, chiar dacă poate nu în acea ordine sau cu acele personaje. Oricum , pe parcursul lecturii am întâlnit prieteni dragi, ca Sfântul Sebastian sau Sfânta Cecilia. La Sfântul Sebastian, cel puţin, este descris martiriul într-un mod asemănător celui dinVieţilor Sfinţilor. De asemenea am îndrăgit-o foarte mult pe Agnia (cine n-ar îndrăgi o asemenea fiinţă?). Este o carte cu final fericit. Martiriul unor creştini nu poate fi socotit un lucru trist. Nici de către ei nu era socotit aşa, deoarece îl aşteptau cu pace ştiind că în curând vor fi mult mai aproape de Domnul decât au putut fi în viaţă. Tânărul Pancratius chiar îşi doreşte din tot sufletul să sufere pentru Hristos, la fel ca şi tatăl său, şi se nelinişteşte când vede că acest lucru întârzie. Câţi dintre noi, cei de astăzi, ne mai dorim suferinţa?
Dacă nu aţi citit-o deja, nu ezitaţi să citiţi această carte. Nu este o carte pentru copii sau adolescenţi!(sau nu neaparat). Pe mine, cel puţin, m-a întărit lectura acestei cărţi de fiecare dată când am parcurs-o. Şi cred că nu sunt singura.

P.S. Dacă aţi citit romane creştine şi vreţi să le recomandaţi şi altora, nu ezitaţi să o faceţi aici!

Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii

De multe ori, în ciuda faptului că în bibliotecă se mai găsesc încă multe cărţi interesante necitite de mine, simt nevoia să mă delectez cu o carte pe care am mai citit-o (uneori chiar şi de 2-3 ori!!!) şi care mi-a mers la suflet. Aşa s-a întâmplat şi acum două zile când am început să recitesc cartea despre viaţa Sfântului Luca - doctorul fără de arginţi, "Am iubit pătimirea". Nu ştiu dacă mi s-a întâmplat numai mie... nu cred că am parcurs primele 50 de pagini ale cărţii că am şi început să mă întreb de ce nu am urmat Medicina... Nu am avut niciodată astfel de gânduri (mai ales că Anatomia nu a fost una din materiile mele preferate), dar modul în care vlădica Luca prezintă ştiinţa medicală şi importanţa ei, iar mai apoi exemplele concrete de vindecări de-a dreptul miraculoase pe care acest profesor universitar ajuns mai târziu Arhiepiscop le-a săvârşit m-au făcut să mă simt atât de mică şi neînsemnată şi să mă întreb: Ce am făcut vreodată bun pentru aproapele meu?

"Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul" sunt cuvintele vlădicăi Luca după o viaţă de exiluri, prigoniri nedrepte, muncă până la epuizare. Pe mine aceste cuvinte mă "curentează" de fiecare dată când le citesc. Şi când mă gândesc că nu apare vreo suferinţă în viaţa mea, oricât de mică, fără să îi cer Domnului să o îndepărteze de la mine...

Recomandare de carte

Zilele trecute mi-a căzut în mâini o carte pe care o îndrăgesc foarte mult şi pe care îmi place să o recitesc din când în când ca să îmi reamintesc că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă şi că "dacă ai răbdare ajungi în cer" (aşa cum îi place fetiţei naşilor noştri să ne amintească cu fiecare ocazie). Este vorba de "Un înger rănit", o poveste a unei fete mai mult decât curajosă şi răbdătoare, Irina, care află că suferă de lepră şi  care este izolată pe o insulă-spital alături de alţi bolnavi, unii dintre ai "locuitori" ai insulei de foarte mulţi ani. Deşi toţi aceştia aşteaptă un miracol, mulţi dintre ei au uitat de mult să mai creadă în el. Irina, nu numai că le readuce credinţa şi reuşeşte să înmoaie chiar şi cele mai dure inimi, dar îi şi ajută fizic pe mulţi dintre cei mai bolnavi decât ea, făcâdu curăţenie în căsuţe, pregătind mâncare, spălând, legând răni. La scurt timp după apariţia fetei pe insulă aceasta îţi schimbă înfăţişarea. Dintr-un loc în care moartea se credea stăpână, Irina reuşeşte să clădească o comunitate cu gospodării în toată regula, cu flori în faţa caselor şi găini în ogradă.

Deşi la prima vedere pare o simplă poveste, întâmplările şi personajele din carte sunt adevărate, iar conţinutul...merită citit! Şi mai dezvălui un amănunt: povestea are happy end!

Caracterul răstignitor al dragostei

A ne abandona dragostei înseamnă să fim deschişi atât pentru aspectele pozitive cât şi negative care-i sunt proprii, atât pentru bucuria împlinirii sau adâncirii într-o cunoaştere de sine de care habar nu aveam înainte că ar fi posibilă, cât şi stării de tristeţe şi dezamăgire.

Atunci când ne îndrăgostim, lumea se clatină din temelii, preschimbându-se în jurul nostru nu numai în ceea ce priveşte înfăţişarea exterioară, cât şi în tot ce înseamnă experienţa proprie care ne pune în legătură cu lumea. De regulă, această cutremurare este percepută prin mijlocirea noilor perspective luminoase pe care le deschide, înfăţişându-ne un minunat cer şi pământ nou, pe care iubirea, prin miracolul şi taina ei, parcă le recreează dintr-o dată. Cântăm acum refrenul: „Dragostea este răspunsul". Dincolo de subţirimea garanţiilor pe care ni le oferă o iubire înflăcărată (fără consistenţă), civilizaţia apuseană pare că s-a avântat cel mai mult într-un adevărat complot romantic, chiar dacă fără speranţă, urmărind cu orice preţ să impună iluzia că cea care ne aprinde simţurile mai întâi este marea dragoste pe care o aşteptam. Eforturile depuse pentru a fi susţinută această iluzie trădează de fapt existenţa unui alt pol care se doreşte în realitate a fi respins.

Elementul care se opune stării de beatitudine a dragostei este sentimentul morţii întrucât moartea este mereu umbra care însoţeşte permanent dulceaţa dragostei. Dragostea reprezintă întotdeauna un risc incontestabil, având chipul unei risipiri sau al unei morţi de sine. Când ne îndrăgostim punem în pericol ordinea noastră confortabilă care, deşi poate fi epidermică, plată, sprijinită pe minciună, este totuşi cea pe care o punem la bătaie. In iubire există întotdeauna un sentiment nedefinit, o frică de îndrăgostire care ne urmăreşte cel puţin la început; oare ne va face rău această nouă relaţie? ne punem deseori întrebarea. Îndrăgostirea presupune ca centrul existenţei noastre să-1 predăm celuilalt. Dintr-o anumită condiţie de stabilitate anterioară ne aruncăm într-un gol, şi, chiar dacă sperăm că vom avea parte de un nou mod de existenţă, intrând în­tr-o lume nouă, niciodată nu vom putea fi siguri de ce ne rezervă viitorul.

După îndrăgostire nimic nu mai este la fel ca înainte şi este posibil să nu ne mai întâlnim niciodată cu ceea ce, până deunăzi, era propriu vieţii noastre. Lumea cea veche se îndreaptă spre nimicire. De unde putem ști că ea se va rezidi? Ne dăruim sinele în întregime, de unde putem şti că îl vom recupera? Ne trezim şi vedem că întreaga lume s-a clătinat, unde şi când se va reaşeza din nou? Cea mai sălbatică bucurie dată de dragoste este însoţită de conştiinţa unei morţi iminente ca şi cum una nu ar fi posibilă fără cealaltă.

Sentimentul dispariţiei noastre este un simţământ interior inevitabil şi, precum bine glăsuieşte mitul, este exact ceea ce ne conferă dragostea. A iubi cu toată puterea aduce cu sine ameninţarea nimicirii tuturor celor ce ne sunt proprii. A iubi cu adevărat înseamnă a te avânta într-o aventură fără de nicio siguranţă. Atunci când te predai dragostei important este, înainte de toate, de cine te vei îndrăgosti. Nu este deloc sigur că te vei îndrăgosti de omul „potrivit"; nu va fi el cumva acela cu care, având o relaţie incomodă, nu-ţi vei mai putea cultiva acea ordine prestabilită a vieţii cu care atât de mult te-ai obişnuit? Chiar dacă aşa ceva nu se va întâmpla, de unde poţi să ştii că, îndrăgostit fiind, nu vei deveni dintr-o dată vulnerabil în partea cea mai intimă a sufletului tău, devenind uşor de cucerit pentru a te preda, poate, aceluia care nu va răspunde dragostei tale aşa cum ţi-ai fi dorit şi care te va lăsa la un moment dat în cădere liberă, pentru ca să ajungi în cele din urmă să suferi cel mai greu de suportat martiriu, care este iubirea la care nu primim niciun răspuns? Iubirea este [la început cel puţin] asemenea unui tunel lung şi întunecos în care, odată ce ai intrat, nu ştii dacă te va conduce spre un paradis sublim sau într-un abis lipsit de lumină. Această nesiguranţă şi teamă pe care le resimţim nu sunt numai când ne predăm dragostei omeneşti, dar şi celei dumnezeieşti. Dificultăţile pe care le întâmpinăm atunci când încercăm să ne rugăm cu adevărat de leagă mult de această teamă.

Legătura dintre iubire şi moarte este descrisă foarte viu de Grigorie de Nyssa: „Atunci când îndrăgostitul îşi vede iubita, i se strecoară în suflet totodată şi teama despărţirii; când îi aude vocea dulce, gândul ce-i dă târcoale îi spune că va veni vremea când nu o va mai auzi; când îi saltă inima la vederea frumuseţii ei, atunci mai mult se înfricoşează, având de mai înainte simţirea durerii pe care i-o va aduce moartea ei". Dar această legătură dintre dragoste şi moarte devine încă şi mai manifestă atunci când cineva dobândeşte copii. Este posibil ca cineva să se fi gândit foarte puţin la moarte, lăudându-se deseori pentru curajul său, aceasta este valabil până în momentul în care a devenit părinte. Abia atunci sentimentul vulne­rabilităţii în faţa morţii începe să i se strecoare în suflet, ştiind că duşmanul (moartea), ca unul ce-i lipsit de inimă, poate în orice clipă să-i răpească copilul, obiectul dragostei lui. Din acest punct de vedere, iubirea apare ca experienţa unei şi mai mari vulnerabilităţi decât se întâmplă în mod obişnuit. Dar poate că nimic nu ne provoacă o aşa durere ca gândul propriei noastre dispariţii, atunci când iubim şi cugetăm că moartea ne va despărţi, cel puţin aici, de toţi cei care sunt dragi inimii noastre. Imnograful care a scris cu atâta durere slava slujbei de înmormântare se vedea zăcând mort, privegheat de cei apropiaţi ai lui: „Văzându-mă zăcând fără de glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla şi nu voi mai vorbi cu voi.”

Caracterul răstignitor al dragostei ce presupune o permanentă dăruire de sine – exemplificată într-un mod sublim de jertfa lui Iisus Hristos -, arată cum dragostea îl mistuie pe îndrăgostit, pentru a-l încălzi pe cel iubit, dând astfel o viaţă nouă amândorura. Isaia ne spune în profeţia sa despre Iisus Hristos următoarele: „Iar El s-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre şi prin rana lui noi toţi ne-am vindecat”(Isaia, 53, 5-6).

(Manual de iubire, Pr. Filothei Faros, Ed. Egumeniţa, 2005 )

Sfânta Cuvioasă Teodora, comoara Tesalonicului

Astăzi vreau să scriu despre o carte sau mai bine zis despre viaţa unei Sfinte foarte dragi sufletului meu. Este vorba de Sfânta Teodora a Tesalonicului, despre care am aflat întâmplător acum câţiva ani cumpărând respectiva carte deoarece vroiam să citesc despre cât mai multe vieţi de sfinte cu numele Teodora, visând că într-o zi fiica mea va purta acest nume.
O să vă povestesc câte ceva despre viaţa acestei Sfinte, dar numai atât cât să vă fac curioşi să citiţi şi voi această carte, care pe lângă viaţa Sfintei Teodora mai conţine o comoară: viaţa Sfintei Iuliana din Lazarevo, ocrotitoarea celor căsătoriţi.
Sfânta Teodora, pe numele ei de botez Agapi a rămas orfană de mamă din fragedă copilărie. Tatăl ei, după moartea soţiei, s-a retras din lume, devenind, atât pentru proprii copii, cât şi pentru ceilalţi, Părintele Antonie. Agapi a rămas în grija naşei sale de botez, Teopisti, o femeie evlavioasă care nu avea copii. De mică Teodora visa să îmbrace şi ea haina monahală asemeni tatălui şi fraţilor săi (sora sa Evloghia şi fratele Ştefan care au devenit la rândul lor monahi). Simţindu-şi sfârşitul aproape, Teopisti dorea să o ştie pe Agapi ocrotită şi după moartea sa. Din această cauză a crezut de cuviinţă să o logodească cu un tânăr de bun neam, foarte credincios şi cuminte. Cu toate împotrivirile ei, Agapi şi-a ascultat naşa şi tatăl care i-a mărturisit că "nunta este o mare taină şi ceea ce se face pentru Dumnezeu nu este puţin lucru şi are mare importanţă acolo sus în cer".
Aşadar, Agapi se logodeşte apoi se căsătoreşte cu tânărul Ioan, fiul guvernatorului Alexie. Din binecuvântarea lui Dumnezeu a odrăslit trei copii: doi gemeni şi o fată. În urma unei mari epidemii au murit socrii lui Agapi şi cei doi gemeni. Agapi nu s-a lăsat descurajată de aceste încercări. Cu acordul soţului ei au trimis-o pe singura lor fiică, Teopisti, la seminarul Sfântul Luca, condus de sora părintelui Antonie.
Nu după multă vreme muri şi soţul lui Agapi, fiind cu totul eliberată de grijile acestei lumi. După ce l-a îngropat creştineşte, Agapi a vrut să îşi urmeze dorinţa de a pleca la mănăstire. Deşi dusese o viaţă cucernică în lume, stareţa mănăstirii nu se lăsă uşor înduplecată de cerearea tinerei văduve de a îmbrăca haina monahală. Asta până când stareţa, rugându-se fierbinte lui Dumnezeu să-i descopere ce să facă cu această fiică duhovnicească auzi cuvintele Sfântului ocrotitor al mănăstirii: "Ţine-o pe Teodora, rânduieşte-o degrabă în obştea noastră. Este darul lui Dumnezeu pentru mănăstirea noastră şi pentru oraşul Tesalonic, după fratele meu, Sf. M.Mc. Dimitrie". După această vedenie, stareţa făcu pregătirile şi Agapi deveni în scurt timp maica Teodora.
Când Teopisti trebui să părăsească seminarul maica Teodora vorbi cu stareţa să o primească în mănăstirea lor. Teopisti avea pe atunci nouă ani. Era numai bucurie şi frumuseţe şi toate maicile o primiseră cu multă dragoste. Înţeleapta Ana, stareţa, înţelese pericolul pe care îl constituia copilaşul cel vesel în mănăstire. Dădu ordin să i se dea haine monahale vechi, să o pună la munci mai grele, să i se dea mâncare ca şi celorlalte monahii. Teopisti acceptă toate acestea cu naivitatea copilărească, cu bucuria dea fi în aceeaşi mănăstire cu mama sa. Nu s-a plâns niciodată de nimic. Vicleanul diavol însă descoperi punctul slab al Teodorei. Aceasta îi spunea cu sinceritate stareţei sale: "Maica mea sfântă, îmi fac griji când o văd pe Teopisti îmbrăcată cu haine vechi, când o văd că lucrează cot la cot cu celelalte şi că mănâncă atât de puţin. Îmi e teamă să nu se îmbolnăvească şi să devină o povară pentru obşte." Înţeleapta stareţă înţelesese pe dată cursa vrăjmaşului. Îi propuse Teodorei să o căsătoarească pe Teopisti, dar cum aceasta nici nu se gândea la aşa ceva, în curând Teodora primise poate cel mai greu canon din viaţa sa de monahie: deşi locuia în aceeaşi chilie cu fiica ei şi mâncau la aceeaşi masă nu mai aveau voie să schimbe nici măcar un cuvânt între ele. Teodora acceptă cu smerenie canonul. Canon ce îl ţinură amândouă cu cea mai mare stricteţe timp de cincisprezece ani. Teodora urca pe culmile virtuţii şi stareţa era încuviinţată de aceasta. Nu de puţine ori diavolul încercă să o înfricoşeze, dar se dădu bătut. Nici chiar atunci când i se arătă în faţă Teodora nu se înspăimântă.
Trebuie să vă mărturisesc că am ajuns cu povestirea la punctul culminant. Dacă v-am stârnit interesul sunt sigură că mai departe veţi citi singuri.

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTA TEODORA

Sfântă Teodora, izvorâtoare de mir şi mare făcătoare de minuni, la vreme de necaz la tine alergăm cu zdrobire de inimă, ştiind că mult i-ai ajutat pe toţi cei care ţi-au cerut ajutorul cu credinţă. Cum ai binecuvântat încă din timpul vieţii mănăstirea Sfântului Ştefan, aşa binecuvintează toate mănăstirile şi schiturile ortodoxe, pe toate monahiile şi pe toţi monahii, pe toţi cei începători în viaţa monahală, ca să rămână statornici pe calea îngustă pe care au pornit. Tu, care te-ai folosit de sfinţenia duhovnicului tău, ajută-i pe toţi preoţii să fie păstori pricepuţi, roagă-te Sfântă, pentru toţi ierarhii bisericii lui hristos să rămână în dreapta credinţă şi să o mărturisească fără teamă la vreme de prigoană sau rătăcire.
Ai grijă de toate familiile creştine, de toţi părinţii şi de copiii lor. Îndepărtează de la ei toată tulburarea, toată ispita şi toată cearta. Vezi şovăiala tinerilor care nu ştiu unde le e locul, în lume sau în mănăstire, şi roagă-te pentru ei, ca să-şi înţeleagă chemarea şi să facă întru toate voia lui Dumnezeu. Aşa cum pe fiica ta, Sfânta Teopisti, ai ajutat-o să urce pe scara virtuţiilor, aşa ajută-ne şi pe noi că greu e războiul care ne stă înainte. Povăţuieşte-ne pe calea smereniei, pe calea rugăciunii şi a nevoinţei. Alungă de la noi pe necuratul diavol care vrea să ne facă de ruşine aruncându-ne în tina păcatului.
Fii în faţa inimilor noastre ca o icoană vie, Sfântă Teodora, ca ducând noi lupta cea bună să ne învrednicim de raiul cel gătit sfinţilor şi de bucuria Împărăţiei Cerurilor, pe tine să te lăudăm, iar Dumnezeului Cel în Treime lăudat să îi aiducem slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin

Biserica din casă

M-am gândit la această rubrică să recomand câte o carte dragă sufletului meu. Cine ştie, poate vă veţi afla în situaţia de a nu mai ştii ce să citiţi şi o recomandare v-ar prinde bine.
O să încep cu cartea care a şi dat numele blogului meu: "Biserica din casă" de Pr. Prof. Gleb Kaleda. Şi pentru ca să vă stârnesc interesul, voi cita câteva fragmente care mi-au plăcut foarte mult.
"Iubirea înseamnă consimţământul de a se jertfi mereu pentru o anumită persoană, de a o ocroti, de a se bucura de reuşitele ei ca şi cum aceste reuşite ne-ar aparţine nouă, de a se întrista de necazurile ei, ca şi cum aceste necazuri ar fi ale noastre. Într-o familie omul este nevoit să împartă împreună cu celălat membru necazul şi bucuria acestuia. Într-o căsătorie, necazurile şi bucuriile devin comune."
"Călugăria este recomandată acelor persoane care sunt bogaţi în iubire, pe când un om simplu învaţă să iubească numai în cadrul familiei."
"Faţă de trupul soţiei creştine trebuie să ne arătăm iubitori şi respectuoşi, ca fiind creaţia lui Dumnezeu, templu în care Se sălăşluieşte Duhul Sfânt(...) Trupul soţiei trebuie să devină Templul Duhului Sfânt, la fel şi cel al soţului. De asemenea el este locul unde se naşte în mod tainic o nouă viaţă, locul unde se formează cel pe care părinţii sunt datori să-l crească pentru participarea lui în biserica din casă ca membru al Bisericii Universale a lui Hristos.
Sarcina, naşterea şi alăptarea sunt acele momente din viaţă care evidenţiază clar fie dragostea grijulie a soţului faţă de soţie, fie atitudinea lui egoistă şi pătimaşă faţă de ea. În această perioadă, de partea bărbatului se cere un comportament înţelegător, de grijă şi iubire faţă de femeie, ca faţă de o făptură slabă."
"Pentru un creştin, legătura cu o femeie în afara căsătoriei bisericeşti poate fi comparată cu săvârşirea Liturghiei de o persoană ce nu a primit darul preoţiei: prima este socotită desfrânare, iar a doua - profanare a unui lucru sfânt."
Sper că v-am stârnit curiozitatea... Şi pentru ca să mai dau câteva detalii despre carte voi enumera câteva dintre titlurile pe care le conţine: Familia, şcoală a iubirii; Despre rugăciunea soţilor; Viaţa creştină; Ritmul casei; Părinţii; Televizorul; Postul; Despre slujirea în familie; Nunta cinstită şi patul neîntinat; Familia preotului.
Lectură plăcută!