După puţină vreme, trimis fiind un călugăr de către stareţul acela să cheme pe Pafnutie la un praznic al mănăstirii, Eufrosina i-a mărturisit dorinţa ei de a se face călugăriţă, dar şi temerea că tatăl său nu va fi de acord cu acest lucru. Călugărul a sfătuit-o atunci să meargă la o mănăstire în ascuns, îmbrăcând haine călugăreşti, ca să nu fie cunoscută. Părăsind casa tatălui ei, Eufrosina şi-a schimbat portul, şi-a luat numele de Smarald şi s-a îndreptat tocmai către mănăstirea de călugări pe care tatăl său o cerceta şi în care şi ea fusese adesea. Mănăstirea avea pe vremea aceea 350 de călugări. Evenimentul s-a petrecut pe vremea domniei lui Teodosie cel Mic (408-450). Cu părul tuns şi în haine bărbăteşti, s-a dat drept famen împărătesc, iar stareţul n-a cunoscut-o; a dat-o pe ea în povăţuirea unui monah îmbunătăţit, şi astfel a început lungul şi greul şir al nevoinţelor. Îi întrecea pe toţi monahii în lucrarea ascetică. La începutul vieţuirii, când "monahul Smarald" venea în biserică pentru rugăciune, faţa sa frumoasă era prilej de sminteală pentru fraţii neputincioşi. Drept urmare, egumenul a poruncit ca pentru călugărul cel cu chip preafrumos să se zidească o chilie separată şi acolo să petreacă în post şi rugăciune, nemaivenind la biserică. Vreme de treizeci şi opt de ani a vieţuit astfel, neputându-i fi dezvăluită identitatea. Pafnutie a căutat-o îndelung, în toată cetatea şi la toate mănăstirile de fecioare. Când a apelat, pentru uşurarea necazului său, la rugăciunile fraţilor din mănăstirea unde vieţuia fiica sa, egumenul l-a îndemnat chiar la monahul famen Smarald, cunoscut ca având putere în rugăciune. Când a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunoscându-l, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilinţa cea din rugăciune plânge, necunoscând-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feţei ei din înfrânarea cea mare şi de rugăciunile cele de toată noaptea, iar Eufrosina îşi acoperise faţa cu camilafca.O casă este creştină atunci când toţi membrii familiei poartă poverile unii altora şi când fiecare se învinovăţeşte doar pe sine. Smereşte-te pe tine nu pe el. Iubeşte-l pe el, nu pe tine.(Stareţul Macarie)
12 martie 2010
Viaţa Cuvioasei Eufrosina
După puţină vreme, trimis fiind un călugăr de către stareţul acela să cheme pe Pafnutie la un praznic al mănăstirii, Eufrosina i-a mărturisit dorinţa ei de a se face călugăriţă, dar şi temerea că tatăl său nu va fi de acord cu acest lucru. Călugărul a sfătuit-o atunci să meargă la o mănăstire în ascuns, îmbrăcând haine călugăreşti, ca să nu fie cunoscută. Părăsind casa tatălui ei, Eufrosina şi-a schimbat portul, şi-a luat numele de Smarald şi s-a îndreptat tocmai către mănăstirea de călugări pe care tatăl său o cerceta şi în care şi ea fusese adesea. Mănăstirea avea pe vremea aceea 350 de călugări. Evenimentul s-a petrecut pe vremea domniei lui Teodosie cel Mic (408-450). Cu părul tuns şi în haine bărbăteşti, s-a dat drept famen împărătesc, iar stareţul n-a cunoscut-o; a dat-o pe ea în povăţuirea unui monah îmbunătăţit, şi astfel a început lungul şi greul şir al nevoinţelor. Îi întrecea pe toţi monahii în lucrarea ascetică. La începutul vieţuirii, când "monahul Smarald" venea în biserică pentru rugăciune, faţa sa frumoasă era prilej de sminteală pentru fraţii neputincioşi. Drept urmare, egumenul a poruncit ca pentru călugărul cel cu chip preafrumos să se zidească o chilie separată şi acolo să petreacă în post şi rugăciune, nemaivenind la biserică. Vreme de treizeci şi opt de ani a vieţuit astfel, neputându-i fi dezvăluită identitatea. Pafnutie a căutat-o îndelung, în toată cetatea şi la toate mănăstirile de fecioare. Când a apelat, pentru uşurarea necazului său, la rugăciunile fraţilor din mănăstirea unde vieţuia fiica sa, egumenul l-a îndemnat chiar la monahul famen Smarald, cunoscut ca având putere în rugăciune. Când a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunoscându-l, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilinţa cea din rugăciune plânge, necunoscând-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feţei ei din înfrânarea cea mare şi de rugăciunile cele de toată noaptea, iar Eufrosina îşi acoperise faţa cu camilafca.12 ianuarie 2010
Sfânta Muceniţă Tatiana
Aceasta sfânta mucenita era de neam din Roma cea veche, si a trait pe timpul împaratiei lui Alexandru. Tatal ei a îndeplinit de trei ori dregatoria de consul, iar in timpul imparatului Alexandru Sever (222-235) a devenit si diacon al Bisericii. Iar sfânta, pentru ca marturisea pe Hristos au dus-o la împarat. Intrând împreuna cu împaratul în templul idolilor, prin rugaciunea ei, s-au zguduit si au cazut jos idolii din templu. Pentru aceasta a fost supusa la felurite chinuri si apoi i s-a taiat capul. Mai multe despre viaţa Sfintei Tatiana puteţi citi aici
29 noiembrie 2009
Sfântul Apostol Andrei
"Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe sfântul Apostol Andrei să ne creştineze şi să ne unească cu Hristos perin Botez şi pocăinţă. Suntem o ţară creştină de origine apostolică. Să ne facem vrednici de această ţară. Să păstrăm cu sfinţenie poruncile Domnului scrise în Sfânta Evanghelie şi propovăduite de Apostoli. Fără povăţuitori nu ne putem mântui şi fără preoţi buni rătăcim calea pocăinţei. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm şi de Biserică.19 noiembrie 2009
20 noiembrie - Sfântul Grigorie Decapolitul
12 noiembrie 2009
Sfinţii români prăznuiţi astăzi
27 octombrie 2009
Minuni săvârşite de Sf Dimitrie cel Nou
„Dacă nu te-aş fi văzut înainte de tratament şi nu te-aş fi consultat eu cu ochii mei, şi ai fi venit acum să-mi spui că ai fost bolnavă, ţi-aş fi spus că eşti nebună!”
26 octombrie 2009
Sfântul Dimitrie şi lecţia lui Nestor
21 octombrie 2009
Sfinţii prăznuiţi astăzi
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte şi ne mântuieşte pe noi!
Un articol despre aceşti Sfinţi puteţi citi aici.
29 septembrie 2009
Ajutorul Sfântului Nectarie
20 septembrie 2009
Martiri ai Ortodoxiei
11 septembrie 2009
Viaţa minunată a Sfintei Teodora din Alexandria
Istoria Bisericii Ortodoxe cunoaşte multe Cuvioase care au fost obligate de împrejurări să vieţuiască şi să se nevoiască în mănăstiri de călugări. Pentru noi, cei de azi, acest lucru pare aproape imposibil, în ideea în care de pe la 10-12 ani fiecare fată visează la propria cameră pentru că, deh... are nevoie de intimitate. Cum să poţi, trăi, femeie fiind, alături de sute de bărbaţi, nevoită să-ţi acoperi identitatea? Şi mai ales, cum să poţi lucra umăr la umăr cu ei (pentru că se ştie că în mănăstire se lucrează, nu glumă, iar ascultarea trebuie să o împlineşti fără cârtire)? Sfânta sărbătorită de Biserica Ortodoxă în fiecare an pe 11 septembrie face parte din această categorie a cuvioaselor, sau mai bine spus a mucenicelor, pentru că întreaga viaţă a fost o mucenicie pentru Hristos.
Pe când trăia în lume, căsătorită fiind, de Teodora s-a îndrăgostit un tânăr bogat care o îndemna în tot locul să păcătuiască cu el. Teodora nu s-a lăsat uşor ademenită, dar fiind încredinţată de o femeie amăgitoare că Dumnezeu vede numai păcatele săvârşite în timpul zilei, iar cele făcute noaptea, pe întuneric, nu poate să le vadă, a desfrânat cu acest tânăr într-o noapte. După această întâmplare s-a căit amarnic, nemaiputând căuta la faţa soţului său şi dorind să ştie dacă mai este nădejde de mântuire pentru o păcătoasă ca ea a ajuns într-o mănăstire povestindu-i stareţei celei întâmplate. Aceasta a liniştit-o spunându-i că Dumnezeu, în bunătatea Sa, poate ierta orice păcat dacă există căinţă adevărată. Teodora a hotărât să se desparte cu totul de lume şi să-i închine întraga viaţă lui Hristos, spre iertarea păcatelor ei, dar cum ştia că soţul ei nu va încuviinţa, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi a mers cale lungă până la o mănăstire de călugări, cerând să fie primită ca frate. După ce egumenul i-a pus la încercare râvna, a fost primită în mănăstire, de acum înainte numindu-se fratele Teodor. De la bun început s-a diferenţiat de ceilalţi călugări, întrecându-i pe toţi cu nevoinţa, răbdarea şi ascultarea. Nu departe de acea mănăstire se afla un lac în care domnea un crocodil ce îi înspăimânta pe toţi, nimeni nemaiîndrăznind să se apropie de el. Într-o zi, egumenul l-a trimis pe fratele Teodor să aducă apă din lacul respectiv. Acesta n-a stat nicio clipă pe gânduri, ştiind că ascultarea trebuie împlinită. Deşi a fost avertizat de ostaşii care păzeau lacul că în el se află acel cumplit crocodil, fratele Teodor s-a apropiat de lac, mai mult decât atât chiar crocodilul l-a plimbat pe spatele său până a reuşit să ia apa, iar la plecare Teodor l-a legat pentru a nu mai speria alţi oameni. Cu toţii au rămas uimiţi de puterea fratelui de a îmblânzi animalele sălbatice, dar cei mai pizmuitori au spus că prin vrajă şi nu prin puterea lui Dumnezeu a făcut toate acestea. Pentru a-l "demasca" acei călugări neîncrezători l-au trimis în miez de noapte cu o scrisoare urgentă, ca fiind din partea egumenului lor, la o mănăstire de la marginea unei păduri în care noaptea umblau tot felul de fiare sălbatice. Credeau că Teodor va fi sfâşiat de acelea şi astfel se va dovedi că nu are nicio putere. Fratele Teodor a luat scrisoarea şi a dus-o la destinatar, nefiind vătămat de niciunul din acele animale sălbatice, dar când a intrat în mănăstire, oadată cu el a intrat şi o fiară care l-a atacat pe portar. Aflând Teodor, a certat fiara care a plecat ruşinată, iar pe portar l-a vindecat ungându-l cu ulei sfinţit. Aflând clevetitorii săi toate cele întâmplate s-au ruşinat foarte şi şi-au cerut iertare. 9 septembrie 2009
Exemplul Sfinţilor Ioachim şi Ana sau Despre îndurările lui Dumnezeu asupra celor ce se roagă cu credinţă
Câtă diferenţă este între oamenii şi mentalităţiile acelor vremuri şi noi, cei de astăzi! Atunci erai socotit un paria al societăţii dacă nu lăsai cel puţin un urmaş, mai mult decât atât, nici măcar la templu nu îţi puteai aduce darul. Astăzi, în cele mai multe familii, naşterea de prunci este programată în funcţie de priorităţile pe care cei doi soţi şi le stabilesc (casă, maşină, loc de muncă sigur etc.), de multe ori o sarcină survenită înaintea "termenului" propus fiind ştearsă din catastifurile stării civile (dar nu şi ale lui Dumnezeu!!!) pe masa vreunui cabinet de ginecologie. Paradoxul acestor vremuri este că multe familii amână sau împiedică naşterea de fii prin diferite metode, ani în şir, cheltuind o grămadă de bani (bani cu care ar fi putut creşte cel puţin un copil!), iar după ce reuşesc să se "realizeze" profesional îşi dau seama că viaţa le este pustie, îşi doresc cu disperare copii şi, nemaiputând avea (pentru că nu te poţi juca cu Dumnezeu de-a "baba oarba"), apelează la înseminţări artificiale, cheltuind şi cu acestea sume considerabile.4 septembrie 2009
Minunea Maicii Domnului de la Schitul Huta
În 29 august Biserica Ortodoxă prăznuieşte tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoarea este marcată în zona Beiuşului prin hramul Schitului Huta. După terminarea slujbei religioase dintr-o icoană a Sfintei Fecioare a izvorât mir frumos mirositor. Credinciosii aflaţi la faţa locului au rămas până târziu cântând cântece inchinate Sfintei Fecioare.Sâmbătă 29 august 2009, la hramul Schitului Ortodox Huta, au participat peste 300 de persoane venite în pelerinaj din Oradea, Alba, Cluj, Arad şi localităţile invecinate. Schitul Huta are două hramuri, primul este al Sfintei Teodora de la Sihla iar cel de al doilea hram este închinat Sfântului Ioan Botezătorul.
Slujbele religioase au început din ajun cu privegherea de noapte după rânduiala Sfântului munte Athos continuând sâmbătă dimineaţa cu celelalte rânduieli urmate de Sfânta Liturghie. După terminarea Sfintei Liturghii, în timp ce unul dintre preoţii prezenţi împărţea anafora, o credincioasă a observat că din ochiul drept al unei icoane curgea mir frumos mirositor. Icoana respectivă este o litografie lipită pe lemn, copie după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan (Ukraina). Iniţial preoţii au crezut că din greşală cineva s-a atins de icoană şi a uns-o cu mir. După ce au sters icoana mirul a început să izvorască din nou. După ce au sters-o de mai multe ori au observat că mirul nu încetează a curge. Văzând aceasta, o parte dintre credincioşii prezenţi, s-au adunat în jurul icoanei cântând imne dedicate Maicii Domnului moment în care din retină curgea tot mai mult mir.
Pentru credincioşii prezenţi această minune a fost un moment de bucurie duhovnicească în timp ce vieţuitorii schitului consideră că e un semn pe care maica Domnului îl dă: „Ne aşteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când vine o prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost şi în cazul icoanei de la Nicula şi altele.” zice părintele Eftimie Mitra continuând: „acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc că nu se stie cât vom mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire si o încurajare din partea Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma. Dacă va fi aşa sau altfel, vom vedea în viitor.”
După terminarea slujbelor credincioşii prezenţi au luat masa la schit, iar unul din preoţi au citit rugăciuni de dezlegări pentru credincioşii aflaţi în biserică continuând cu procesiunea zilnică din tradiţia schitului.
19 august 2009
Sfânta Cuvioasă Teodora, comoara Tesalonicului
O să vă povestesc câte ceva despre viaţa acestei Sfinte, dar numai atât cât să vă fac curioşi să citiţi şi voi această carte, care pe lângă viaţa Sfintei Teodora mai conţine o comoară: viaţa Sfintei Iuliana din Lazarevo, ocrotitoarea celor căsătoriţi.
Sfânta Teodora, pe numele ei de botez Agapi a rămas orfană de mamă din frage
dă copilărie. Tatăl ei, după moartea soţiei, s-a retras din lume, devenind, atât pentru proprii copii, cât şi pentru ceilalţi, Părintele Antonie. Agapi a rămas în grija naşei sale de botez, Teopisti, o femeie evlavioasă care nu avea copii. De mică Teodora visa să îmbrace şi ea haina monahală asemeni tatălui şi fraţilor săi (sora sa Evloghia şi fratele Ştefan care au devenit la rândul lor monahi). Simţindu-şi sfârşitul aproape, Teopisti dorea să o ştie pe Agapi ocrotită şi după moartea sa. Din această cauză a crezut de cuviinţă să o logodească cu un tânăr de bun neam, foarte credincios şi cuminte. Cu toate împotrivirile ei, Agapi şi-a ascultat naşa şi tatăl care i-a mărturisit că "nunta este o mare taină şi ceea ce se face pentru Dumnezeu nu este puţin lucru şi are mare importanţă acolo sus în cer".Aşadar, Agapi se logodeşte apoi se căsătoreşte cu tânărul Ioan, fiul guvernatorului Alexie. Din binecuvântarea lui Dumnezeu a odrăslit trei copii: doi gemeni şi o fată. În urma unei mari epidemii au murit socrii lui Agapi şi cei doi gemeni. Agapi nu s-a lăsat descurajată de aceste încercări. Cu acordul soţului ei au trimis-o pe singura lor fiică, Teopisti, la seminarul Sfântul Luca, condus de sora părintelui Antonie.
Nu după multă vreme muri şi soţul lui Agapi, fiind cu totul eliberată de grijile acestei lumi. După ce l-a îngropat creştineşte, Agapi a vrut să îşi urmeze dorinţa de a pleca la mănăstire. Deşi dusese o viaţă cucernică în lume, stareţa mănăstirii nu se lăsă uşor înduplecată de cerearea tinerei văduve de a îmbrăca haina monahală. Asta până când stareţa, rugându-se fierbinte lui Dumnezeu să-i descopere ce să facă cu această fiică duhovnicească auzi cuvintele Sfântului ocrotitor al mănăstirii: "Ţine-o pe Teodora, rânduieşte-o degrabă în obştea noastră. Este darul lui Dumnezeu pentru mănăstirea noastră şi pentru oraşul Tesalonic, după fratele meu, Sf. M.Mc. Dimitrie". După această vedenie, stareţa făcu pregătirile şi Agapi deveni în scurt timp maica Teodora.
Când Teopisti trebui să părăsească seminarul maica Teodora vorbi cu stareţa să o primească în mănăstirea lor. Teopisti avea pe atunci nouă ani. Era numai bucurie şi frumuseţe şi toate maicile o primiseră cu multă dragoste. Înţeleapta Ana, stareţa, înţelese pericolul pe care îl constituia copilaşul cel vesel în mănăstire. Dădu ordin să i se dea haine monahale vechi, să o pună la munci mai grele, să i se dea mâncare ca şi celorlalte monahii. Teopisti acceptă toate acestea cu naivitatea copilărească, cu bucuria dea fi în aceeaşi mănăstire cu mama sa. Nu s-a plâns niciodată de nimic. Vicleanul diavol însă descoperi punctul slab al Teodorei. Aceasta îi spunea cu sinceritate stareţei sale: "Maica mea sfântă, îmi fac griji când o văd pe Teopisti îmbrăcată cu haine vechi, când o văd că lucrează cot la cot cu celelalte şi că mănâncă atât de puţin. Îmi e teamă să nu se îmbolnăvească şi să devină o povară pentru obşte." Înţeleapta stareţă înţelesese pe dată cursa vrăjmaşului. Îi propuse Teodorei să o căsătoarească pe Teopisti, dar cum aceasta nici nu se gândea la aşa ceva, în curând Teodora primise poate cel mai greu canon din viaţa sa de monahie: deşi locuia în aceeaşi chilie cu fiica ei şi mâncau la aceeaşi masă nu mai aveau voie să schimbe nici măcar un cuvânt între ele. Teodora acceptă cu smerenie canonul. Canon ce îl ţinură amândouă cu cea mai mare stricteţe timp de cincisprezece ani. Teodora urca pe culmile virtuţii şi stareţa era încuviinţată de aceasta. Nu de puţine ori diavolul încercă să o înfricoşeze, dar se dădu bătut. Nici chiar atunci când i se arătă în faţă Teodora nu se înspăimântă.
Trebuie să vă mărturisesc că am ajuns cu povestirea la punctul culminant. Dacă v-am stârnit interesul sunt sigură că mai departe veţi citi singuri.
Sfântă Teodora, izvorâtoare de mir şi mare făcătoare de minuni, la vreme de necaz la tine alergăm cu zdrobire de inimă, ştiind că mult i-ai ajutat pe toţi cei care ţi-au cerut ajutorul cu credinţă. Cum ai binecuvântat încă din timpul vieţii mănăstirea Sfântului Ştefan, aşa binecuvintează toate mănăstirile şi schiturile ortodoxe, pe toate monahiile şi pe toţi monahii, pe toţi cei începători în viaţa monahală, ca să rămână statornici pe calea îngustă pe care au pornit. Tu, care te-ai folosit de sfinţenia duhovnicului tău, ajută-i pe toţi preoţii să fie păstori pricepuţi, roagă-te Sfântă, pentru toţi ierarhii bisericii lui hristos să rămână în dreapta credinţă şi să o mărturisească fără teamă la vreme de prigoană sau rătăcire.
Ai grijă de toate familiile creştine, de toţi părinţii şi de copiii lor. Îndepărtează de la ei toată tulburarea, toată ispita şi toată cearta. Vezi şovăiala tinerilor care nu ştiu unde le e locul, în lume sau în mănăstire, şi roagă-te pentru ei, ca să-şi înţeleagă chemarea şi să facă întru toate voia lui Dumnezeu. Aşa cum pe fiica ta, Sfânta Teopisti, ai ajutat-o să urce pe scara virtuţiilor, aşa ajută-ne şi pe noi că greu e războiul care ne stă înainte. Povăţuieşte-ne pe calea smereniei, pe calea rugăciunii şi a nevoinţei. Alungă de la noi pe necuratul diavol care vrea să ne facă de ruşine aruncându-ne în tina păcatului.
Fii în faţa inimilor noastre ca o icoană vie, Sfântă Teodora, ca ducând noi lupta cea bună să ne învrednicim de raiul cel gătit sfinţilor şi de bucuria Împărăţiei Cerurilor, pe tine să te lăudăm, iar Dumnezeului Cel în Treime lăudat să îi aiducem slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin
15 august 2009
Sfinţii Martiri Brâncoveni
În fiecare an, la 16 august, Biserica nostră face pomenirea Sfinţilor Martiri Brâncoveni: Constantin - Vodă cu cei patru fii, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache.În 15 august 1714 Voievodul Constantin împlinea 60 de ani, iar Doamna Marica îşi amintea din temniţa Stambuluilui că este ziua ei. Această zi a ales-o sultanul pentru decapitarea bărbaţilor Brâncoveni, după ce timp de patru luni fuseseră închişi şi crunt torturaţi, aproape zi de zi, sub ochii de soţie şi mamă ai nefericitei doamne. Îmbrăcaţi doar în cămaşă şi desculţi, osândiţii au fost duşi în faţa călăului, sub privirile întregii Europe (creştine de altfel) ai căror ambasadori fuseseră poftiţi la sângerosul spectacol. Primul cap care a căzut a fost cel al fiului cel mai mare, Constantin. După el au urmat la măcel Ştefan şi Radu. Cutremurat, fiul cel mai mic, Matei, în vârstă de numai 16 ani, s-a aruncat în faţa sultanului, făgăduindu-i că se va face musulman dacă i se va cruţa viaţa. Cererea nu era întâmplătoare întrucât de multe ori, în aceste patru luni de tortură, li se promisese viaţa în schimbul lepădării de credinţă, condiţie pe care nenorociţii captivi, deşi sleiţi de puteri, au refuzat-o. Matei o implora acum, în faţa butucului pe care şiroia sângele fraţilor săi, sub braţul călăului ce aştepta hotărârea sultanului. Acesta, după ce a primit rugămintea prin tălmaci, l-a întrebat pe Brâncoveanu dacă se învoieşte şi el. Viaţa fiului era acum în mâna tatălui; ea ar fi însemnat şi certitudinea că spiţa lui în linie bărbătească va continua. Cumplită trebuie să fi fost sfâşierea, de o clipă, în sufletul bătrânului. Dacă i-ar fi dăruit lui Matei viaţa, aşa cum o cerea el, aceasta ar fi sfărâmat desăvârşirea unei opere de "boier vechi şi domn creştin". Nefericitul tată n-a avut timp să-şi spună gândurile. I-a făcut fiului său un semn: mântuieşte-ţi sufletul, nu viaţa! Tradiţia spune că Matei, ruşinat de cererea invocată, pune bărbăteşte capul pe butuc spunându-i călăului : "Loveşte, vreau să mor creştin!". Curajoase cuvinte rostite de un copil! După ce şi-a văzut cei patru fii decapitaţi, a urmat decapitarea vrednicului tată.
După execuţia din 15 august 1714, capetele victimelor au fost expuse, ca de obicei, pe zidul Seraiului, iar corpurile li s-au azvârlit în uliţă, să le mănânce câinii şi să nu aibe parte de mormânt, pedeapsă aplicată post-mortem celor învinuiţi de "hainie", adică de trădare. Temându-se însă de o eventuală revoltă a creştinilor, ucigaşii le-au aruncat în apele Bosforului, de unde au fost pescuite în taină, noaptea, de către oamenii de încredere ai Patriarhiei şi îngropate apoi în Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din insula Halki. Doamna Marica a rămas o vreme închisă la Istambul, apoi exilată de cealaltă parte a Mării Negre. Revine în ţară în toamna anului 1717, odată cu noul domn fanariot al Ţării Româneşti, Ioan Mavrocordat, care îi acordă tot sprijinul său. Singura dorinţă a Doamnei era întoarcerea soţului său în patria pe care a iubit-o şi a slujit-o ani îndelungaţi. Acest lucru se petrece abia în vara lui 1720 - după şase ani de la decapitarea Domnitorului. Rămăşiţele pământeşti ale acestuia au fost aduse în mare taină (la Istambul mai domnea încă sultanul ce poruncise decapitarea) şi îngropate în ctitoria sa din Bucureşti, biserica Sfântul Gheorghe Nou. Constantin Vodă îşi pregătise din timp mormântul la Mănăstirea Hurezi, poate cea mai importantă ctitorie a sa, dar în condiţiile respective nici nu se punea problema înhumării în Oltenia, în primul rând pentru că turcii se aşteptau la aşa ceva, iar în al doilea rând pentru că Oltenia se afla la acea dată sub stăpânire austriacă. Singurul indiciu care dovedea faptul că în acel mormânt din Bucureşti era îngropat Domnul Ţării era candela aşezată de Doamna Marica deasupra mărmântului, pe care se aflau inscripţionate următoarele cuvinte: "Această candelă, ce s-au dat la sveti Gheorgie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Măriii Sale Mariia, carea şi Măria Sa nădăjduiaşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)".
În Şedinţa Sfântului Sinod din 30 noiembrie 1934, patriarhul Miron Cristea a propus " a se constitui o comisie care să se ocupe de formalităţile canonizării acestui mare domn, care a suferit moartea atât el, cât şi copiii lui, pe care i-a îndemnat mai bine să moară decât să se lepede de credinţa creştină". Canonizarea lor nu a putut avea loc decât numai în anul 1992, în timpul vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist.
În prezent, mai multe asociaţii şi fundaţii ortodoxe, printre care şi Fundaţia Sfinţilor Martiri Brâncoveni - Constanţa, fac demersuri pentru canonizarea Doamnei Maria Brâncoveanu. În acest sens, anul trecut, această fundaţie, cu îndemnul şi sfătuirea Părintelui Arsenie Papacioc a tipărit cartea : "Doamna Maria Brâncoveanu - Tainica biruinţă a lacrimilor". Nădăjduim ca Sfântul Sinod să ia în considerare argumentele aduse şi în curând în calenadarul nostru creştin-ortodox să fie pomenită şi soţia şi mama acestor Sfinţi Martiri.
Să ne rugăm Sfinţilor Martiri Brâncoveni să ne dăruiască curajul de a mărturisi credinţa ortodoxă, chiar cu preţul vieţii, dacă va fi cazul, şi puterea de a nu ne lăsa înşelaţi de stăpânitorii acestui veac ce ne promite viaţa cu toate plăcerile ei lumeşti,dar uită cu desăvârşire că adevărata fericire şi bucurie poate veni numai de la Creatorul Vieţii!
RUGĂCIUNE CĂTRE SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
Amin.
O minune a Maicii Domnului din zilele noastre
Marturia urmatoare este primita de la o cititoare a unui site ortodox, relatand minunea incontestabila si uluitoare savarsita de Maica Domnului cu ea insasi, in copilarie, in urma cu 19 ani:
Dragul meu cititor, probabil cand iti vei arunca privirea asupra titlului simplu, clar si la obiect, nu-ti va starni interesul mai deloc. Probabil vei zice: “eh… minuni… si iar minuni… am mai auzit…. o minune nu tine decat 3 zile…etc“. Ai perfecta dreptate, ne-am obisnuit cu atatea minuni incat le-am pierdut valoarea, avem impresia ca e ceva ce ni se cuvine, ceva normal. Cat despre durata de doar “3 zile”, adevarul este ca noi nu-i permitem un timp mai indelungat de supravietuire. Te vei intreba: cum oare? Iar eu iti voi spune ca atata timp cat credinta in acea minune este mai mare si mai puternica cu atat minunea va persista mai mult timp atat in inima cat si in viata noastra.
Poate vei spune, ca “nu exista minuni”, tu, cel care, sper ca ti-am starnit curiozitatea cat de putin sa frunzaresti aceste umile randuri, dar care poate ca te vor induiosa pana la lacrimi… O, cat de dezinteresat si prea preocupat de grijile acestei lumi nesatisfacatoare este omul!… Cum nu-si da seama de minunile de la tot pasul, care-l inconjoara?… Cum nu vede toate minunatiile ramase firimituri din Raiul lui Adam?… Cum ramane atat de rece si de neclintit la sursurul dulce graitor al apelor, la ciripitul incantator al pasarilor, la multitudinea de culori ce imbraca muntii, dealurile, campiile si sesurile, la azurul minunat al cerului, la culorile calde si increzatoare ale curcubeului, la mirosul parfumat si imbatator al florilor?
Se tot vorbeste despre cele 7 mari minuni ale lumii antice si cele 7 minuni ale lumii contemporane… Cum poate omul sa ramana uimit si placut surprins de aceste “minuni artificiale” facute de mana omului iar in fata celor facute de Creatorul intregului Univers sa ramana nepasator? O, cata rabdare si cata dragoste are Dumnezeu pentru noi pentru ca ar putea sa ne lipseasca de darurile pe care le-a lasat ca marturie vie unor simpli muritori de rand! Poate, atunci, pierzand toate acestea vom ajunge sa pretuim ce-am avut… dar asta este firea omului.
Si pentru ca nu vreau sa te plictisesc, dragul meu cititor, cu toata aceasta filosofie despre viata, creatii si Creator am sa incep prin a-ti demonstra ceea ce am enuntat mai sus.
Minunea despre care vreau sa-ti vorbesc a avut o evolutie neasteptata in viata personajului principal si anume: a durat “3 zile” (durata nu este reala, a supravietuit aproximativ 11 ani), apoi o perioada destul de indelungata (este vorba de 7 ani) a fost ingropata, cu mici exceptii, cand a mai fost scoasa la iveala de alte persoane, care au fost martore si, acum, se pare, voia lui Dumnezeu este ca ea sa fie scoasa din nou la suprafata. Acesta este motivul pentru care eu ma aflu scriind aceste randuri, in speranta ca cele ce voi povesti, daca nu vor patrunde adanc in inima ta, macar vor reusi sa stoarca o lacrima, fie ea si plapanda, din ochii tai.
Acum 18 ani, in cartierul romanesc craiovean, Rovine, Maica Domnului a mai salvat o viata omeneasca, pe cea a unei fetite in varsta de 4 anisori. Iata cum s-au petrecut lucrurile: intr-o insorita si placuta dimineata de Duminica, 13 mai 1990, parintii fetitei respective au plecat la piata sa-i cumpere odraslei cirese (ii placeau foarte mult), lasand copila singura acasa dormind. Aceasta familie locuia la etajul 4 al unui bloc cu doua camere semidecomandate (un amanunt semnificativ). Fetita s-a trezit in jurul orei 10 si, vazandu-se singura in dormitor, a plecat sa-si caute parintii prin casa. A traversat sufrageria in goana pentru a ajunge la bucatarie, unde stia ca petrece mai mult timp mama sa, fiind sigura ca o va gasi acolo. Mare i-a fost dezamagirea cand a observat ca de fapt era singura acasa. A fost cuprinsa de teama de singuratate la fel ca orice copil de varsta ei.
Atunci i-a venit un gand “salvator” cum sa scape de singuratate: a hotarat sa iasa afara sa se joace, insa cheile nu erau pe nicaieri. Au urmat niste momente de plans inabusit plin de durerea si tristetea abandonarii din partea parintilor cat si de lipsa de incredere a acestora: “daca tot au plecat de ce nu mi-au lasat macar cheile?”, gandea micuta copila si o gramada de astfel de intrebari, ce-i cuprindeau mintea ei frageda de doar 4 anisori, nu-si gaseau raspunsuri.
La un moment dat, un zambet i-a luminat fata: “daca nu am chei sa deschid usa sa ies afara, ce-ar fi sa sar pe geam?” Zis si facut. S-a urcat incaltata pe pervazul geamului de la bucatarie hotarata sa sara. Geamul de la bucatarie era prevazut cu un raft exterior confectionat din lemn, unde se pastrau alimentele la rece. In acea zi lemnul era umed pentru ca plouase cu vreo 2 zile inainte si nu avusese suficient timp sa se usuce, avand in vedere ca blocul era umbrit de cativa castani uriasi ce-si inaltau falnicele ramuri catre etajele superioare. Copila a iesit afara pe geam tinandu-se cu mainile de acel raft. Corpul ii atarna incovrigat in exteriorul gemului agatata fiind cu mainile si picioarele de marginile raftului. Uitandu-se in jos a fost cuprinsa de frica: “dar daca nu cad in picioare, asa cum m-am gandit?” Aceasta indoiala a determinat-o sa vrea sa intre in casa, insa nu a mai apucat. Ce se intamplase? Lemnul fiind umed, cand copila a incercat sa intre pe geam in casa, i-a alunecat unul dintre picioare si, astfel, dezechilibrandu-se a cazut in gol.
S-a agatat in sarmele de rufe exterioare balconului vecinului de la etajul 3, incetinindu-i intr-un fel viteza caderii. Fetita a cazut in gradina vecinului de la parter cu jumatatea corpului de la brau in sus pe pamant, iar cealalta jumatate de la brau in jos pe ciment. Minunea a fost ca, in urma cu o zi, vecinul de la parter, in gradina caruia a aterizat “micul avion” taiase gardul de sarma ghimpata ce inconjura gradina, astfel copila nu a fost sfartecata de la mijloc in doua. Si cea mai mare minune a fost ca fetita a scapat cu viata, fiind dusa in stare de inconstienta la spital de catre vecinul de la parter.
Ce se intamplase? In tot acest timp in care lucrurile se petreceau cu rapiditate, fetita se afla intr-o stare de veghe, nici lucida, dar nici constienta. In momentul caderii copila a fost prinsa de bratul drept al unei “Doamne” (asa cum sustinea fetita) mult prea luminoasa, imbracata in alb cu ” ceva colorat” pe cap si tinand pe bratul stang un Prunc de varsta foarte frageda. Amandoi erau invaluiti intr-o lumina orbitoare si o caldura cereasca izvora din fiinta lor. “Doamna” tinand pe bratul sau stang pe al Ei Prunc si pe bratul drept pe copila “parasutista” a lasat-o incet pe pamant dupa care, acele Fiinte Ceresti s-au ridicat la cer, invaluite in slava divina.
Copila s-a trezit la spital, nestiind de ce se afla acolo. Intretimp parintii au ajuns la bloc, unde au aflat de marea tragedie intamplata in lipsa lor intr-o “zi ghinionista” de 13 ale lunii mai. Au alergat intr-un suflet spre spital. Tatal fiind la volan isi pierduse firea cu totul conducand ca un nebun fara tinta, gandind cu mustrari de constiinta ca si-au omorat fetita, iar mama disperata, infricosata din cauza vitezei de la volan a sotului gandea ca nu vor mai apuca sa-si vada fetita, totul terminandu-se cu un grav accident. In sinea ei tot spera ca fetita este in viata, insa si-o inchipuia desfigurata. Intr-un final au ajuns la spital, innebuniti de durere, voind sa afle unde este copilul lor. Cine poate descrie spaima, nelinistile, durerea, mustrarile de constiinta si nebunia temporara a parintilor inconstienti care-si lasasera unicul copil in etate de doar 4 ani singur inchis in casa? Este infricosator de dureros numai cand te gandesti care au fost starile successive ale sentimentelor prin care au trecut in acele momente. Cand ei au ajuns la spital intreband de copila, ea tocmai iesea de la radiologie… au ramas muti de spaima… copila arata ca si cum nu ar fi patit nimic, insa nelinistea i-a cuprins iar pe bietii parinti: “daca are vreo hemoragie interna sau organele interne sunt afectate de cazatura?”, si cate astfel de intrebari nu le dadeau voie sa-si recapete linistea.
Au luat legatura cu doctorul ce o examinase pe fetita, care, atunci cand fusese adusa la spital de catre vecinul fetei, era aproape sigur ca acela o accidentase nicidecum ca ar fi cazut de la etajul 4. Confirmarea i-a fost facuta de parintii fetei si de insesi fetita care sustinea intruna ca ea nu a cazut de la etajul 4 ci ca o “Doamna” a asezat-o pe pamant. Au urmat 3 zile de examene medicale ale copilei la urgente apoi o saptamana de zile a fost supravegheata in salonul de copii fiind alimentata cu perfuzii. I se facuse foame bietei copile iar mama ii plangea de mila cand aceasta o ruga plangator: “macar o rosica da-mi si mie… un biscuite”, insa pentru binele fetitei (i se interzisese sa fie hranita pe perioada supravegherii, doar prin perfuzii era alimentata) ii era refuzata orice dorinta culinara.
Au trecut toate cele 10 zile de spitalizare ale fetitei, cand, doctorul dandu-se batut, le-a externat pe mama si fetita zicandu-le: “Doamna, dati slava lui Dumnezeu pentru ca aceasta e o minune dumnezeiasca, eu ca doctor n-am facut nimic, ma simt neputincios in fata maretiei divine…. duceti-va si multumiti-I lui Dumnezeu… asemenea cazuri sunt de unu la 1 milion”.
A urmat o alta perioada de examinari psihologice… era ceva de necrezut… cum un copil de 4 ani cade de la etajul 4 si nu a patit nimic afara de o zgarietura in talpa piciorului drept in forma de potcoava? Toti se gandeau, ca urmare a povestirii fetitei ca a fost afectata mintal de aceasta tragedie si ca mintea ei refuza acest lucru si de aceea a scornit povestea cu “Doamna”. Testele ieseau bune de fiecare data, iar parintii convingandu-se de minunea pe care o simtisera pe propria piele au alergat la Dumnezeu sa-I dea multumire. Au luat-o si pe copila cu ei la Biserica, unde fetita a recunoscut-o pe “Doamna” ce-I salvase viata in persoana Maicii Domnului din icoana ce se afla pe atunci in Catedrala din Craiova.
Abia atunci au inteles toti vedenia copilei si au dat slava lui Dumnezeu fara nicio indoiala ca El a ales aceasta minunata intamplare intru slava numelui Sau si pentru mantuirea acelei familii. Din acel moment familia respectiva a inceput marea cautare a acelui Dumnezeu care le-a scapat fata de la moarte prin intermediul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Sa. Au alergat la catolici, protestanti, iehovisti si tot felul de secte, unde sperau sa afle credinta adevarata. Iar aceasta era mai aproape de ei decat ar fi crezut, pentru ca verisoara prin alianta a mamei copilei i-a luminat cu invataturile adevaratei si singurei credinte.
Fetita respectiva are 23 de ani in prezent si este cea care scrie aceste randuri, retraind cu fiecare fraza, acea minunata intamplare care, sper ca, nu va ramane doar scrisa si ca intr-un timp, atat cat o vrea Dumnezeu, va avea un ecou puternic, ca in urma cu 19 ani. De multe ori mi-as fi dorit sa mor atunci la 4 ani, imi doream nespus de mult sa ma fac ingeras, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu mine.
Si acum te intreb, dragule cititor, care este parerea ta despre minuni afland cele intamplate si traite de cea care scrie aceste randuri pentru tine? Ce valoare mai au acum superstitiile? Cum ramane cu ghinionul din ziua de 13? Cum ramane cu cele 13 ceasuri rele? Si mai ales: daca nu exista Dumnezeu, de ce oare eu mai sunt in viata? Cred ca sunt niste intrebari la care ar trebui sa meditam cu totii.







(sursa: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com)