Se afișează postările cu eticheta Sfinţi şi minuni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sfinţi şi minuni. Afișați toate postările

12 martie 2010

Viaţa Cuvioasei Eufrosina

Cuvioasa Eufrosina s-a născut în urma stăruitoarelor rugăciuni pe care tatăl său, Pafnutie, trăitor în cetatea Alexandriei, om bogat şi cinstit pentru evlavia sa, le-a cerut unui egumen îmbunătăţit dintr-o mănăstire din apropiere. Mare a fost bucuria lui Pafnutie când i s-a născut această fiică şi multă milostenie a făcut mănăstirii aceleia, cinstindu-l în mod deosebit pe stareţul care-l povăţuise şi pentru ale cărui rugăciuni dobândise un copil. Când Eufrosina a împlinit 13 ani, mama ei s-a mutat la cereştile locaşuri. Pafnutie şi-a deprins fiica cu citirea Sfintelor Scripturi şi cu viaţa duhovnicească, încât tânăra şi-a lipit sufletul de Hristos şi numai Lui voia să-i slujească. Fiind foarte frumoasă şi înţeleaptă, mulţi tineri o doreau de soţie, iar când a ajuns la vârsta căsătoriei, părintele său a vrut s-o mărite. Mai întâi însă, a dus-o la stareţul pe care-l preţuia Pafnutie, pentru binecuvântare; acolo Eufrosina care împlinise 18 ani, primind poveţele cuviosului părinte şi văzând nevoinţele călugărilor, s-a aprins de dorinţa de a trăi monahicește.
După puţină vreme, trimis fiind un călugăr de către stareţul acela să cheme pe Pafnutie la un praznic al mănăstirii, Eufrosina i-a mărturisit dorinţa ei de a se face călugăriţă, dar şi temerea că tatăl său nu va fi de acord cu acest lucru. Călugărul a sfătuit-o atunci să meargă la o mănăstire în ascuns, îmbrăcând haine călugăreşti, ca să nu fie cunoscută. Părăsind casa tatălui ei, Eufrosina şi-a schimbat portul, şi-a luat numele de Smarald şi s-a îndreptat tocmai către mănăstirea de călugări pe care tatăl său o cerceta şi în care şi ea fusese adesea. Mănăstirea avea pe vremea aceea 350 de călugări. Evenimentul s-a petrecut pe vremea domniei lui Teodosie cel Mic (408-450). Cu părul tuns şi în haine bărbăteşti, s-a dat drept famen împărătesc, iar stareţul n-a cunoscut-o; a dat-o pe ea în povăţuirea unui monah îmbunătăţit, şi astfel a început lungul şi greul şir al nevoinţelor. Îi întrecea pe toţi monahii în lucrarea ascetică. La începutul vieţuirii, când "monahul Smarald" venea în biserică pentru rugăciune, faţa sa frumoasă era prilej de sminteală pentru fraţii neputincioşi. Drept urmare, egumenul a poruncit ca pentru călugărul cel cu chip preafrumos să se zidească o chilie separată şi acolo să petreacă în post şi rugăciune, nemaivenind la biserică. Vreme de treizeci şi opt de ani a vieţuit astfel, neputându-i fi dezvăluită identitatea. Pafnutie a căutat-o îndelung, în toată cetatea şi la toate mănăstirile de fecioare. Când a apelat, pentru uşurarea necazului său, la rugăciunile fraţilor din mănăstirea unde vieţuia fiica sa, egumenul l-a îndemnat chiar la monahul famen Smarald, cunoscut ca având putere în rugăciune. Când a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunoscându-l, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilinţa cea din rugăciune plânge, necunoscând-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feţei ei din înfrânarea cea mare şi de rugăciunile cele de toată noaptea, iar Eufrosina îşi acoperise faţa cu camilafca.
De-abia la sfârşitul vieţii s-a descoperit tatălui său Pafnutie care, impresionat de atâta credinţă, a îmbrăţişat, la rându-i, viaţa monahală, devenind călugăr îmbunătăţit şi nevoindu-se în chilia care mai înainte aparţinuse fiicei sale. După zece ani, a adormit şi el în Domnul, iar monahii l-au îngropat lângă mormântul Sfintei Eufrosina. Prăznuirea lor se face de către Biserică la 25 septembrie.

12 ianuarie 2010

Sfânta Muceniţă Tatiana

Aceasta sfânta mucenita era de neam din Roma cea veche, si a trait pe timpul împaratiei lui Alexandru. Tatal ei a îndeplinit de trei ori dregatoria de consul, iar in timpul imparatului Alexandru Sever (222-235) a devenit si diacon al Bisericii. Iar sfânta, pentru ca marturisea pe Hristos au dus-o la împarat. Intrând împreuna cu împaratul în templul idolilor, prin rugaciunea ei, s-au zguduit si au cazut jos idolii din templu. Pentru aceasta a fost supusa la felurite chinuri si apoi i s-a taiat capul.
Acum, sfântul ei cap se afla în Catedrala mitropolitana din Craiova, în aceeasi racla cu sfintele moaste ale sfântului ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului si ale sfintilor mucenici Serghie si Vah.

Mai multe despre viaţa Sfintei Tatiana puteţi citi aici

29 noiembrie 2009

Sfântul Apostol Andrei

"Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe sfântul Apostol Andrei să ne creştineze şi să ne unească cu Hristos perin Botez şi pocăinţă. Suntem o ţară creştină de origine apostolică. Să ne facem vrednici de această ţară. Să păstrăm cu sfinţenie poruncile Domnului scrise în Sfânta Evanghelie şi propovăduite de Apostoli. Fără povăţuitori nu ne putem mântui şi fără preoţi buni rătăcim calea pocăinţei. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm şi de Biserică.
Sfântul Apostol Andrei ne-a creştinat şi a săvârşit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni şi de patimi şi ne-a unit cu Hristos prin jertfă şi Liturghie. El ne-a învăţat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune şi prin iubire." (Părintele Cleopa - Predică la Sfântul Apostol Andrei)

19 noiembrie 2009

20 noiembrie - Sfântul Grigorie Decapolitul


Astăzi se face pomenirea Preacuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Grigorie Decapolitul. Acest Sfânt a trăit în secolul IX, fiind născut din părinţi binecredincioşi care l-au dat să înveţe carte din fragedă vârstă. Ajungând la vremea tinereţii, părinţii se pregăteau să-l însoare, dar el s-a despărţit de cele lumeşti mergând la o mănăstire unde se afla egumen Sf. Simeon Mărturisitorul, unchiul său. În acea mănăstire a vieţuit timp de 14 ani. Deoarece în acea perioadă mulţi învăţau împotriva Sfintelor icoane, Sfântul Grigorie s-a hotărât să meargă din sat în sat îmbărbătându-i pe creştini spre mărturisirea dreptei credinţe. A trecut astfel prin Efes, Enos, Hrisopolis, Corint, ajungând până la Roma. Primind darul preoţiei a adus mulţime multă de eretici pe calea dreptei credinţe. Simţindu-şi sfârşitul apropiat, a plecat la Constantinopol pentru a-l mai vizita o dată pe unchiul său care se afla închis în temniţă pentru apărarea Sfintelor icoane, după care s-a săvârşit cu pace.

Trupul său n-a putrezit, ci s-a dovedit purtător de mari daruri. În anul 1497, Banul Barbu Craiovescu, care a rezidit Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, a adus moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul şi le-a aşezat cu multă cinste în această mănăstire unde se află până în ziua de azi săvârşind nenumărate minuni.

12 noiembrie 2009

Sfinţii români prăznuiţi astăzi


Astăzi, Biserica Ortodoxă Română îi prăznuieşte pe Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni. Despre viaţa şi mucenicia lor am scris aici.

27 octombrie 2009

Minuni săvârşite de Sf Dimitrie cel Nou

Navigând azi pe diverse site-uri şi bloguri ortodoxe am găsit pe Război întru cuvânt câteva minuni săvârşite de Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou. Le postez şi eu aici, să fie celor care vor citi spre întărire duhovnicească.
“În 1989, în urma slujbei Sfântului Maslu, un credincios care participa regulat la această Sfântă Taină şi la celelalte slujbe ale Bisericii rămânea întotdeauna ultimul ca să se închine, umblând în cârje. Şi, într-una din zile, la fel procedând, a urcat la racla sfintelor moaşte, şi-a aşezat cârjele, ca de obicei, ca să şi le poată lua după rugăciune, după îngenuncherea pe care o putea făcea el acolo în felul lui, şi …minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, n-a realizat pe moment că el de fapt îşi uitase cârjele şi de-abia după ce a coborât Dealul Patriarhiei şi-a dat seama de minune. S-a întors înapoi plângând şi mulţumind cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie, povestindu-i totul preotului slujitor de pe vremea aceea – era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credincioşi, părintele Grichentie, care s-a retras după Revoluţie, la pensie, la Mănăstirea Secu şi a rămas foarte impresionat, deşi mai văzuse şi alte minuni petrecute la racla Cuviosului Dimitrie cel Nou.
* * *
O doctoriţă de la Spitalul de Oncologie din Fundeni, fiică duhovnicească a unui părinte de la Catedrală, acum superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, părintele Ieronim Creţu, a venit spunând că nu se simte bine şi că, în urma unui examen făcut de colegii ei de la acelaşi spital, era suspectă de cancer ovarian. Bineînţeles că în urma consultării, fiind depistată pozitiv, primul drum pe care l-a făcut după rezultatul biopsiei, înainte de actul chirurgical, a fost la moaştele Sfântului Dimitrie. Disperată, într-un fel, dar având în suflet o credinţă nemărginită, s-a rugat, a venit zile la rând, a urmat un program de cobaltoterapie, în urma căruia a mers la aceeaşi comisie care a investigat-o prima dată şi un mare medic, profesorul Pavel, care era pe vremea aceea şeful Clinicii de Oncologie de la Fundeni, i-a spus:
„Dacă nu te-aş fi văzut înainte de tratament şi nu te-aş fi consultat eu cu ochii mei, şi ai fi venit acum să-mi spui că ai fost bolnavă, ţi-aş fi spus că eşti nebună!”
Ea şi astăzi e o mărturie vie, lucrează în continuare şi vindecă, la rândul ei, persoane bolnave de cancer.
* * *
Dimitrie Basarabov 
Stela, o creştină credincioasă, venea zilnic la Catedrala Patriarhală şi se închina la sfintele moaşte. Avea însă o mare suferinţă, vorbea foarte rău, stâlcit. Venea şi se spovedea de multe ori la unul din duhovnicii de acolo, părintele Antim, care mărturiseşte: „Ar fi trebuit să golesc biserica de lume, căci vorbea foarte tare. De aceea, preferam să o spovedesc într-un loc separat, fără a înţelege mare lucru din spovedania sinceră pe care această persoană o făcea înaintea lui Dumnezeu. Aveam totdeauna grijă să îi spun: «Roagă-te lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie şi n-o să rămâi fără răspuns!». Acestea erau cuvintele pe care i le strecuram în suflet totdeauna“. Într-o zi de vară, în urmă cu câţiva ani, era puţină lume în catedrală şi părintele o vede pe Stela cum se aşază la moaştele Sfântului Dimitrie. A stat un ceas rugându-se Sfântului. Apoi s-a ridicat, venind la acel părinte cu bucurie mare în suflet. Atâta i-a spus: «Părinte, eu vorbesc!». Şi din acea zi sora Stela vorbeşte, şi toţi o pot auzi cum se exprimă clar, datorită Sfântului Dimitrie, după ce, mai înainte, nu putea să lege două vorbe.„avea o viaţă mai dificilă cu soţul ei. Era o fiinţă foarte chinuită. După aceea aveam să aflu, din ceea ce mi-a relatat această creştină, că, de fapt, neputinţa aceasta îi venise din multele bătăi pe care le primise de la soţul ei”. Stela are în jur de 50 de ani. Este căsătorită şi are două fete. Părintele a explicat că „avea o viaţă mai dificilă cu soţul ei. Era o fiinţă foarte chinuită. După aceea aveam să aflu, din ceea ce mi-a relatat această creştină, că, de fapt, neputinţa aceasta îi venise din multele bătăi pe care le primise de la soţul ei”.
***
În 2004, la unul din duhovnicii Catedralei, părintele Dimitrie, a venit un om în jur de 30-35 de ani şi care i-a spus că doreşte să i se facă special, numai dânsului, dezlegări, pentru că are păcate foarte grave. Spunea că în timpul regimului comunist a scris o carte care avea subiect anticreştin, împotriva lui Hristos.
Când a ajuns la Catedrală, omul era bolnav, avea o semiparalizie. Duhovnicul i-a spus să scrie de-acum şi să îndrepte ce a făcut rău, tot prin scris. Omului i-a venit foarte greu, nu mai avea aceleaşi „pârghii” pe care le avusese înainte. Cert este că el a venit tot timpul la Catedrală, a venit în special la moaştele Sfântului Dimitrie, s-a rugat şi, după multă vreme, a ajuns să se îndrepte. El era adus cu maşina, altfel nu se putea deplasa; era în cărucior, paralizat. Numai că, după câţiva ani, şi-a revenit şi el însuşi a mărturisit că, deşi doctorii nu i-au dat nici cea mai mică şansă de vindecare, credinţa în ajutorul Sfântului Dimitrie l-a făcut sănătos.
***
O doamnă în jur de 40 de ani era revoltată asupra celor din familia ei pentru că veneau şi stăteau la Sfântul Dimitrie foarte multe ore în şir, în ploaie, în frig. De aceea, a venit cu gând vrăjmaş la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea înţelege, şi a venit cu acest gând de răzbunare împotriva Sfântului şi cu o mână a zgâriat cu unghiile moaştele Sfântului Dimitrie în locul unde ele sunt descoperite spre a fi sărutate de credincioşi. Când a venit la unul din duhovnicii de la Patriarhie, i-a spus, ascunzând fapta sa: „Părinte, am fost la toţi doctorii; am o boală foarte rară – îmi curge sânge din buricele degetelor“. Acesta i-a făcut dezlegări, apoi s-a mai liniştit; era foarte agitată. I-a explicat că trebuie să se spovedească, să ţină post, şi atunci femeia a strigat: „Eu numai cu o mână am zgâriat acolo, dar îmi curge sânge din amândouă mâinile!”. Apoi s-a vindecat.

26 octombrie 2009

Sfântul Dimitrie şi lecţia lui Nestor

Dintre multele minuni săvârşite de Sfântul Mucenic Dimitrie cel mai mult m-a impresionat cea pe care Sfântul a făcut-o cu tânărul Nestor. Poate pentru mulţi această întâmplare nici măcar nu are aura unei minuni... Poate vindecările nenumărate săvârşite de moaştele Sfântului sau ajutorul trimis lui Leontie par mai importante, dar pe mine ceea ce s-a petrecut cu Nestor m-a uimit din mai multe motive. În primul rând minunea s-a întâmplat cât timp Dimitrie era încă în viaţă (închis în temniţă). La prima vedere el nu a făcut ceva ieşit din comun, doar l-a încurajat pe acest tânăr. Însă încurajarea nu se reduce la o simplă bătaie amicală pe spate sau o strângere bărbătească de mână. Nu! Dimitrie îl înseamnă pe Nestor cu semnul Sfintei Cruci şi numai astfel îl trimite la luptă. Un alt aspect ce reiese din această întâmplare este râvna tânărului Nestor de a stârpi răul. În fond, el nu fusese provocat la luptă. Putea foarte bine să stea în banca lui şi să îţi trăiască mai departe viaţa. Dar conştiinţa morală din el nu a îngăduit acest lucru. Deşi nu era încă creştin, a fost mişcat poate de îndrăzneala lui Dimitrie de a-l înfrunta pe împărat şi a simţit că în spatele unei asemenea îndrăzneli se ascunde o Taină, aşa că nu a pregretat în a săvârşi la rândul său o faptă plină de îndrăzneală. Odată cu confruntarea avută cu Lie, Nestor nu a câştigat doar biruinţa în luptă ci şi statutul de creştin chemându-L în ajutorul său pe "Dumnezeu lui Dimitrie.", iar mai departe... a dobândit cel mai de preţ dat: cununa muceniciei.


Să încercăm să nu rămânem reci în faţa unor astfel de minuni!

21 octombrie 2009

Sfinţii prăznuiţi astăzi

Astăzi Biserica Ortodoxă i-a prăznuit pe Sfinţii Mărturisitori Ardeleni: Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Oprea din Sălişte, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte şi ne mântuieşte pe noi!
Un articol despre aceşti Sfinţi puteţi citi aici.

29 septembrie 2009

Ajutorul Sfântului Nectarie


Am citit azi pe blogul lui Danion Vasile o mărturisire emoţionantă a unui romano-catolic care cu ajutorul Sf. Nectarie a ajuns să cunoască frumuseţea Ortodoxiei. Citind, mi-am dat seama cât de multe minuni face Dumnezeu cu fiecare dintre noi, dar suntem aşa de obişnuiţi cu ele că nici măcar nu le băgăm în seamă. Atunci când te întorci la credinţă dintr-un mediu cu totul străin Bisericii eşti impresionat de fiecare dovadă de iubire pe care Dumnezeu ţi-o trimite.  Cu timpul însă, toate acestea ni se par fireşti, ne aşteptăm doar la minuni "mari" (gen vindecare de cancer, izbăvire dintr-un accident etc.) şi nu realizăm că de fapt fiecare zi în care vedem lumina soarelui este de fapt o minune.
Vă invit să citiţi şi voi povestea lui Mihai-Cristian : http://www.danionvasile.ro/blog/2009/09/15/botezul-unui-fost-romano-catolic-in-biserica-lui-hristos/ şi să nu uităm să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate!

20 septembrie 2009

Martiri ai Ortodoxiei


"Pe 10 mai 2008, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Tănase Todoran, ţăranul care s-a opus în 10 mai 1763 trecerii năsăudenilor la confesiunea greco-catolică.
La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare a noilor regimente s-a încheiat, generalul Buccow, cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron, a venit să primească jurământul năsăudenilor şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit "Mocirla".
Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub Carol al IV-lea, şi le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare:
"De doi ani, noi suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce?
Ca să fim robiţi, să n-avem niciun drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne ciufulească tisturile. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia şi cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine."
Protopopul din Năsăud care ascunsese obligativitatea convertirii, a fost bătut de ţăranii furioşi.
Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron şi i-a spus: "Fătul meu, de unde eşti? De la Blaj! Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!"
După aceea l-a luat pe vlădica de mână şi l-a condus o bucată de loc ca să nu năvălească asupra lui mulţimea tulburată.
Sentinţa a fost pronunţată în ziua de 12 noiembrie 1763 şi conţine următoarele pedepse:
- Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu în vârstă de 104 ani, să fie frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolare.
- Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare pentru aceeaşi vină.
- Alţi 15 conducători de revoltă au fost graţiaţi de la spânzurătoare în schimbul a 6000 de lovituri de vergi date de soldaţi, ceea ce tot moarte sigură a însemnat. Din Bichigiu au mai fost împuşcaţi şi alţi credincioşi, printre care şi Toader Cătană, pentru că au iubit "Sfinţenia legii patriarhilor", adică credinţa ortodoxă.
Capetele lor au fost înfipte în pari, înaintea porţii lor, iar bucăţi din trupurile ciopârţite le-au pus la răscruci de drumuri." (Împărtăşirea ecumenistă - unirea creştinismelor sau apostazia veacurilor)
Pomenirea  Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni : Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu se face la data de 12 noiembrie, ziua muceniciei lor.
Sfinţilor martiri, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
(Alte amănunte legate de canonizarea şi viaţa acestor Sfinţi Mariri mai puteţi citi şi aici: http://www.agnos.ro/blog/2008/05/11/sfintii-martiri-nasaudeni-canonizati-la-salva )

11 septembrie 2009

Viaţa minunată a Sfintei Teodora din Alexandria

Istoria Bisericii Ortodoxe cunoaşte multe Cuvioase care au fost obligate de împrejurări să vieţuiască şi să se nevoiască în mănăstiri de călugări. Pentru noi, cei de azi, acest lucru pare aproape imposibil, în ideea în care de pe la 10-12 ani fiecare fată visează la propria cameră pentru că, deh... are nevoie de intimitate. Cum să poţi, trăi, femeie fiind, alături de sute de bărbaţi, nevoită să-ţi acoperi identitatea? Şi mai ales, cum să poţi lucra umăr la umăr cu ei (pentru că se ştie că în mănăstire se lucrează, nu glumă, iar ascultarea trebuie să o împlineşti fără cârtire)? Sfânta sărbătorită de Biserica Ortodoxă în fiecare an pe 11 septembrie face parte din această categorie a cuvioaselor, sau mai bine spus a mucenicelor, pentru că întreaga viaţă a fost o mucenicie pentru Hristos. 
Din viaţa Sfintei Teodora din Alexandria cunoşteam doar episodul cu acea fecioară care desfrânând cu un tânăr şi rămânând însărcinată a dat vina pe "fratele" Teodor (Sf. Teodora), acesta luând ocara asupra sa şi crescându-l pe prunc ca pe propriul fiu. Şi numai atât să fi ştiut despre viaţa acestei Cuvioase şi era suficient pentru a mă minuna de nevoinţele ei. Dar ceea ce am citit aseară în Vieţile Sfinţilor, despre întreaga sa nevoinţă, m-a lăsat fără glas. Cum ne vom putea noi prezenta în faţa Dreptului Judecător, noi care n-am lucrat nimic pentru mântuirea noastră, când alături de Tron vor sta aceşti sfinţi, oameni asemenea nouă, cu neputinţe şi păcate, dar care au ajuns să se asemene îngerilor? 
Pe când trăia în lume, căsătorită fiind, de Teodora s-a îndrăgostit un tânăr bogat care o îndemna în tot locul să păcătuiască cu el. Teodora nu s-a lăsat uşor ademenită, dar fiind încredinţată de o femeie amăgitoare că Dumnezeu vede numai păcatele săvârşite în timpul zilei, iar cele făcute noaptea, pe întuneric, nu poate să le vadă, a desfrânat cu acest tânăr într-o noapte. După această întâmplare s-a căit amarnic, nemaiputând căuta la faţa soţului său şi dorind să ştie dacă mai este nădejde de mântuire pentru o păcătoasă ca ea a ajuns într-o mănăstire povestindu-i stareţei celei întâmplate. Aceasta a liniştit-o spunându-i că Dumnezeu, în bunătatea Sa, poate ierta orice păcat dacă există căinţă adevărată. Teodora a hotărât să se desparte cu totul de lume şi să-i închine întraga viaţă lui Hristos, spre iertarea păcatelor ei, dar cum ştia că soţul ei nu va încuviinţa, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi a mers cale lungă până la o mănăstire de călugări, cerând să fie primită ca frate. După ce egumenul i-a pus la încercare râvna, a fost primită în mănăstire, de acum înainte numindu-se fratele Teodor. De la bun început s-a diferenţiat de ceilalţi călugări, întrecându-i pe toţi cu nevoinţa, răbdarea şi ascultarea. Nu departe de acea mănăstire se afla un lac în care domnea un crocodil ce îi înspăimânta pe toţi, nimeni nemaiîndrăznind să se apropie de el. Într-o zi, egumenul l-a trimis pe fratele Teodor să aducă apă din lacul respectiv. Acesta n-a stat nicio clipă pe gânduri, ştiind că ascultarea trebuie împlinită. Deşi a fost avertizat de ostaşii care păzeau lacul că în el se află acel cumplit crocodil, fratele Teodor s-a apropiat de lac, mai mult decât atât chiar crocodilul l-a plimbat pe spatele său până a reuşit să ia apa, iar la plecare Teodor l-a legat pentru a nu mai speria alţi oameni. Cu toţii au rămas uimiţi de puterea fratelui de a îmblânzi animalele sălbatice, dar cei mai pizmuitori au spus că prin vrajă şi nu prin puterea lui Dumnezeu a făcut toate acestea. Pentru a-l "demasca" acei călugări neîncrezători l-au trimis în miez de noapte cu o scrisoare urgentă, ca fiind din partea egumenului lor, la o mănăstire de la marginea unei păduri în care noaptea umblau tot felul de fiare sălbatice. Credeau că Teodor va fi sfâşiat de acelea şi astfel se va dovedi că nu are nicio putere. Fratele Teodor a luat scrisoarea şi a dus-o la destinatar, nefiind vătămat de niciunul din acele animale sălbatice, dar când a intrat în mănăstire, oadată cu el a intrat şi o fiară care l-a atacat pe portar. Aflând Teodor, a certat fiara care a plecat ruşinată, iar pe portar l-a vindecat ungându-l cu ulei sfinţit. Aflând clevetitorii săi toate cele întâmplate s-au ruşinat foarte şi şi-au cerut iertare. 
În noaptea în care Teodor a stat la mănăstirea la care fusese trimis, o fecioară a dorit să-l ademenească spre păcat, dar fiind refuzată, a păcătuit cu un altul. Peste şase luni s-a aflat că este însărcinată şi fiind bătută de ai săi şi întrebată cine este făptaşul, a dat vina pe tânărul frate Teodor. Când s-a născut pruncul, călugării din mănăstirea de lângă pădure l-au adus la mănăstirea lui Teodor, ocărându-l pe acesta, dar şi pe egumen. Supărat de cele aflate, egumenul l-a mustrat pe Teodor, dar el nicicum nu se dezvinovăţea pe sine, ci spunea doar: "Iertaţi-mă pe mine, păcătosul!" Fiind izgonit din mănăstire, a luat la sine băiatul şi s-a retras în pustie de unde a suferit nenumărate ispite din partea diavolilor, fiind chiar şi bătut până la leşin. După mai multă vreme, egumenul mănăstirii i-a permis să se întoarcă înapoi, iar Teodor şi-a continuat viaţa de aspră nevoinţă. Înainte de a muri, cunoscându-şi sfârşitul, Teodor l-a luat cu sine în chilie pe "fiul" său, învăţându-l pe acesta toate ca un adevărat părinte (sau mai bine zis, ca o mamă), îndrumându-l să păzească în toate Calea  lui Dumnezeu. În aceeaşi noapte egumenul visă că se afla în rai şi un înger al Domnului îl introduse într-o cameră unde era pregătit un pat preaînfrumuseţat. Întrbând al cui este acel pat, îngerul îi spuse că patul este pregătit Cuvioasei Teodora, cea care s-a nevoit în mănăstirea lor sub numele de Teodor. Trezindu-se din somn, egumenul a chemat întreaga obşte povestind tuturor cele visate, iar apoi s-au dus cu toţii la chilia fratelui Teodor, care plecase între timp spre cămara cea de Sus, pregătită sfinţilor. Când egumenul a descheiat cămaşa celui care adormise în Domnul, a văzut pieptul cel femeiesc al lui "Teodor". Au aflat apoi şi cei din mănăstirea învecinată toate cele despre nevoinţa Cuvioasei, iar prin pronie dumnezeiască la înmormântare s-a aflat şi soţul Teodorei care a cerut egumenului să se călugărească şi să i se permită a se nevoi în chilia aceleia care i-a fost soţie, dar mai ales mireasa lui Hristos.
Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

9 septembrie 2009

Exemplul Sfinţilor Ioachim şi Ana sau Despre îndurările lui Dumnezeu asupra celor ce se roagă cu credinţă

Drepţii sărbătoriţi astăzi de Sfânta noastră Biserică au fost părinţii Maicii Domnului şi strămoşii Domnului Iisus Hristos. E drept că în Sfânta Scriptură nu găsim nici o referire cu privire la ei, dar în scrierile necanonice care au înflorit la începutul creştinătăţii, tradiţia creştină a descoperit multe ştiri adevărate.
Din tradiţiile sfinte cu privire la părinţii Maicii Domnului aflăm că aceştia erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi că, bogaţi fiind, la fiecare sărbătoare luau două părţi din averea lor, o parte o dădeau săracilor, iar cealaltă parte o aduceau Bisericii. Cu toate că duceau o viaţă cucernică, Dumnezeu nu le dăruise fiii, aceasta aducând multă mâhnire asupra lor. În ziua unui mare praznic, când Ioachim a urcat la Ierusalim vrând să-şi ducă darul său la templu, arhiereul care era atunci n-a vrut să primească darul, ocărându-l pentru nerodire. Asemenea şi un evreu a ocărât pe Ioachim zicându-i :" De ce apuci înaintea mea, au nu ştii că nevrednic eşti să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?"
Şi a plecat Ioachim foarte întristat şi defăimat şi ruşinat de la praznicul acela, şi, de mâhnire nu s-a întors la casa sa, ci s-a dus în pustie şi s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile şi striga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să le dăruiască lor rod pântecelui.  Asemenea şi Ana se ruga lui Dumnezeu în tot locul. Şi i-a auzit pe dânşii Domnul şi le-a trimis pe îngerul Său , binevestindu-le lor Naşterea Maicii Domnului, spre mântuirea neamului omenesc.
Cu toate că erau înaintaţi în vârstă, Sfinţii Ioachim şi Ana n-au deznădăjduit şi nu au încetat rugăciunea către Dumnezeu de a le dărui lor urmaş. Ştiau că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, în plus aveau exemple din vieţile drepţilor Vechiului Testament care s-au învrednicit a avea fii la bătrâneţile lor, ca Aaron şi Sarra, cărora li s-a născut Isaac, sau Ana, mama proorocului Samuel. Ioachim a fost categoric în cererea sa: "Nu voi da gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile mele să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, până ce mă va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel."
Câtă diferenţă este între oamenii şi mentalităţiile acelor vremuri şi noi, cei de astăzi! Atunci erai socotit un paria al societăţii dacă nu lăsai cel puţin un urmaş, mai mult decât atât, nici măcar la templu nu îţi puteai aduce darul. Astăzi, în cele mai multe familii, naşterea de prunci este programată în funcţie de priorităţile pe care cei doi soţi şi le stabilesc (casă, maşină, loc de muncă sigur etc.), de multe ori o sarcină survenită înaintea "termenului" propus fiind ştearsă din catastifurile stării civile (dar nu şi ale lui Dumnezeu!!!) pe masa vreunui cabinet de ginecologie. Paradoxul acestor vremuri este că multe familii amână sau împiedică naşterea de fii prin diferite metode, ani în şir, cheltuind o grămadă de bani (bani cu care ar fi putut creşte cel puţin un copil!), iar după ce reuşesc să se "realizeze" profesional îşi dau seama că viaţa le este pustie, îşi doresc cu disperare copii şi, nemaiputând avea (pentru că nu te poţi juca cu Dumnezeu de-a "baba oarba"), apelează la înseminţări artificiale, cheltuind şi cu acestea sume considerabile.
Astăzi, mai mult ca oricând, inversarea valorilor a devenit o modă. Dacă ai mai mult de doi copii eşti considerat fie iresponsabil, fie sectar şi, încet, încet eşti dat la o parte. Sunt la modă familiile cu un singur copil, căruia părinţii să îi ofere "tot ceea ce ei nu au avut", care să fie mereu în centrul atenţiei tuturor (de parcă ar fi un exponat de muzeu) şi căruia să nu i se refuze niciodată nimic. Consecinţele acestor comportamente anormale se vor vedea în timp şi dacă Dumnezeu nu va mai trimite printre noi şi oameni capabili să acuze pe faţă aceste urâciuni şi să întoarcă inimile celor stăpâniţi de cel rău la El, viitorul va arăta foarte sumbru.
Frumuseţea sărbătorii de astăzi (şi a oricărui praznic în general) constă în faptul că ea nu s-a demodat, că este atemporală, că Sfinţii deşi au murit sunt vii în Împărăţia lui Dumnezeu şi îi putem oricând ruga să mijlocească pentru noi. Să îi rugăm aşadar pe Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana să ne apere căsniciile şi familiile de orice uneltire a vrăjmaşului şi să ne ajute să ne păstrăm departe de ispitele acestei lumi pentru ca şi numele noastre să fie trecute în ceruri!
"Cu multe fapte bune au fost împodobiți Sfinții şi dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, despre care se spune că duceau o viaţă sfântă şi neprihănită înaintea Domnului. Dar niciuna dintre faptele bune nu le-au adus lor mai mare bucurie,slavă şi cinste de la Dumnezeu, ca rugăciunea şi postul. Cu aceste două virtuţi Sfinţii Ioachim şi Ana au atras asupra lor mila şi îndurarea preabunului Dumnezeu, care i-a învrednicit să fie părinţi ai celei mai binecuvântate fiice a neamului omenesc, adică ai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria. "(Pr. Cleopa)

4 septembrie 2009

Minunea Maicii Domnului de la Schitul Huta

În 29 august Biserica Ortodoxă prăznuieşte tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoarea este marcată în zona Beiuşului prin hramul Schitului Huta. După terminarea slujbei religioase dintr-o icoană a Sfintei Fecioare a izvorât mir frumos mirositor. Credinciosii aflaţi la faţa locului au rămas până târziu cântând cântece inchinate Sfintei Fecioare.

Sâmbătă 29 august 2009, la hramul Schitului Ortodox Huta, au participat peste 300 de persoane venite în pelerinaj din Oradea, Alba, Cluj, Arad şi localităţile invecinate. Schitul Huta are două hramuri, primul este al Sfintei Teodora de la Sihla iar cel de al doilea hram este închinat Sfântului Ioan Botezătorul.
Slujbele religioase au început din ajun cu privegherea de noapte după rânduiala Sfântului munte Athos continuând sâmbătă dimineaţa cu celelalte rânduieli urmate de Sfânta Liturghie. După terminarea Sfintei Liturghii, în timp ce unul dintre preoţii prezenţi împărţea anafora, o credincioasă a observat că din ochiul drept al unei icoane curgea mir frumos mirositor. Icoana respectivă este o litografie lipită pe lemn, copie după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan (Ukraina). Iniţial preoţii au crezut că din greşală cineva s-a atins de icoană şi a uns-o cu mir. După ce au sters icoana mirul a început să izvorască din nou. După ce au sters-o de mai multe ori au observat că mirul nu încetează a curge. Văzând aceasta, o parte dintre credincioşii prezenţi, s-au adunat în jurul icoanei cântând imne dedicate Maicii Domnului moment în care din retină curgea tot mai mult mir.
Pentru credincioşii prezenţi această minune a fost un moment de bucurie duhovnicească în timp ce vieţuitorii schitului consideră că e un semn pe care maica Domnului îl dă: „Ne aşteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când vine o prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost şi în cazul icoanei de la Nicula şi altele.” zice părintele Eftimie Mitra continuând: „acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc că nu se stie cât vom mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire si o încurajare din partea Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma. Dacă va fi aşa sau altfel, vom vedea în viitor.”
După terminarea slujbelor credincioşii prezenţi au luat masa la schit, iar unul din preoţi au citit rugăciuni de dezlegări pentru credincioşii aflaţi în biserică continuând cu procesiunea zilnică din tradiţia schitului.

19 august 2009

Sfânta Cuvioasă Teodora, comoara Tesalonicului

Astăzi vreau să scriu despre o carte sau mai bine zis despre viaţa unei Sfinte foarte dragi sufletului meu. Este vorba de Sfânta Teodora a Tesalonicului, despre care am aflat întâmplător acum câţiva ani cumpărând respectiva carte deoarece vroiam să citesc despre cât mai multe vieţi de sfinte cu numele Teodora, visând că într-o zi fiica mea va purta acest nume.
O să vă povestesc câte ceva despre viaţa acestei Sfinte, dar numai atât cât să vă fac curioşi să citiţi şi voi această carte, care pe lângă viaţa Sfintei Teodora mai conţine o comoară: viaţa Sfintei Iuliana din Lazarevo, ocrotitoarea celor căsătoriţi.
Sfânta Teodora, pe numele ei de botez Agapi a rămas orfană de mamă din fragedă copilărie. Tatăl ei, după moartea soţiei, s-a retras din lume, devenind, atât pentru proprii copii, cât şi pentru ceilalţi, Părintele Antonie. Agapi a rămas în grija naşei sale de botez, Teopisti, o femeie evlavioasă care nu avea copii. De mică Teodora visa să îmbrace şi ea haina monahală asemeni tatălui şi fraţilor săi (sora sa Evloghia şi fratele Ştefan care au devenit la rândul lor monahi). Simţindu-şi sfârşitul aproape, Teopisti dorea să o ştie pe Agapi ocrotită şi după moartea sa. Din această cauză a crezut de cuviinţă să o logodească cu un tânăr de bun neam, foarte credincios şi cuminte. Cu toate împotrivirile ei, Agapi şi-a ascultat naşa şi tatăl care i-a mărturisit că "nunta este o mare taină şi ceea ce se face pentru Dumnezeu nu este puţin lucru şi are mare importanţă acolo sus în cer".
Aşadar, Agapi se logodeşte apoi se căsătoreşte cu tânărul Ioan, fiul guvernatorului Alexie. Din binecuvântarea lui Dumnezeu a odrăslit trei copii: doi gemeni şi o fată. În urma unei mari epidemii au murit socrii lui Agapi şi cei doi gemeni. Agapi nu s-a lăsat descurajată de aceste încercări. Cu acordul soţului ei au trimis-o pe singura lor fiică, Teopisti, la seminarul Sfântul Luca, condus de sora părintelui Antonie.
Nu după multă vreme muri şi soţul lui Agapi, fiind cu totul eliberată de grijile acestei lumi. După ce l-a îngropat creştineşte, Agapi a vrut să îşi urmeze dorinţa de a pleca la mănăstire. Deşi dusese o viaţă cucernică în lume, stareţa mănăstirii nu se lăsă uşor înduplecată de cerearea tinerei văduve de a îmbrăca haina monahală. Asta până când stareţa, rugându-se fierbinte lui Dumnezeu să-i descopere ce să facă cu această fiică duhovnicească auzi cuvintele Sfântului ocrotitor al mănăstirii: "Ţine-o pe Teodora, rânduieşte-o degrabă în obştea noastră. Este darul lui Dumnezeu pentru mănăstirea noastră şi pentru oraşul Tesalonic, după fratele meu, Sf. M.Mc. Dimitrie". După această vedenie, stareţa făcu pregătirile şi Agapi deveni în scurt timp maica Teodora.
Când Teopisti trebui să părăsească seminarul maica Teodora vorbi cu stareţa să o primească în mănăstirea lor. Teopisti avea pe atunci nouă ani. Era numai bucurie şi frumuseţe şi toate maicile o primiseră cu multă dragoste. Înţeleapta Ana, stareţa, înţelese pericolul pe care îl constituia copilaşul cel vesel în mănăstire. Dădu ordin să i se dea haine monahale vechi, să o pună la munci mai grele, să i se dea mâncare ca şi celorlalte monahii. Teopisti acceptă toate acestea cu naivitatea copilărească, cu bucuria dea fi în aceeaşi mănăstire cu mama sa. Nu s-a plâns niciodată de nimic. Vicleanul diavol însă descoperi punctul slab al Teodorei. Aceasta îi spunea cu sinceritate stareţei sale: "Maica mea sfântă, îmi fac griji când o văd pe Teopisti îmbrăcată cu haine vechi, când o văd că lucrează cot la cot cu celelalte şi că mănâncă atât de puţin. Îmi e teamă să nu se îmbolnăvească şi să devină o povară pentru obşte." Înţeleapta stareţă înţelesese pe dată cursa vrăjmaşului. Îi propuse Teodorei să o căsătoarească pe Teopisti, dar cum aceasta nici nu se gândea la aşa ceva, în curând Teodora primise poate cel mai greu canon din viaţa sa de monahie: deşi locuia în aceeaşi chilie cu fiica ei şi mâncau la aceeaşi masă nu mai aveau voie să schimbe nici măcar un cuvânt între ele. Teodora acceptă cu smerenie canonul. Canon ce îl ţinură amândouă cu cea mai mare stricteţe timp de cincisprezece ani. Teodora urca pe culmile virtuţii şi stareţa era încuviinţată de aceasta. Nu de puţine ori diavolul încercă să o înfricoşeze, dar se dădu bătut. Nici chiar atunci când i se arătă în faţă Teodora nu se înspăimântă.
Trebuie să vă mărturisesc că am ajuns cu povestirea la punctul culminant. Dacă v-am stârnit interesul sunt sigură că mai departe veţi citi singuri.

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTA TEODORA

Sfântă Teodora, izvorâtoare de mir şi mare făcătoare de minuni, la vreme de necaz la tine alergăm cu zdrobire de inimă, ştiind că mult i-ai ajutat pe toţi cei care ţi-au cerut ajutorul cu credinţă. Cum ai binecuvântat încă din timpul vieţii mănăstirea Sfântului Ştefan, aşa binecuvintează toate mănăstirile şi schiturile ortodoxe, pe toate monahiile şi pe toţi monahii, pe toţi cei începători în viaţa monahală, ca să rămână statornici pe calea îngustă pe care au pornit. Tu, care te-ai folosit de sfinţenia duhovnicului tău, ajută-i pe toţi preoţii să fie păstori pricepuţi, roagă-te Sfântă, pentru toţi ierarhii bisericii lui hristos să rămână în dreapta credinţă şi să o mărturisească fără teamă la vreme de prigoană sau rătăcire.
Ai grijă de toate familiile creştine, de toţi părinţii şi de copiii lor. Îndepărtează de la ei toată tulburarea, toată ispita şi toată cearta. Vezi şovăiala tinerilor care nu ştiu unde le e locul, în lume sau în mănăstire, şi roagă-te pentru ei, ca să-şi înţeleagă chemarea şi să facă întru toate voia lui Dumnezeu. Aşa cum pe fiica ta, Sfânta Teopisti, ai ajutat-o să urce pe scara virtuţiilor, aşa ajută-ne şi pe noi că greu e războiul care ne stă înainte. Povăţuieşte-ne pe calea smereniei, pe calea rugăciunii şi a nevoinţei. Alungă de la noi pe necuratul diavol care vrea să ne facă de ruşine aruncându-ne în tina păcatului.
Fii în faţa inimilor noastre ca o icoană vie, Sfântă Teodora, ca ducând noi lupta cea bună să ne învrednicim de raiul cel gătit sfinţilor şi de bucuria Împărăţiei Cerurilor, pe tine să te lăudăm, iar Dumnezeului Cel în Treime lăudat să îi aiducem slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin

15 august 2009

Sfinţii Martiri Brâncoveni

În fiecare an, la 16 august, Biserica nostră face pomenirea Sfinţilor Martiri Brâncoveni: Constantin - Vodă cu cei patru fii, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache.
În 15 august 1714 Voievodul Constantin împlinea 60 de ani, iar Doamna Marica îşi amintea din temniţa Stambuluilui că este ziua ei. Această zi a ales-o sultanul pentru decapitarea bărbaţilor Brâncoveni, după ce timp de patru luni fuseseră închişi şi crunt torturaţi, aproape zi de zi, sub ochii de soţie şi mamă ai nefericitei doamne. Îmbrăcaţi doar în cămaşă şi desculţi, osândiţii au fost duşi în faţa călăului, sub privirile întregii Europe (creştine de altfel) ai căror ambasadori fuseseră poftiţi la sângerosul spectacol. Primul cap care a căzut a fost cel al fiului cel mai mare, Constantin. După el au urmat la măcel Ştefan şi Radu. Cutremurat, fiul cel mai mic, Matei, în vârstă de numai 16 ani, s-a aruncat în faţa sultanului, făgăduindu-i că se va face musulman dacă i se va cruţa viaţa. Cererea nu era întâmplătoare întrucât de multe ori, în aceste patru luni de tortură, li se promisese viaţa în schimbul lepădării de credinţă, condiţie pe care nenorociţii captivi, deşi sleiţi de puteri, au refuzat-o. Matei o implora acum, în faţa butucului pe care şiroia sângele fraţilor săi, sub braţul călăului ce aştepta hotărârea sultanului. Acesta, după ce a primit rugămintea prin tălmaci, l-a întrebat pe Brâncoveanu dacă se învoieşte şi el. Viaţa fiului era acum în mâna tatălui; ea ar fi însemnat şi certitudinea că spiţa lui în linie bărbătească va continua. Cumplită trebuie să fi fost sfâşierea, de o clipă, în sufletul bătrânului. Dacă i-ar fi dăruit lui Matei viaţa, aşa cum o cerea el, aceasta ar fi sfărâmat desăvârşirea unei opere de "boier vechi şi domn creştin". Nefericitul tată n-a avut timp să-şi spună gândurile. I-a făcut fiului său un semn: mântuieşte-ţi sufletul, nu viaţa! Tradiţia spune că Matei, ruşinat de cererea invocată, pune bărbăteşte capul pe butuc spunându-i călăului : "Loveşte, vreau să mor creştin!". Curajoase cuvinte rostite de un copil! După ce şi-a văzut cei patru fii decapitaţi, a urmat decapitarea vrednicului tată.
După execuţia din 15 august 1714, capetele victimelor au fost expuse, ca de obicei, pe zidul Seraiului, iar corpurile li s-au azvârlit în uliţă, să le mănânce câinii şi să nu aibe parte de mormânt, pedeapsă aplicată post-mortem celor învinuiţi de "hainie", adică de trădare. Temându-se însă de o eventuală revoltă a creştinilor, ucigaşii le-au aruncat în apele Bosforului, de unde au fost pescuite în taină, noaptea, de către oamenii de încredere ai Patriarhiei şi îngropate apoi în Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din insula Halki. Doamna Marica a rămas o vreme închisă la Istambul, apoi exilată de cealaltă parte a Mării Negre. Revine în ţară în toamna anului 1717, odată cu noul domn fanariot al Ţării Româneşti, Ioan Mavrocordat, care îi acordă tot sprijinul său. Singura dorinţă a Doamnei era întoarcerea soţului său în patria pe care a iubit-o şi a slujit-o ani îndelungaţi. Acest lucru se petrece abia în vara lui 1720 - după şase ani de la decapitarea Domnitorului. Rămăşiţele pământeşti ale acestuia au fost aduse în mare taină (la Istambul mai domnea încă sultanul ce poruncise decapitarea) şi îngropate în ctitoria sa din Bucureşti, biserica Sfântul Gheorghe Nou. Constantin Vodă îşi pregătise din timp mormântul la Mănăstirea Hurezi, poate cea mai importantă ctitorie a sa, dar în condiţiile respective nici nu se punea problema înhumării în Oltenia, în primul rând pentru că turcii se aşteptau la aşa ceva, iar în al doilea rând pentru că Oltenia se afla la acea dată sub stăpânire austriacă. Singurul indiciu care dovedea faptul că în acel mormânt din Bucureşti era îngropat Domnul Ţării era candela aşezată de Doamna Marica deasupra mărmântului, pe care se aflau inscripţionate următoarele cuvinte: "Această candelă, ce s-au dat la sveti Gheorgie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Măriii Sale Mariia, carea şi Măria Sa nădăjduiaşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)".
În Şedinţa Sfântului Sinod din 30 noiembrie 1934, patriarhul Miron Cristea a propus " a se constitui o comisie care să se ocupe de formalităţile canonizării acestui mare domn, care a suferit moartea atât el, cât şi copiii lui, pe care i-a îndemnat mai bine să moară decât să se lepede de credinţa creştină". Canonizarea lor nu a putut avea loc decât numai în anul 1992, în timpul vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist.
În prezent, mai multe asociaţii şi fundaţii ortodoxe, printre care şi Fundaţia Sfinţilor Martiri Brâncoveni - Constanţa, fac demersuri pentru canonizarea Doamnei Maria Brâncoveanu. În acest sens, anul trecut, această fundaţie, cu îndemnul şi sfătuirea Părintelui Arsenie Papacioc a tipărit cartea : "Doamna Maria Brâncoveanu - Tainica biruinţă a lacrimilor". Nădăjduim ca Sfântul Sinod să ia în considerare argumentele aduse şi în curând în calenadarul nostru creştin-ortodox să fie pomenită şi soţia şi mama acestor Sfinţi Martiri.
Să ne rugăm Sfinţilor Martiri Brâncoveni să ne dăruiască curajul de a mărturisi credinţa ortodoxă, chiar cu preţul vieţii, dacă va fi cazul, şi puterea de a nu ne lăsa înşelaţi de stăpânitorii acestui veac ce ne promite viaţa cu toate plăcerile ei lumeşti,dar uită cu desăvârşire că adevărata fericire şi bucurie poate veni numai de la Creatorul Vieţii!

RUGĂCIUNE CĂTRE SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI

Sfinţilor Martiri Brâncoveni, la voi cădem acum cu rugăciune şi, aducându-ne aminte de seninul, de blândeţea şi de bunătatea ce se revarsă dintru voi, ne deschidem sufletele înaintea voastră, fiind încredinţaţi că ne întâmpinaţi cu dragostea lui Hristos. Multe sunt cele pe care am vrea să vi le spunem şi nu ştim pe care dintre ele să le grăim mai întâi. Mâhnirile, neputinţele şi sfâşierile noastre lăuntrice ne împovărează chiar şi atunci când nu pricepem. Nesimţirea şi necunoştinţa au intrat în aluatul firii noastre şi ne amărăsc şi ne întunecă viaţa. Deznădejdea a ajuns pâinea noastră cea de toate zilele. Trupul pătimeşte şi el în multe feluri şi cu mulţime de dureri şi împovărări. De aceea, nu vă cerem decât aceasta: rugaţi-vă pentru noi şi ajutaţi-ne să biruim minciuna şi moartea din viaţa noastră şi să gustăm şi noi, măcar puţin din noianul dragostei lui Hristos, ca să putem prinde nădejdi întru calea de întoarcere pe care am pornit către Dumnezeu.
Amin.




O minune a Maicii Domnului din zilele noastre

Marturia urmatoare este primita de la o cititoare a unui site ortodox, relatand minunea incontestabila si uluitoare savarsita de Maica Domnului cu ea insasi, in copilarie, in urma cu 19 ani:

02547_virgin_and_child_fr_teodor_zinon.jpg

Dragul meu cititor, probabil cand iti vei arunca privirea asupra titlului simplu, clar si la obiect, nu-ti va starni interesul mai deloc. Probabil vei zice: “eh… minuni… si iar minuni… am mai auzit…. o minune nu tine decat 3 zile…etc“. Ai perfecta dreptate, ne-am obisnuit cu atatea minuni incat le-am pierdut valoarea, avem impresia ca e ceva ce ni se cuvine, ceva normal. Cat despre durata de doar “3 zile”, adevarul este ca noi nu-i permitem un timp mai indelungat de supravietuire. Te vei intreba: cum oare? Iar eu iti voi spune ca atata timp cat credinta in acea minune este mai mare si mai puternica cu atat minunea va persista mai mult timp atat in inima cat si in viata noastra.

Poate vei spune, ca “nu exista minuni”, tu, cel care, sper ca ti-am starnit curiozitatea cat de putin sa frunzaresti aceste umile randuri, dar care poate ca te vor induiosa pana la lacrimi… O, cat de dezinteresat si prea preocupat de grijile acestei lumi nesatisfacatoare este omul!… Cum nu-si da seama de minunile de la tot pasul, care-l inconjoara?… Cum nu vede toate minunatiile ramase firimituri din Raiul lui Adam?… Cum ramane atat de rece si de neclintit la sursurul dulce graitor al apelor, la ciripitul incantator al pasarilor, la multitudinea de culori ce imbraca muntii, dealurile, campiile si sesurile, la azurul minunat al cerului, la culorile calde si increzatoare ale curcubeului, la mirosul parfumat si imbatator al florilor?

Se tot vorbeste despre cele 7 mari minuni ale lumii antice si cele 7 minuni ale lumii contemporane… Cum poate omul sa ramana uimit si placut surprins de aceste “minuni artificiale” facute de mana omului iar in fata celor facute de Creatorul intregului Univers sa ramana nepasator? O, cata rabdare si cata dragoste are Dumnezeu pentru noi pentru ca ar putea sa ne lipseasca de darurile pe care le-a lasat ca marturie vie unor simpli muritori de rand! Poate, atunci, pierzand toate acestea vom ajunge sa pretuim ce-am avut… dar asta este firea omului.

Si pentru ca nu vreau sa te plictisesc, dragul meu cititor, cu toata aceasta filosofie despre viata, creatii si Creator am sa incep prin a-ti demonstra ceea ce am enuntat mai sus.

Minunea despre care vreau sa-ti vorbesc a avut o evolutie neasteptata in viata personajului principal si anume: a durat “3 zile” (durata nu este reala, a supravietuit aproximativ 11 ani), apoi o perioada destul de indelungata (este vorba de 7 ani) a fost ingropata, cu mici exceptii, cand a mai fost scoasa la iveala de alte persoane, care au fost martore si, acum, se pare, voia lui Dumnezeu este ca ea sa fie scoasa din nou la suprafata. Acesta este motivul pentru care eu ma aflu scriind aceste randuri, in speranta ca cele ce voi povesti, daca nu vor patrunde adanc in inima ta, macar vor reusi sa stoarca o lacrima, fie ea si plapanda, din ochii tai.

Acum 18 ani, in cartierul romanesc craiovean, Rovine, Maica Domnului a mai salvat o viata omeneasca, pe cea a unei fetite in varsta de 4 anisori. Iata cum s-au petrecut lucrurile: intr-o insorita si placuta dimineata de Duminica, 13 mai 1990, parintii fetitei respective au plecat la piata sa-i cumpere odraslei cirese (ii placeau foarte mult), lasand copila singura acasa dormind. Aceasta familie locuia la etajul 4 al unui bloc cu doua camere semidecomandate (un amanunt semnificativ). Fetita s-a trezit in jurul orei 10 si, vazandu-se singura in dormitor, a plecat sa-si caute parintii prin casa. A traversat sufrageria in goana pentru a ajunge la bucatarie, unde stia ca petrece mai mult timp mama sa, fiind sigura ca o va gasi acolo. Mare i-a fost dezamagirea cand a observat ca de fapt era singura acasa. A fost cuprinsa de teama de singuratate la fel ca orice copil de varsta ei.

Atunci i-a venit un gand “salvator” cum sa scape de singuratate: a hotarat sa iasa afara sa se joace, insa cheile nu erau pe nicaieri. Au urmat niste momente de plans inabusit plin de durerea si tristetea abandonarii din partea parintilor cat si de lipsa de incredere a acestora: “daca tot au plecat de ce nu mi-au lasat macar cheile?”, gandea micuta copila si o gramada de astfel de intrebari, ce-i cuprindeau mintea ei frageda de doar 4 anisori, nu-si gaseau raspunsuri.

La un moment dat, un zambet i-a luminat fata: “daca nu am chei sa deschid usa sa ies afara, ce-ar fi sa sar pe geam?” Zis si facut. S-a urcat incaltata pe pervazul geamului de la bucatarie hotarata sa sara. Geamul de la bucatarie era prevazut cu un raft exterior confectionat din lemn, unde se pastrau alimentele la rece. In acea zi lemnul era umed pentru ca plouase cu vreo 2 zile inainte si nu avusese suficient timp sa se usuce, avand in vedere ca blocul era umbrit de cativa castani uriasi ce-si inaltau falnicele ramuri catre etajele superioare. Copila a iesit afara pe geam tinandu-se cu mainile de acel raft. Corpul ii atarna incovrigat in exteriorul gemului agatata fiind cu mainile si picioarele de marginile raftului. Uitandu-se in jos a fost cuprinsa de frica: “dar daca nu cad in picioare, asa cum m-am gandit?” Aceasta indoiala a determinat-o sa vrea sa intre in casa, insa nu a mai apucat. Ce se intamplase? Lemnul fiind umed, cand copila a incercat sa intre pe geam in casa, i-a alunecat unul dintre picioare si, astfel, dezechilibrandu-se a cazut in gol.

S-a agatat in sarmele de rufe exterioare balconului vecinului de la etajul 3, incetinindu-i intr-un fel viteza caderii. Fetita a cazut in gradina vecinului de la parter cu jumatatea corpului de la brau in sus pe pamant, iar cealalta jumatate de la brau in jos pe ciment. Minunea a fost ca, in urma cu o zi, vecinul de la parter, in gradina caruia a aterizat “micul avion” taiase gardul de sarma ghimpata ce inconjura gradina, astfel copila nu a fost sfartecata de la mijloc in doua. Si cea mai mare minune a fost ca fetita a scapat cu viata, fiind dusa in stare de inconstienta la spital de catre vecinul de la parter.

Ce se intamplase? In tot acest timp in care lucrurile se petreceau cu rapiditate, fetita se afla intr-o stare de veghe, nici lucida, dar nici constienta. In momentul caderii copila a fost prinsa de bratul drept al unei “Doamne” (asa cum sustinea fetita) mult prea luminoasa, imbracata in alb cu ” ceva colorat” pe cap si tinand pe bratul stang un Prunc de varsta foarte frageda. Amandoi erau invaluiti intr-o lumina orbitoare si o caldura cereasca izvora din fiinta lor. “Doamna” tinand pe bratul sau stang pe al Ei Prunc si pe bratul drept pe copila “parasutista” a lasat-o incet pe pamant dupa care, acele Fiinte Ceresti s-au ridicat la cer, invaluite in slava divina.

Copila s-a trezit la spital, nestiind de ce se afla acolo. Intretimp parintii au ajuns la bloc, unde au aflat de marea tragedie intamplata in lipsa lor intr-o “zi ghinionista” de 13 ale lunii mai. Au alergat intr-un suflet spre spital. Tatal fiind la volan isi pierduse firea cu totul conducand ca un nebun fara tinta, gandind cu mustrari de constiinta ca si-au omorat fetita, iar mama disperata, infricosata din cauza vitezei de la volan a sotului gandea ca nu vor mai apuca sa-si vada fetita, totul terminandu-se cu un grav accident. In sinea ei tot spera ca fetita este in viata, insa si-o inchipuia desfigurata. Intr-un final au ajuns la spital, innebuniti de durere, voind sa afle unde este copilul lor. Cine poate descrie spaima, nelinistile, durerea, mustrarile de constiinta si nebunia temporara a parintilor inconstienti care-si lasasera unicul copil in etate de doar 4 ani singur inchis in casa? Este infricosator de dureros numai cand te gandesti care au fost starile successive ale sentimentelor prin care au trecut in acele momente. Cand ei au ajuns la spital intreband de copila, ea tocmai iesea de la radiologie… au ramas muti de spaima… copila arata ca si cum nu ar fi patit nimic, insa nelinistea i-a cuprins iar pe bietii parinti: “daca are vreo hemoragie interna sau organele interne sunt afectate de cazatura?”, si cate astfel de intrebari nu le dadeau voie sa-si recapete linistea.

Au luat legatura cu doctorul ce o examinase pe fetita, care, atunci cand fusese adusa la spital de catre vecinul fetei, era aproape sigur ca acela o accidentase nicidecum ca ar fi cazut de la etajul 4. Confirmarea i-a fost facuta de parintii fetei si de insesi fetita care sustinea intruna ca ea nu a cazut de la etajul 4 ci ca o “Doamna” a asezat-o pe pamant. Au urmat 3 zile de examene medicale ale copilei la urgente apoi o saptamana de zile a fost supravegheata in salonul de copii fiind alimentata cu perfuzii. I se facuse foame bietei copile iar mama ii plangea de mila cand aceasta o ruga plangator: “macar o rosica da-mi si mie… un biscuite”, insa pentru binele fetitei (i se interzisese sa fie hranita pe perioada supravegherii, doar prin perfuzii era alimentata) ii era refuzata orice dorinta culinara.

Au trecut toate cele 10 zile de spitalizare ale fetitei, cand, doctorul dandu-se batut, le-a externat pe mama si fetita zicandu-le: “Doamna, dati slava lui Dumnezeu pentru ca aceasta e o minune dumnezeiasca, eu ca doctor n-am facut nimic, ma simt neputincios in fata maretiei divine…. duceti-va si multumiti-I lui Dumnezeu… asemenea cazuri sunt de unu la 1 milion”.

A urmat o alta perioada de examinari psihologice… era ceva de necrezut… cum un copil de 4 ani cade de la etajul 4 si nu a patit nimic afara de o zgarietura in talpa piciorului drept in forma de potcoava? Toti se gandeau, ca urmare a povestirii fetitei ca a fost afectata mintal de aceasta tragedie si ca mintea ei refuza acest lucru si de aceea a scornit povestea cu “Doamna”. Testele ieseau bune de fiecare data, iar parintii convingandu-se de minunea pe care o simtisera pe propria piele au alergat la Dumnezeu sa-I dea multumire. Au luat-o si pe copila cu ei la Biserica, unde fetita a recunoscut-o pe “Doamna” ce-I salvase viata in persoana Maicii Domnului din icoana ce se afla pe atunci in Catedrala din Craiova.

Abia atunci au inteles toti vedenia copilei si au dat slava lui Dumnezeu fara nicio indoiala ca El a ales aceasta minunata intamplare intru slava numelui Sau si pentru mantuirea acelei familii. Din acel moment familia respectiva a inceput marea cautare a acelui Dumnezeu care le-a scapat fata de la moarte prin intermediul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Sa. Au alergat la catolici, protestanti, iehovisti si tot felul de secte, unde sperau sa afle credinta adevarata. Iar aceasta era mai aproape de ei decat ar fi crezut, pentru ca verisoara prin alianta a mamei copilei i-a luminat cu invataturile adevaratei si singurei credinte.

Fetita respectiva are 23 de ani in prezent si este cea care scrie aceste randuri, retraind cu fiecare fraza, acea minunata intamplare care, sper ca, nu va ramane doar scrisa si ca intr-un timp, atat cat o vrea Dumnezeu, va avea un ecou puternic, ca in urma cu 19 ani. De multe ori mi-as fi dorit sa mor atunci la 4 ani, imi doream nespus de mult sa ma fac ingeras, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu mine.

Si acum te intreb, dragule cititor, care este parerea ta despre minuni afland cele intamplate si traite de cea care scrie aceste randuri pentru tine? Ce valoare mai au acum superstitiile? Cum ramane cu ghinionul din ziua de 13? Cum ramane cu cele 13 ceasuri rele? Si mai ales: daca nu exista Dumnezeu, de ce oare eu mai sunt in viata? Cred ca sunt niste intrebari la care ar trebui sa meditam cu totii.

lavinia.JPG