Cum să dobândim duhul patristic

"Statornicia este ceva ce se lucrează printr-un regim duhovnicesc întemeiat pe înţelepciunea predanisită  de Sfinţii Părinţi - nu simplă supunere faţă de tradiţie de dragul tradiţiei, ci mai curând o asimilare conştientă a ceea ce bărbaţii de Dumnezeu înţelepţiţi au văzut şi au scris. În aspectul său exterior, această statornicie se lucrează printr-un pic de rugăciune, rugăciune pe care o avem în slujbele bisericeşti ce au ajuns până la noi. Fireşte, în alte locuri ea se săvârşeşte mai mult sau mai puţin, după puterile fiecăruia.
Statornicia presupune şi citirea scrierilor duhovniceşti, de pildă la masă. Trebuie să fim necontenit injectaţi cu nelumescul, ca să putem lupta cu partea opusă, cu lumescul, care ne roade neîncetat. Dacă încetăm, fie şi numai pentru o zi, aceste "injecţii"cu nelumescul, evident că lumescul începe să ne copleşească. Petrecând o zi fără ele, lumescul ne invadează; două zile - încă şi mai mult. Şi curând ne dăm seama că gândim din ce în ce mai mult în chip lumesc, pe măsură ce stăm tot mai mult în contact cu acel tip de gândire şi tot mai puţin în contact cu gândirea de tip lumesc.
Aceste injecţii - injecţii zilnice cu hrană cerească - sunt partea exterioară, iar partea lăuntrică este ceea ce se numeşte viaţă duhovnicească. Viaţa duhovnicească nu înseamnă a fi în nori, rostind Rugăciunea lui Iisus sau trecând prin felurite mişcări, ci înseamnă a descoperi legile viaţii duhovniceşti ce se aplică propriei poziţii, propriei situaţii. Aceasta vine în decursul anilor, prin citirea atentă a Sfinţilor Părinţi cu carneţelul în mână, notând pasajele ce ni se par cele mai semnificative, studiindu-le, descoperind cum ni se aplică şi, dacă este nevoie, revăzând părerile anterioare asupra lor pe măsură ce le pătrundem ceva mai adânc, descoperind ce spune un Părinte despre un lucru, ce spune al doilea şi aşa mai departe."

P.S. Îndemnul Părintelui Serafim de a citi/asculta scrierile Sfinţilor Părinţi la masă se poate realiza şi prin asculatarea la masă a unui CD cu poveţe duhovniceşti sau conferinţe ale Părinţilor contemporani. Am preluat această idee după ce am văzut-o la o mănăstire cu o obşte foarte mică pe care o vizităm uneori şi ne-a plăcut.

Părintele Teofil

De astăzi mai avem un rugător în cer pentru noi: Părintele Teofil Părăian s-a mutat la Domnul!

Pot spune că am ajuns să iubesc Ortodoxia datorită cărţilor şi conferinţelor Sfinţiei Sale. Eram în clasa a X-a când l-am descoperit şi îmi amintesc că devoram fiecare carte de-a sa care-mi pica în mână (prin bunăvoinţa profesorului meu de religie). Nu-mi venea să cred cât de naturală mi se descria credinţa în care mă născusem dar despre care nu ştiam mai nimic. Nu cred că am citit atunci vreo carte de-a Părintelui care să nu-mi pară adresată direct mie şi asta m-a făcut să-l îndrăgesc. Apoi conferinţele din Postul Paştelui de la Casa de Cultură din Alba Iulia... Părintele era nelipsit!

M-am apucat să răsfoiesc caietul meu cu citate extrase din lecturile din timpul liceului.

"Veniţi de luaţi bucurie":

* Întâi e datoria şi după aceea bucuria.

* În prietenie e ca şi în vasele comunicante: fiecare oferă şi fiecare primeşte. Primeşte ce i se dă şi oferă ceea ce are.

* Aproapele nostru poate fi şi cineva foarte departe de noi spaţial, dar pe care-l purtăm în noi prin iubire.

*Când facem un bine cuiva îl ducem în faţa Domnului Hristos prin ceea ce facem noi pentru el.

*Dacă ai credinţă biruieşti şi-l ajuţi şi pe altul să biruiască.

*Dacă cerul e unde e Domnul Hristos înseamnă că cerul e pretutindenea.

* Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt  şi nu se naşte patimă fără gând. De aceea trebuie să-ţi faci rânduială în minte ca să-ţi poţi face rânduială în viaţă.

*Cine nu-şi vede păcatele încă n-a văzut ceea ce trebuia să vadă.

"Prescuri pentru cuminecături":

*Cine are tinereţe cinstită poate nădăjdui la bătrâneţe fericită.

*Nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.

*A te ţine de o singură faptă bună înseamnă a zidi un singur perete şi nu o casă întreagă.

*Eşti dator să te iubeşti pe tine însuţi şi măsura aceasta este şi măsura iubirii faţă de aproapele.

*Dacă taci pentru Dumnezeu e bine să taci şi dacă vorbeşti pentru Dumnezeu e bine să vorbeşti.

*Nimeni nu poate sări peste umbra lui, când sari, sari cu umbră cu tot.

*Păcatul cel mai mare e păcatul pe care-l ai.

"Gânduri bune pentru gânduri bune"

*Dumnezeu e dispus şi se bucură să primescă pe oricine, cu condiţia, însă, să ducă o viaţă pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu.

*Toată vremea vieţii noastre trebuie să fie o liturghie.
*Pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie e pregătirea pentru o viaţă întreagă.

*Noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori, nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz nu la măsurile la cre ni se cere să avem iubire faţă de oameni.

*Când iubeşti pe cineva,adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa sa.

*Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învăţător nu-L poate avea nici ca Mântuitor.

"Darurile Învierii":

* Aşa cum dintr-o lumânare se pot aprinde mai multe lumânări fără ca flacăra luminii să scadă, tot aşa este şi cu cuvântul: îl spui şi se înmulţeşte, fără ca la tine să se împuţineze, iar la cei care îl aud este lucrător.

*A nu avea credinţă înseamnă a nu fi pe calea iubirii.

*Dacă în inima ta Dumnezeu nu e pe primul loc, nu e pe nici unul.

*Este suficient loc pentru oameni buni în această lume.

*Smerenia este un har fără de nume pe care-l cunoaşte numai cel care-l are.

Dumnezeu să-l odihnească cu Drepţii!

Din învăţăturile Cuviosului Siluan

Domnul ne porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul, dar cum e cu putinţă să-L iubim pe Cel pe care nu L-am văzut niciodată şi cum să învăţăm această iubire? Domnul Se face cunoscut după lucrarea Lui în suflet. Când Domnul îl cercetează, sufletul ştie că a fost un Oaspete drag şi, când a plecat, atunci sufletul tânjeşte după El şi Îl caută cu lacrimi: "Unde eşti Tu, lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? Trecerea Ta a lăsat o bună mireasmă în sufletul meu, dar Tu nu eşti aici şi sufletul meu tânjeşte după Tine, şi inima mea e abătută şi bolnavă şi nimic nu mă mai veseleşte, pentru că am întristat pe Domnul şi El s-a ascuns de mine"

Dacă am fi simpli ca nişte copii, Domnul ne-ar arăta raiul şi L-am vedea în slava heruvimilor şi a serafimilor, a tuturor puterilor cereşti şi a sfinţilor, dar noi n-avem smerenie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei ce trăiesc împreună cu noi.

*

Domnul ne iubeşte atât de mult, încât noi înşine nu ne putem iubi pe noi înşine aşa; dar când sufletul e în întristare, el crede că Dumnezeu l-a uitat şi că nici măcar nu mai vrea să se uite la el, şi atunci suferă şi se chinuie.

Dar nu este aşa, fraţilor. Domnul ne iubeşte fără sfârşit, ne dă harul Duhului Sfânt şi ne mângâie, Domnul nu vrea ca sufletul să fie în mâhnire şi nedumerire despre mântuirea lui. Crede deci cu tărie că suferim numai câtă vreme nu ne-am smerit; dar de îndată ce ne smerim întristările noastre iau sfârşit, căci pentru smerenia lui Duhul lui Dumnezeu dă de ştire sufletului că se mântuieşte.

*

Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.

*

Milostive Doamne, învaţă-ne pe noi toţi prin Duhul Tău Cel Sfânt să trăim dupăvoia Ta, ca toţi să Te cunoaştem în lumina Ta pe Tine, adevăratul Dumnezeul nostru, fiindcă fără Lumina Ta nu putem înţelege plinătatea iubirii Tale. Luminează-ne prin harul Tău şi El va aprinde inimile noastre de iubire pentru Tine.

(Cuviosul Siluan Athonitul - Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei)

Isihasm românesc

"De ce românii au iubit viaţa isihastă? Pentru că şi laicii, mirenii, au iubit viaţa isihastă. Ce sunt satele româneşti din Apuseni, din Maramureş, chiar din Bucovina? Sate micuţe cu oameni foarte liniştiţi. De ce sunt mai agitaţi oamenii din localităţi mai mari, decât cei din localităţi mai micuţe? Pentru că oamenii din localităţile mai micuţe se roagă mai mult. Au mai multă linişte, ascultă mai puţin zgomot, văd mai puţin pe orizontală şi mai mult pe verticală.Se roagă mai mult. Deci şi sihaştrii care au venit şi au întemeiat aceste mici sihăstrii, au venit dintr-un spaţiu rural, de la stâna cu oi, dintr-un sătuc, dintr-o casă cu 8-10 copii. Şi nu au făcut altceva decât au continuat viaţa sihăstrească, de linişte, de acasă. Au adus-o într-un munte sau într-o poiană. Sihastrul a adăugat la rugăciunea pe care l-a învăţat mama, încă ceva în plus: inima lui, rugăciunea lui Iisus, lacrima lui, privegherea de noapte, postirile. Asta-i taina mare a românilor, sihăstrii cu mulţi sihaştrii, dar sihaştrii fără nume. (...) 

Acum România, socotit la kilometru pătrat, este ţara cu cei mai mulţi monahi şi cu cele mai multe mănăstiri. Nu este, însă, un prilej de laudă. Este un prilej de frică. Vai nouă dacă ne gândim doar cantitativ, nu şi calitativ. Rămâne să ne gândim: noi astăzi rămânem numai cu istoria sihăstriilor? Ne lăudăm cu toponimia, că aici a fost un sihastru şi aici un pustnic? Rămâne să vedem dacă ne păstrăm această verticalitate din istorie. Aici e răspunderea tuturor românilor. Cu conferinţe nu prea salvăm România, cu vorbe frumoase nu prea salvăm România. Cu trăire frumoasă în Hristos, fraţilor, vom răzbi. Cu trăire autentică în Hristos, cu rugăciune, cu viaţă curată."

(Părintele Ioanichie Bălan)

Scrisoare către o fiică duhovnicească (Părintele Arsenie Papacioc)

Măicuţă E., văd năvala sufletească în care a vrut bunul Dumnezeu să te găseşti, şi încerci bucurii necunoscute şi mulţumire te-a cuprins şi în tot felul doreşti să rămâi la înălţime , unde nu poţi să vorbeşti, doar ochii umezi şi senini, ca două mâini gingaşe, culeg stările şi momentele nesfârşit de frumoase, dar arătând o neobişnuită luminare a feţii şi o tresăltare de mare nădejde a inimii.
Profit că sunt puţin liber, să-ţi răspund ca unei inimi nedespărţită şi aprinsă de jarul nedezminţit al dragostei lui Iisus.
"Ceea ce zideşte să-ţi îngădui, iar ceea ce tulbură să nu-ţi îngădui în nici un chip! Cine din cei cu minte sănătoasă - cum spune undeva - va întinde mâna spre paharul cu otravă, lucru pe care-l ştie?".
Măicuţă scumpă, pentru tine se aprind făcliile spre o lume curată, albă şi prea frumoasă. Nu sunt numai gândurile mele, sunt mişcările tale, sunt paşii tăi grăbiţi, este inima ta, care cu zbucium la vârsta curată, cerea să plece, să ajungă, să intre, să simtă  şi să rămână lângă Dumnezeu. Niciodată nu vei avea pace, decât numai în mişcarea aceasta. Suntem zidiţi singur numai pentru El. Pe tine te-a chemat Iisus, şi rănită de dragostea aceasta, copil fără iscusinţă bătrânească, te-ai răstignit împreună cu El şi ţi-a dat nume mare. Cinsteşte-L. Vei învia sigur împreună cu El şi plină de Lumina Taborică se va veseli faţa ta prea mult şi nu te vei mai teme de ruşinea ce ţi-o pregăteşte în taină vrăjmaşul Stăpânului tău.
O lume se pierde în învălmăşeala vremii şi te doare şi plângi, şi plânge Iisus cu sânge, după miresele Lui căzute, şi zice:
- De ce răspunzi cu plăcere la întrebări şi propuneri ruşinoase şi Mie nu-mi arăţi măcar o şoaptă. M-aş bucura şi mulţumi, măcar că vei plânge mult şi cu amar că nu Mi-ai spus Mie toate plăcerile şi dorinţele inimii tale. Cine crezi că poate să te iubească mai mult decât pot Eu să te iubesc, mireasa Mea ? de ce Mă părăseşti, lepădându-mi cuvintele Mele, dar şoptirile pline de venin le guşti cu plăcere, fără grijă şi fără teamă. De ce Mă dai afară din casa inimii tale, pe care Eu am zidit-o şi iarăşi am răscumpărat-o?
Cine te-a învăţat să faci aşa?
Înţelepciunea nu ţi-ar fi dat voie; buna cuviinţa de asemenea. Recunoştinţa sau darurile sfinte care sunt cu prisosinţă în tine? Nu ! Acestea învaţă că Eu sunt Calea, Adevărul,Viaţa şi iubirea care împlineşte, linişteşte şi alintă orice iubire şi curăţă sau vindecă fără durere rănile sufletului tău cuprins de mofturi şi capricii.
Scumpa mea fiică, totul, viaţa întreagă e o minciună descoperită trăită în afară de IIsus Hristos. Vreau să-I dai totul şi să nu-I nimic. E prea mare ca să nu preţuiască o inimă care se junghie pentru El. e prea iubitor ca să rămână dator. E prea dăruitor ca să-ţi dea mai puţin decât împărăţia Lui.
Vezi, că pe drumul acesta jertfa este uşoară şi plăcută. Vei fi o fată - o Maică- fericită, adică mai fericită la nivelul îngerilor, nu la măsuri omeneşti. Jertfeşte o discuţie ruşinoasă şi fugi de feţele care se dovedesc a fi şerpi veninoşi şi ascunşi, că aceştia fac să uiţi de gheenă, de iad, de Dumnezeu, de ruşine şi de Judecată.
A cui este munca, a aceluia îi sunt şi roadele. Cinstea şi cununile se cuvin învingătorilor, după marele apostol.
Fii veselă şi smereşte-te fără de măsură şi atunci vei cunoaşte că ai smerită cugetare, cînd iubind mult pe cele duhovniceşti, nu pe cele trupeşti, şi nejudecând inima cuiva, atunci te vei îmbujora şi se vor minuna mulţi de frumuseţea ta. Ştii că pentru nimic în lume şi nimenea nu ne va putea despărţi de dragostea lui Hristos. Închide-te cu El în inima ta şi aşa vei gusta şi va începe cu tine Raiul cel de Taină - Maica Domnului - adică vei fi la Masa cea Dumnezeiască.
Aşa să trăieşti şi aşa să cugeţi şi să respiri ca peste tot şi în toate să fie şi să rămână Dumnezeu.
Rămâi sănătoasă şi veselă şi binecuvântată,


Ierom. Arsenie Papacioc.

(Veşnicia ascunsă într-o clipă, Arhim. Arsenie Papacioc, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004)

Mucenicia maicii Heruvima

În cimitirul Mănăstirii Petru Vodă se odihneşte de mai bine de 5 ani de zile monahia Heruvima, pe care ca mireancă a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasă. Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iaşi şi în 1995 a primit o bursă de la Fundaţia Söröş pentru un masterat în istorie medievală la CEU, Budapesta. Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tîlcuirii la Facere scrisă de Sfîntul Ioan Gură de Aur, şi dovedea în această lucrare că textul tipărit de iezuiţi şi preluat de J.P. Migne în Patrologia Graeca are numeroase interpolări şi modificări faţă de manuscrisul cercetat, în care se regăsea un text cu adevărat hrisostomic, plin de duh. Concluzia era că la o ulterioară ediţie critică a Tîlcuirii la Facere se va descoperi balastul introdus cu reavoinţă de iezuiţi (de altfel, apropo de asta, dar din neştiinţă de data aceasta, şi pr. Dumitru Fecioru a făcut acelaşi lucru cu traducerea în rumîneşte, pentru că a luat textul tradus la Neamţu şi care se găseşte într-un uriaş manuscris de la Academia Română, şi l-a prelucrat după cel tipărit în PG; o altă observaţie pe care aş vrea să o fac ar fi aceea că părinţii nemţeni de acum 200 de ani nu au tradus nici un singur cuvinţel după ediţiile apusene ale Sfinţilor Părinţi, ci doar după manuscrisele din spaţiul ortodox).

Profesorii ei i-au apreciat munca şi i-au propus să se înscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axată tot pe tîlcuirea la cartea Facerii: trebuia să dovedească faptul că Sfinţii Părinţi l-au urmat în tîlcuirea lor la Facere pe ereticul Orighen. Svetlana s-a apucat de lucru cu încredere, neştiind ce i s-a cerut, de fapt. Dar, pe măsură ce mai citea din Sfinţii Părinţi cu pricina, realiza hula ce i se cerea să o dovedească. Am aici, rămase de la ea, Tîlcuirea la Facere a Fericitului Augustin (în latină), cea a lui Orighen (în greacă), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (în greacă), şi cea a Sfîntului Efrem Sirul (în engleză), ba chiar şi comentariul filosofului evreu Filon din Alexandria (în greacă), lucrări pe care le citise acolo la Budapesta, în original. Cu cît citea mai mult, cu atît înţelegea că nu numai că Sfinţii Părinţi nu l-au urmat pe ereticul Orighen în lucrările lor, ci unul din motivele pentru care au întocmit aceste lucrări a fost acela de a-l combate pe eretic, şi se vedea asta din felul în care abordau fiecare chestiune în parte.

S-a întîmplat ca fiind acolo să-şi pună cîteva întrebări despre profesorii săi şi să afle că majoritatea sînt evrei, şi să vadă dispreţul lor pentru Ortodoxie şi pentru Tradiţie, cu toate studiile lor universitare. Iar cînd le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfinţii Părinţi, ei i-au spus: „Nu, nu e aşa. Mai citeşte-i o dată. Mai gîndeşte-te. Noi te plătim ca tu să demonstrezi ceva, iar tu trebuie să o faci”.

Au urmat mai multe zile de certuri şi argumentări.

Venind în ţară pentru a-şi mai aduce nişte lucruri, s-a simţit rău şi s-a dus la medic să-şi facă un control. Aşa a aflat că are un cancer al pielii cu o evoluţie rapidă, în zona omoplatului stîng. Explicaţia era una singură: fusese iradiată. Doctorul i-a zis că mai are doar cîteva luni de trăit. S-a întors la Budapesta să-şi ia bagajele. S-a certat cu toată lumea, care îi spunea: „De ce pleci? Avem soluţii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem să-ţi oferim vindecarea. Fii ascultătoare şi vei scăpa cu viaţă.” (se pare că aveau dreptate, căci medicii au confirmat că se practică o metodă de inducere a cancerului care se poate vindeca dacă nu se zăboveşte, dar cu nişte costuri medicale uriaşe). A refuzat să se lepede de Sfinţii lui Dumnezeu, şi astfel n-a părăsit-o Dumnezeiescul har care a întărit-o pînă la capăt. A luat tot ce a putut (deşi mare parte din cărţi i-au rămas acolo) şi a venit în ţară. A venit la Părintele Iustin şi i-a povestit toată tărăşenia, iar Părintele i-a spus să rămînă la noi în mănăstire (aceasta se întîmpla în august 1997).

A urmat un an şi jumătate de suferinţă. Boala a ajuns repede la metastază. Încet, încet, se topea văzînd cu ochii. A primit să fie rasoforită, şi cu cîteva săptămîni înainte de a pleca dintre noi a fost călugărită de Părintele Iustin.

A refuzat să ia morfină, pentru a-şi şterge prin suferinţă toate păcatele săvîrşite în această lume. Pătimirile ei au dat mărturie de cuvintele Octoihului: „Sfinţii Tăi, Doamne, cu pavăza credinţei îmbrăcându-se, şi cu chipul Crucii pe sine întărindu-se, la munci bărbăteşte au alergat, şi trufia şi vicleşugul diavolului au surpat.” Urletele ei de durere vestesc şi astăzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului prin care a trecut.

Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfînta Muceniţă Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpînitorilor acestui veac şi să mijlocească pentru iubitorii de adevăr. Dacă lumea în care trăim este, în întregul său, chipul Babilonului, al curvei celei mari, atunci Sfînta Heruvima dă mărturie despre ceea ce stă scris în Apocalipsă: «Şi într-însa s-a aflat sânge de prooroci şi de sfinţi şi de toţi cei junghiaţi pe pământ.» Venind aici, maica Heruvima ne-a spus despre faptul că de la CEU, mai înainte de ea, plecaseră din acelaşi motiv, cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studentă din Georgia, şi o alta din SUA. Îmi pare rău că nu vă pot da numele lor. Poate cineva le va afla vreodată.

Batjocura cea mare a fost aceea că după plecarea maicii Heruvima, foştii ei profesori au instituit la CEU premiul Svetlana Tanasă, pentru cea mai bună lucrare a anului.

Diavolul a vrut să surpe în gheena acest suflet curat, dar mila Domnului l-a scos din ghearele sale pentru iubirea de adevăr, căci Adevărul este Hristos Dumnezeul nostru. Ortodoxia este vie şi rodeşte întru Adevăr, iar sămînţa credinţei este sîngele mucenicilor. „Degrab ne întîmpină pe noi mai înainte pînă ce nu ne robim de vrăjmaşii cei ce Te hulesc pe Tine şi ne îngrozesc pe noi, Hristoase Dumnezeul nostru. Pierde-i cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, să cunoască cît poate credinţa ortodocşilor, pentru rugăciunile Sfinţilor Mucenici şi ale Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni.”

Sursa: Monah Filotheu

Mărturii despre Părintele Lavrentie

SFĂTUITOR ŞI PLIN DE UMOR
Un frate îi mai făcea focul şi mai lăsa uşa deschisă de la cameră crezând că se aprind mai repede lemnele. Dar fiind iarnă, părintelui îi era frig şi l-a răbdat de trei ori dar a patra oară, când a lăsat uşa deschisă, i-a spus în aşa fel ca fratele să nu se supere: “Fiule, închide uşa că intră ţânţarii.”

Părintelui îi plăcea să te îndrepte cu cuvântul blând, iar alteori te mustra glumind.

*

Părintele era împotriva avorturilor. El credea că majoritatea necazurilor vin în urma păcatului acestuia. Aşa că pe toţi care veneau la dânsul îi întreba astfel:

-Eşti căsătorit?

-Da.

-De câţi ani?

-De cinci ani.

-Şi câţi copii ai?

-Un copil.

-Puţin, un copil în cinci ani. Ce ai făcut cu ceilalţi? I-ai mâncat?

-M-am ferit de a-i naşte.

-Cât îţi dă Dumnezeu atâţi să faci. E păcat şi gândul acesta că nu vrei să faci copii, dar să mai şi faci avorturi. Dacă acesta, pe care l-ai avortat, era un suflet ales prin care Dumnezeu voia să-ţi mântuiască neamul tău?

Dacă mama poetului Mihai Eminescu nu voia să-l nască, nu îl mai aveam pe Eminescu.

Un copil este mai scump decât tot globul pentru că are suflet nemuritor. Dumnezeu pune sfletul în trupul copilului ca el să se mântuiască, să se bucure şi el de rai şi tu îl osândeşti, îl opreşti de a se naşte.

Să-i spui femeii că ea e holda lui Dumnezeu şi dacă naşte se aseamănă Maicii Domnului şi de fiecare copil ce-l aduce pe lume îngerii din cer se bucură. Aşa cum Fecioara Maria, când îngerul Gavriil i-a binevestit apropiata naştere a lui Hristos, a fost ascultătoare şi supusă şi i-a spus acestuia: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”, aşa să zică şi ea lui Dumnezeu când rămâne însărcinată: “Iată, Doamne, roaba ta, voi naşte copilul pe care mi l-ai dat Tu”. Aşa să faceţi, şi vă va merge bine.

*

Odată, eram paznic şi părintele a venit pe la ora 4, cu fratele Dan, şoferul său, de la Sf. Maslu. Eu, deschizându-i poarta, a intrat în curte şi, binecuvântându-mă, mi-a spus: “Ce faci, fiule, pe căldura asta cu mănuşi?” Era iarnă şi ger şi eu i-am răspuns: “Ce să fac părinte dacă e frig?” Părintele mi-a zis: “Ce, eşti femeie? Lasă, stai cu mâinile goale, să te căleşti puţin.”

Părintele fusese la tinereţea lui un om dintr-o bucată, îmi povestea că în 1947 a fost zăpadă multă la Frăsinei şi a trebuit să plece cu părinţii după lemne. Cu topoare şi cu fierăstraie prelucrau lemnul şi îl duceau cu boii, pe frigul acela, la mânăstire. Iar când se întâmpla să-i îngheţe mâinile lua zăpadă şi le freca până se încălzeau, dar mănuşi nu purta. Deci pe semne acelaşi lucru vroia de la mine ca eu să mă învăţ cu greul şi să nu mai fug de el.

*

Părintele era de acord ca românii din pricina sărăciei să lucreze în străinătate numai dacă respectivii ţineau posturile de peste an, adică cele 4 posturi, se spovedeau regulat şi se împărtăşeau şi cu condiţia să se întoarcă înapoi în ţară.

Să vă povestesc o întâmplare cu un prieten de-al meu.

Un ucenic al părintelui, care ţinea posturile, s-a hotărât să plece în Franţa ca să lucreze. Soţia lui fusese dată afară din serviciu şi se aflau într-o situaţie grea. Deci s-a dus la părintele, s-a spovedit şi cu binecuvântarea dânsului s-a hotărât să plece.

Prietenul meu, la fel, voia să plece şi el în acelaşi timp şi tot în Franţa şi coincidenţa a făcut să-i fac cunoştinţă cu ucenicul părintelui. Eu i-am spus părintelui şi mi-a zis să nu se ducă, are serviciu bun şi acolo sunt mii de secte şi dacă nu este tare în credinţă, se pierde.

Prietenul meu era inginer, nu ţinea posturile şi eu i-am dat dreptate părintelui şi i-am spus-o şi lui. Dar, din păcate, acesta nu a vrut să asculte şi a plecat în Franţa, cu binecuvântarea altui părinte, luându-şi concediu. Şi ce credeţi? Nici nu şi-a terminat concediul că l-au dat afară de la serviciu şi nici nu şi-a găsit ceva de lucru în Franţa. Toate acestea i s-au întâmplat datorită neascultării lui. Iar ucenicul părintelui şi-a găsit de lucru şi a rămas acolo.

Eu, toate i le-am spus părintelui şi el mi-a spus: “E, ai văzut, fiule, care sunt judecăţile lui Dumnezeu! Ăla pentru că era sărac şi plecase să lucreze cinstit, nu să fure, şi pentru că postea şi se ruga, nu l-a lăsat Dumnezeu, iar prietenul tău pentru că din dorinţa de a căpăta mai mulţi bani a plecat, şi-a pierdut şi serviciul ce-l avea.”

*

Un frate a fost rugat odată de părintele să-i spele nişte rufe, iar fratele i-a spus părintelui că i le dă la o maşină de spălat şi le spală ea automat. “Bă, lasă tu maşina şi spală-le cu mâinile tale, ca să ai şi tu plată, altfel îţi ia maşina plata.”

Cum l-am cunoscut pe Părintele Atanasie Ştefănescu

Pe Părintele Atanasie de la Petru Vodă l-am cunoscut acum patru ani. Era pentru prima dată când ajungeam la mănăstirea Petru Vodă, împreună cu soţul meu (atunci eram doar prieteni) şi cu alte câteva cunoştinţe. Pe drum îmi fusese foarte rău, poate din cauza vitezei, poate din cauza emoţiilor...cine ştie? Am ajuns târziu la mănăstire, cred că era unu noaptea pentru că am mers direct la slujbă. A doua zi starea de indispoziţie continua. Soţul meu îl cunoştea pe Părintele Atanasie; mai vorbise de câteva ori cu dumnealui şi ştia că este responsabil cu "cabinetul" medical. M-am lăsat convinsă să mergem la părintele şi să-l rugăm să-mi dea un medicament împotriva sării de rău care mă cuprinsese. Îmi era aşa de ruşine... Părintele ne-a întâmpinat zâmbind. Aşa cum aveam să descopăr mai târziu că era starea sa normală: numai un zâmbet şi o mângâiere. Am intrat în chilia sa, plină de cărţi şi medicamente. După ce m-a întrebat care sunt simptomele, a găsit un medicament potrivit, apoi a luat o cană cu apă (un fel de carafă de sticlă) prin care se vedea o apă tulbure...(mie îmi era aşa de greu să mănânc pe la mănăstiri din cauza că aveam impresia că vasele nu sunt suficient de bine spălate...cu timpul mi-am mai revenit ). Mă gândeam în sinea mea: acum dacă tot l-am deranjat pe părintele va trebui să beau ce îmi dă. Nu aveam cum să refuz, deşi gândul la apa aceea murdară şi stătută îmi dădea fiori. Părintele se uită la mine zâmbind, ia cana, toarnă într-un pahar, clăteşte, apoi aruncă apa şi îmi toarnă în pahar suc Fanta (preferatul meu pe atunci). Parcă acum îl aud: "Pentru matale avem Fanta"... am rămas fără cuvinte...
De atunci încolo, de fiecare dată când ajungeam la Petru Vodă treceam şi pe la Părintele Atanasie. De fiecare dată stătea de vorbă cu noi şi ne dădea diferite sfaturi. Îmi era aşa de drag... Avea o prezenţă care te făcea să uiţi toate supărările. Odată ne-a dat şi mie şi soţului câte o carte (eram căsătoriţi, dar a ţinut să ne dea câte un exemplar fiecăruia). A scris apoi câte o dedicaţie. Soţului i-a scris: "De multe ori o rană gravă / E mai uşor de suportat/ Decât o vorbă plină de otravă/Care ucide în noi un gând curat" (după ce a văzut dedicaţia soţul mi-a zis: vezi cum m-a citit părintele, ştie că mă aprind repede la mânie), iar mie mi-a scris : "Doar aripile îngerilor buni/Pot fi aşa de albe şi uşoare/ Ca mâna-ntinsă în semn de împăcare/ Ce domoleşte în noi adânci furtuni". Cele două dedicaţii par a fi replica uneia către cealaltă.
Anul trecut, pe 1 martie, ne pregăteam să plecăm la biserică. Fiica noastră urma să intre în rândul creştinilor prin Taina Sfântului Botez. Am primit telefonul unui prieten care tocmai se întorcea de la Petru Vodă. Părintele Atanasie se stinsese din viaţă. Lacrimi mari mi-au inundat faţa. Nu erau lacrimi de deznădejde, dar îmi dorisem aşa de mult ca părintele să o cunoască pe Teodora. Când am fost ultima dată la Petru Vodă înainte de a naşte mi-a dat atâtea sfaturi medicale în ceea ce priveşte creşterea copilului mic. Mi-a recomandat chiar şi o carte. Şi iată că în aceeaşi zi fiica noastră se năştea pe pământ prin baia Sfântului Botez, iar Părintele Atanasie se năştea în Cer, fiind prohodit de îngeri.
Părinte Atanasie, pomeneşte-ne şi pe noi, nevrednicii!

Acum câteva luni am dat de o înregistrare de la Radio România Actualităţi cu Părintele Atanasie. M-a mângâiat aşa mult să-i mai aud vocea inconfundabilă. În continuare o să redau câteva din cuvintele Părintelui:

“În viaţă, sunt lucruri esenţiale, importante şi secundare.Esenţial este să crezi în Dumnezeu… La greci, în cetatea antică, cine nu credea în zei era socotit ciuma cetăţii!Importantă este profesia… Dar şi viaţa de familie… Pentru că poţi să fii profesionist oricât de bine realizat…, dacă n-ai realizat şi viaţa de familie…, îţi dă peste aripi, ţi le frânge şi nu mai poţi să zbori…Şi secundar este tot ce ţine de biologic: ne reproducem, ne nutrim, ne îmbrăcăm, ne distrăm… şi mai ştiu eu ce facem…Şi, din nefericire, oamenii trăiesc in secundar. În orice moment si în orice loc, la colţ de stradă, în tren, în tramvai… o să sesizaţi că oamenii trăiesc în secundar…. Sport, politică, femei, alcool…”

“Cu ce valori operezi, asa rezultate obţii…Cine urăşte, are parte de ură. Cine cleveteşte, va fi clevetit. Demnitatea provoacă demnitate, omenia – omenie, bunătatea – bunătate, curajul – curaj.Cu ce valori operezi, aşa rezultate obţii… Şi oamenii nu operează cu valori frumoase…”

"Cei mai mulţi oameni cred că cred… De unde ştiu asta? De la mine… (râde…) Şi eu am fost ani la rândul în poziţia asta… DAR, când vine o adiere mai puternică, se clatină…Chiar la închisoare, să ştiţi că am stat cu oameni care aveau două doctorate, şi spuneau: ”Fac asta că e frumos, şi nu fac asta că nu e frumos”. Etica lor, aparent frumoasă! DAR, când au venit încercari grele, … au făcut ce nu era frumos… Şi nu au rezistat decât cei care au crezut!… şi nici aceia toţi!!! Cei care au crezut nelimitat! ad absurdum!! Să te vezi condamnat pe nedrept…, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile…! şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, vroiam sa vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară!… Noi nu practicăm…, n-o trăim…, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!!!…”

"Noţiunea de Dumnezeu e indisolubil legată de noţiunea de neam şi de individ. Ca entitate în faţa lui Dumnezeu este neamul, şi, în cadrul neamului, individul. Iar neamurile nu sunt ceea ce voiesc ele, ci, aşa cum spunea un scriitor rus, Soloviov, mi se pare, ceea ce a rânduit Dumnezeu despre ele. Asta e concepţia noastră creştină. Şi, dacă-mi îngăduiţi, am să citez o definiţie a neamului. (…) “Neamul cuprinde: toţi românii aflători în prezent în viaţă, toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor; toţi cei care se vor naşte români. Neamul are: un patrimoniu fizic – biologic; un patrimoniu material – pământul ţării şi bogăţiile lui; un patrimoniu spiritual care cuprinde concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă; onoarea lui, ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma… concepţiei lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă”.Neamul este deci o entitate care-şi prelungeste viaţa şi dincolo de mormânt. Neamurile sunt realităţi şi în lumea aceasta şi în cealaltă.“

"Uniformitatea este moarte… Numai comunismul a vrut uniformitate… Nu e posibilă uniformitatea…. priviţi unde vreţi dumneavoastră, în iarbă, în flori, în trandafiri… uniformitatea este moarte…Şi-n cer este ierarhie… Arhangheli, serafimi, heruvimi, scaune, stăpânii, domnii, puteri, îngeri… Fiecare cu rolul lui.”

"Şeful nu se numeşte, şeful nu se alege… şeful se impune prin virtute!“

(de unde trebuie să înceapă cineva întors de curând la credinţă)

"Totul începe de la mărturisire, spovedanie, cum se spune în popor. Confiere! Ca să clădeşti, trebuie aşternut curat, temelie solidă. Nu poţi porni altfel! Confiere faţă de duhovnic, care are puterea de a lega şi de a dezlega greşelile şi păcatele oamenilor… Şi, când ai conştiinţa că ai aşternutul curat, atunci poţi să clădeşti.”

Gheron Iosif Isihastul - 50 de ani de la adormire

“Vino, buna si iubita mea sora, vino si iarasi vom mangaia necazurile tale. Vino, si vom binecuvanta pe Dumnezeu cu glasul dulce al inimii, rostit de gura si care rasuna in minte. Spunand: “Binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu numele cel sfant al Lui”.

Vezi cat de mult ne iubeste Domnul? Vezi cat suntem de fericiti noi, nevrednicii, pentru toate cate ne daruieste bunatatea Lui in fiecare zi? Dar inca ne asteapta ceasul acela al secerisului adevarat, al clipei aceieia fericite cand vom lasa cele de aici si vom pleca in cealalta patrie a noastra, cea intru totul adevarata, viata cea fericita, bucuria cea sigura, pentru a primi fiecare partea pe care ne-o daruieste Preadulcele Iisus Cel preadarnic.

O, bucurie! O, multumire! O, iubire a Parintelui ceresc! Sa ne curateasca de toate necuratiile, sa ne cinsteasca, sa ne imbogateasca, daruindu-ne bogatiile sale!

Acolo, sora mea preabuna, nu mai exista cel ce nedreptateste, cel preaviclean; a disparut ravnirea si invidia. Acolo nu mai sunt patimi. Cei cu patimi au ramas la poarta. Prapastie mare este de o parte si de alta.

Dar, o, iubire preadulce a lui Hristos, ce lucru bun ai vazut la noi si ne-ai condus pe calea Ta cea dumnezeiasca! Bucura-te deci si veseleste-te, iubita mea sora, multumeste si da slava lui Dumnezeu, caci iata, se apropie ceasul. A sosit clipa ca peste putin sa auzim glasul acela binecuvantat: “Veniti la Mine”. Numai ce se vor inchide ochii acestia simtitori, se vor deschide ochii tainici ai sufletului; si ca din somn ne vom trezi in viata cealalta. Atunci vei vedea parinti, frati, rude. Atunci vei vedea ingeri, sfinti si pe Maica cea preafericita a tuturor, pe Preacurata Fecioara si Maica a lui Dumnezeu, pe care toti o strigam in fiecare clipa si careia, dupa Dumnezeu, ii datoram toate.

Cu cine sa vorbim mai intai, cine ne va imbratisa, pe cine vom saruta mai intai - toate preacurate, toate preafrumoase, toate sfinte! Cine, deci, asteptand toate acestea, nu va rabda orice necaz al vietii de aici?

Asadar, sora mea buna si iubita, priveste in urma viata ta, cerceteaza cu amanuntul cum ai petrecut-o. Adu-ti aminte de binefacerile nemarginite ale Mantuitorului nostru Iisus Hristos si ale Preadulcei Sale Maici. Indura cu rabdare ispitele ce au sa mai vina.

Totdeauna Dumnezeu ajuta, totdeauna ajtinge la timp, dar vrea de la noi rabdare. El aude de indata ce noi strigam, dar nu dupa cum crezi tu.

Tu crezi ca glasul tau nu a ajuns numaidecat la sfinti, la Maica Domnului, la Hristos. Dar, inainte chiar de a striga tu, sfintii s-au si repezit sa-ti ajute, cunoscand ca ii vei chema in ajutor si vei cere apararea lor cea de la Dumnezeu. Tu insa, nevazand dincolo de cele ce se vad si necunoscand ca Dumnezeu conduce lumea, vrei ca cererea ta sa se implineasca de indata, ca fulgerul. Nu este asa. Domnul cere de la tine rabdare. Vrea ca tu sa arati credinta ta. Nu este suficienta rugaciunea pe care o spune cineva ca un papagal. Trebuie ca iubirea sa fie impreuna lucratoare la cele pe care le contine rugaciunea, si apoi trebuie sa inveti sa astepti. Iata ca s-a implinit deja ceea ce ieri si alaltaieri ai dorit. Dar tu ai fost pagubita, pentru ca nu ai avut rabdare sa astepti. Ai fi castigat si pe unele si pe celelalte, si pe cele trecatoare si pe cele ceresti.

Acum te manii, te mahnesti si te necajesti, gandind ca Tatal ceresc intarzie sa-ti raspunda. Eu iti spun ca aceasta se va implini asa cum doresti - se va implini neaparat - dar este nevoie de rugaciune din tot sufletul si de asteptare. Si cand tu vei inceta sa-ti mai amintesti de ceea ce ai cerut, atunci iti va veni ca dar al rabdarii si al asteptarii tale.

Cand, rugandu-te si cerand de la Dumnezeu ceva, ajungi la deznadejde, atunci este aproape de tine implinirea cererii. Hristos vrea sa vindece vreo patima ascunsa din tine, de aceea amana implinirea cererii. Daca primesti mai repede decat te astepti tu, patima ta ramane nevindecata. Daca astepti, primesti si ceea ce ai cerut si vindecarea patimii. Si atunci te vei bucura cu bucurie mare si vei multumi cu caldura lui Dumnezeu, care pe toate le zideste cu intelepciune si le face spre folosul nostru. Nu ai nici un folos, deci, daca te mahnesti, daca te superi, daca spui cuvinte grele. Trebuie sa-ti inchizi gura. Nimeni sa nu inleleaga ce ai tu. Sa iasa abur pe ochi, nu pe nas. Sa nu oftezi, pentru a te usura, zice-se, ci sa te linistesti. Prin asteptare si indelunga-rabdare vei arde pe diavol.

Eu - martor imi este Domnul, Cel ce pierde pe toti cei care rostesc minciuni - mult m-am folosit din ceea ce iti spun acum. Atat de mari si grele erau ispitele incat credeam ca de durere o sa-mi iasa sufletul precum fumul pe horn. Si totusi, dupa ce trece incercarea, vine atata mangaiere, ca si cand ai fi in rai, fara trup. Te iubeste Hristos, te iubeste Maica Domnului, te lauda Sfintii, Ingerii se minuneaza de tine.

Vezi cate bunatati aduc ispitele si necazurile? Daca vrei sa vezi, sa gusti si tu iubirea lui Hristos, indura ceea ce vine asupra ta. Nu in ceea ce-ti place tie, ci in ceea ce vrea Domnul sa te incerce. Nimic din ceea ce facem noi de buna voie nu este atat de folositor cat este ceea ce ne trimite Domnul fara incuviintarea noastra. Dumnezeu vrea ca vrajmasul diavol sa lupte pe om lupta crancena, os peste os, sange peste sange. Atat incat sa se topeasca precum ceara la fata focului.

Atunci cand incercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi coplesita de jur imprejur de lumina stralucitoare si vei vedea taine pe care limba nu este cu putinta a le grai. Atunci vei dori cu sete sa vina iarasi ispitele, pentru ca ai cunoscut cat folos aduc.

Aceasta este calea adevarata, sora mea, si cel care iti scrie da marturie de adevar din propria lui experienta.

Indrazneste, deci, si intareste-te in Hristos Domnul, indurand tot ceea ce vine asupra ta, primind, impreuna cu durerea, pacea si harul lui Dumnezeu.

Pastreaza-ti sufletelul cu tarie, gandind ca schiopii si leprosii nu patrund la aceste bunuri. De aceea ne lasa ispitele Domnul, ca sa ne curatim de toate prejudecatile. Acestea sunt sapunul si lespedea pe care lovindu-ne intruna, ne albeste. Si hainele care sunt tari rezista si sunt de folos Mirelui. Cele care nu rezista loviturilor pe lespede se sfasie si sunt aruncate la cele nefolositoare.

De aceea este nevoie sa ne silim putin aici, pentru ca se apropie ceasul. Sa pastrezi scrisorile pe care ti le trimit, sa le ai atunci cand esti incercata de necazuri. Ma tem ca te voi lasa curand. Cu cat trece timpul, cu atat ma simt mai ingreuiat. Sunt ca un slabanog.

Nu am timp sa-ti scriu despre minunea pe care a facut-o cu mine Domnul pentru a indrepta o greseala de a mea din nestiinta. Vezi, deci, bunatatea cea multa a Domnului nostru? Vezi ca lucreaza si cu minuni, atunci cand grija Sa dumnezeiasca socoteste de cuviinta?

Omul se insala de multe ori din nestiinta sau pentru ca este atras de altii. Dar daca are sufletul deschis si bunavointa, nu-l lasa Domnul, ci in multe feluri il poate aduce la lumina. Acest lucru ma face sa devin tarana, cenusa, vierme al pamantului.

Mare cu adevarat este mila Domnului. Are dreptate Psalmistul cand spune: “Nu dupa faradelegile noastre ne-ai facut, Doamne, nici dupa pacatele noastre ne-ai rasplatit noua”.

De ce sa nu multumesti lui Dumnezeu? De ce sa cartesti? Daca eu iti scriu despre ispitele pe care le indur eu nu este posibil sa le rezisti. Si totusi, harul Domnului Hristos si al Preasfintei noastre Maici toate le topeste. Ai rabdare. Imparateasa si Maica lui Dumnezeu si Stapana tuturor nu ne lasa. Ea se roaga pentru noi“.

(Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală)

Cuvinte de folos - Părintele Arsenie Papacioc

Nu-i nimic mai scump de la Dumnezeu, dragii mei, ca timpul. Ne-a creat Dumnezeu singur numai pentru El. Si daca ne lasa timp si ne prelungeste timpul vietii noastre [o face] tot cu scopul ca sa fim impreuna. Nici un dar nu e mai mare de la Dumnezeu ca timpul pe care ni-L da. Pentru ca moartea nu vine sa-i faci o cafea. Vine sa te ia.

Am avut ocazia la varsta mea sa stau la multe capataie de morti. Nici o teologie - nu mai vorbesc de filosofie, care e depasita prin ea insasi - nu te invata mai mult decat suferinta Crucii. Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu. Nu se poate fara jertfa! Si acesti oameni care mureau - tipete, urlete, vaiete, glasuri inspaimantatoare - vedeau toti pacatele ca cei mai mari teologi, pentru ca stiau ce-i asteapta si voiau foarte mult sa se intoarca. Pentru ca numai intorcandu-se inapoi se mai putea repara. Dar inapoi nu se mai putea… ca a venit “aia” sa te ia. Si atunci toti doreau foarte mult sa mai traiasca macar o zi. Si se pune mereu problema, [pentru] noi care ne lafaim in timp liber: ce e o zi? Dragii mei, nu o zi, o clipa [in care] daca e concentrat Dumnezeu, ti se considera prilej de a te salva.

N-are nevoie sa dea socoteala Dumnezeu. Ca nu face demonstratii Dumnezeu. Dracul e un tolerat, nu e o putere. Dar are libertatea sa ne “coseasca”, sa ne ispiteasca, deci sa ne trezeasca. Deci, intr-un fel, contribuie foarte mult la mantuirea noastra. El e urat, nesuferit ca nu stie sa iubeasca. E atat de urat incat e cu neputinta sa nu mori daca il vezi. O fetita credincioasa a vazut un drac, nu chiar in adevarata lui putoare si uraciune si a preferat sa mearga toata viata cu picioarele goale pe jar [numai] sa nu mai vada un drac. Dar sa stiti ca si despre ingerul pazitor se spune ca e cu neputinta sa nu mori daca l-ai vedea in adevarata lui lumina. Si totusi, omul - in general, umanitatea - e deasupra angelitatii. Ingerul e creat de Dumnezeu cu misiunea de relatie, de legatura intre marile valori la sistem ceresc, Dumnezeu fiind de fata permanent. Dar omul este stapan pe univers. Omul este un dumnezeu dupa har. Vreti argumente? Chip si asemanare!

Despre asta nu se prea vorbeste. Se vorbeste la istorie, la clasa, ca sa iei o nota. Dar trebuie trait momentul nostru. Eu am spus ca o clipa poate sa fie un timp si o suspinare poate sa fie o rugaciune. Ei, suspinarea asta care e plecata din adanc, Dumnezeu o pretuieste mai mult decat cosul de lacrimi. Pentru ca n-are nevoie Dumnezeu de cuvinte, are nevoie de inima ta! Ca nimic nu e mai scump, dragii mei, pe lume ca lacrima pocaintei. Asta deschide cerurile!

Asa ca, sa nu va descurajati, dar sa pretuiti timpul. N-asteptati sa vina alt sfat. “Astazi de veti auzi Glasul Meu sa nu se invartoseze inimile voastre“, cum zice Mantuitorul; si este valabil. Dragii mei, daca ati sti cat de scump e un om… Ca sa va dati seama pe cine bagam noi in iad! Omul este dumnezeu dupa har. Fiul Omului, adica Mantuitorul, I S-a zis Fiul Omului pentru ca este fiul lui Adam si Eva. Adam a fost intai. Ca S-a facut Om, dar desavarsit.

Maica Domnului, fratii mei… Mi-e si frica sa vorbesc! Cat poate Dumnezeu cu puterea, poate si Maica Domnului cu rugaciunea. E foarte suparata pe toti acei care nu-i cer nicodata nimic. Ne-asteapta, ne doreste; lumea o barfeste, dar ea vindeca mamele celor care o barfesc. Nu tine cont de nimic! Nu mai e timp sa mai judecam…

Fratii mei, Iisus Hristos ne-a adus mai multe decat ne-a pierdut Adam. Ne-a dat putinta de-a ne indumnezei dupa har. Ne-a dat putinta sa ne iertam vrajmasii. Dragii mei, iubirea vrajmasilor nu e un sfat, e o porunca. Ne va intreba de ce n-am iubit. Si multi spun: „Parinte, pana aici! De aici nu mai putem!“; „Bine, nu puteti! Inseamna ca nu stiti ca focul iadului are calorii de mii de ori mai mari decat asta [cel de pe pamant], n-are nici lumina si nici nu te vezi cu cineva. Si cat stai? 1000 de ani? Nu! O vesnicie! Fara sa vezi pe nimeni, fara cea mai mica speranta ca sa scapi“.

Ca daca in iad ar spune cineva ca peste 1000 de ani iesi de-aici tot e o nadejde si suferinta aia grozava, incalculabila , se usureaza, ca stii ca este o speranta totusi. Asta e cruzimea vesniciei. De asta spune intr-un loc, ca cine stie ca va fi vesnicie si nu ia masuri merita [dus la] casa de nebuni.

Nu pierdeti timpul, dragii mei! Astazi vorbim si maine nu stim daca mai suntem. E posibi: te musca o muscatura veninoasa, iti cade o caramida in cap cand nu te-astepti si, pe urma, suntem la dispozitia stapanului nostru Dumnezeu. Si daca nu vine moartea maine, aveti timp sa castigati haruri deosebite. Asa ca sa pretuiti foarte mult [timpul]. Ca daca ar fi cu putinta sa-i intrebam pe cei de sus „ce v-a costat de ati ajuns la atata fericire?”. „Timp, putin timp petrecut bine!“.

Ne-am inchinat frumos, ortodox, n-am tinut cont de “ecumenisme”. Fereasca Dumnezeu! Pe viata si pe moarte! Uite, am scris „Singur Ortodoxia“! (…) S-au despartit de noi? Ii primim inapoi. Cu inimile deschise, nu stim sa mintim. Fara conditii si cu smerenie. Nu le dam canon ca de ce au facut asta. Dar ei nu vor sa vina pocaiti sa facem unitate universala. Ei vor sa ne pacaleasca: am castigat si pe astia prostii! Ramaneti ortodocsi pe viata si pe moarte! Nu pentru ca asa am apucat. Pentru ca ortodoxia implineste omul din tine. E singura modalitate universala fara de care nu se poate trai. Si [noi, ortodocsii] n-am desfintat nimic. [Ei] au modificat… A venit si se considera papa vicarul lui Hristos. Ce vicar, cand Hristos traieste? Hristos e viu! Zice ca „Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor“. Si mai mult: „Fara de Mine nu puteti face nimic. Nu se misca fir de par fara Voia Mea“. E atat de prezent incat ramai uimit, nu numai in miscari, ci si in ganduri El ne guverneaza, Care ne-a facut cu atat dragoste divina ca sa fim impreuna in vecii vecilor. Si n-a lasat Dumnezeu ca sa ne guverneze un drac.

Uite, am fost intrebat ce e viata? Viata este moarte continua. „Un cuvant de folos parinte!” Sa stii sa mori si sa inviezi in fiecare zi. Asta e lupta! Sa mori pacatului. Cand Iisus Hristos era pe lacul Ghenizaret si le-a spus ucenicilor „luati-o spre tarmul celalat“, s-au urcat in corabie si au inceput valurile sa acopere corabia. „Doamne, scoala ca pierim!“. „Aaa, va si vedeati in fundul marii cu Mine cu tot? N-am spus eu bine sa o luati pe aici? Dar voiati fara valuri, voiati fara incercari, voiati fara Cruce?” Nu se poate! Cate minuni a facut Mantuitorul de-ti sta mintea in loc! Invia oamenii ca si cum erau jucarii. Dar n-a mantuit lumea atunci. Numai la Cruce, numai la jertfa. Acum a vazut dracul, cu adevarat i-a venit sfarsitul… Mantuitorul era pe Cruce si se vaita satana. Deci jertfa este conditia desavarsirii noastre crestine.

(sursa: www.razbointrucuvant.ro)

Martiri ai temniţelor

Pentru că astăzi îi prăznuim pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, care cu atâta tărie şi curaj au apărat credinţa creştină, m-am gândit să vă pun la suflet, dragi cititori ai blogului, alţi Sfinţi Martiri, apărători şi trăitori ai Ortodoxiei în temniţele comuniste de la mijlocul veacului trecut.
Campania "Din temniţe spre sinaxare" a debutat la începutul acestui an cu lansarea albumului "Fericiţi cei prigoniţi - martiri ai temniţelor româneşti". Cu toate acestea, un număr mic dintre românii ortodocşi cunosc câte ceva din viaţa celor care s-au jertfit pentru apărarea neamului şi a credinţei străbune. Iată ce zice Părintele Gheoghe Calciu Dumitreasa: "Noi n-am prea dus ispitele, să ştiţi. Adică ispitele le-am dus, dar n-am dus suferinţa aceea...doar unii au dus-o. Însă eu zic că e ca în Scriptură, când Dumnezeu a vrut să se spulbere Sodoma şi Gomora şi Avraam s-a tocmit cu îngerii...Dacă erau zece oameni buni, cetatea era salvată. Sigur, erau mai mult de zece oameni buni în închisoare, însă eu cred că asta a fost o ispăşire pentru întregul neam. Buni sau răi, cum am fost, noi am fost jertfele. Noi am fost ţapul pe care evreii îşi puneau mâna şi îl alungau în pustie, ca să ducă păcatele lor. S-a pus pe noi mâna ţării acesteia, ca să plătim pentru tot poporul..."
Nu vreau să fac un rezumat al cărţii, pentru că mi-ar fi practic imposibil. Fiecare filă a acestui album reprezintă o întreagă poveste. Pot doar să amintesc câteva nume, poate cele mai semnificative, sau poate că nu, ale celor despre care am scris mai sus: Valeriu Gafencu ("Sfântul închisorilor"), Părintele Ilarion Felea, Părintele Daniil Sandu Tudor, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Alexandru Ştefănescu (Monahul Athanasie de la Petru Vodă de care îmi amintesc întotdeauna cu plăcere), Nichifor Crainic, Radu Gyr, Gheorghe Jimboiu, Părintele Constantin Voicescu, Părintele Gheorghe Calciu şi dintre cei care se mai află în viaţă: Părintele Iustin Pârvu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu, Marcel Petrişor şi mulţi, mulţi alţii.
Nu mă pot însă abţine... măcar un fragment...pe celelalte îi las pe cei interesaţi să le descopere.
"Cea mai frumosă prezenţă de la Târgu-Ocna, după Valeriu, a fost Gherorghe Jimboiu. În anii 1944-1948 Gheorghe conducea studenţimea din Braşov. Se pregăteau de luptă împotriva comuniştilor. A fost arestat în 1949. A fost supus timp de un an unei anchete dure, care i-a distrus sănătatea. În timpul torturilor s-a rugat cu putere şi spunea că a simţit real ajutorul lui Dumnezeu. A primit 15 ani de muncă silnică şi a fost adus la Târgu-Ocna, căci pe lângă ciroza hepatică de care suferise se îmbolnăvise şi de TBC. Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi evident desprins de cele lumeşti. Înseta după apele cele mai adânci ale vieţii lăuntrice.. Când a aflat de rugăciunea minţii a început s-o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede şi intens. În curând a început s-o rostească în inimă. Simţea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Era feciorelnic şi hotărât să rămână toată viaţa al lui Hristos. Dumnezeu îl mistuia cu slava vieţii veşnice. Este înmormântat fără cruce în cimitirul politic din Aiud"(Ioan Ianolide)

BLESTEMUL AIUDULUI
de Radu Gyr

Aiudule, Aiudule,
temnita crunta,
fa-te zaludule
piatra marunta.

Focul mance-te
ca nu te saturi.
Mereu vrei scancete
si bei oftaturi.

Vantul destrama-te
ca nu-ti ajunge
- si'n marea-ti foamete -
mereu vrei sange.

Apele faca-te
ape ca ele,
lacrimi din lacate
plans de zabrele.

Grindina 'ndoaie-te
spele-te ploaie,
lanturi si geamãte
sa ti le'nmoaie.

Aiudule, Aiudule
fiara nauca,
face-te-ai crudule
scrum si naluca.

Părintele Lavrentie Şovre (Măn. Frăsinei)

"L-am cunoscut bine pe părintele Lavrentie, mi-a făcut câteva vizite, în ultimii ani, la Sibiu, şi am putut să-mi dau seama după chipul său că era un slujitor vrednic şi pot să afirm cu tărie că a fost cu adevărat omul lui Dumnezeu. Era omul rugăciunii, al faptei jertfelnice şi al dăruirii spre binele semenilor.

A ajutat mult la construcţia şi reconstrucţia unor locaşuri de rugăciune din municipiul Sibiu şi nu numai din Sibiu, ci şi din alte părţi ale Arhiepiscopiei noastre."

Î.P.S. Antonie, arhiepiscop al Sibiului şi
mitropolit al Ardealului

DESPRE SMERENIE

Pentru părinte smerenia era cea mai apreciată virtute. Odată, nişte reporteri de la un post de televiziune au vrut să-i ia un interviu. Părintele nici nu i-a lăsat să-l filmeze, ci doar atâta le-a spus: “Ce să găsiţi la mine, sunt un putregai vrednic de aruncat. Duceţi-vă la părintele stareţ, că eu sunt mic.” Şi apoi a intrat în chilie.

Acest gest precum şi desele sale ocărâri de sine precum “sunt leneş, sunt un hârb sau sunt bun la fiare vechi, nu am nici o faptă bună” pe care adesea le repeta la fiecare îtâlnire cu mine sau cu alţii mi-au dat de înţeles cât de mult preţuia părintele această virtute.

Mi-aduc aminte că şi pe copii îi învăţa să se ocărască pe sine. Odată când m-am dus la el l-am găsit cu un copil de 12 ani căruia îi spunea:

- Sunt leneş şi nu am nici o faptă bună. Tu cum eşti?

- Nu sunt aşa de leneş părinte.

- Păi atunci dă-mi şi mie un leac să scap de ea. Iar copilul nu a ştiut ce leac ar fi bun pentru vindecarea lenei părintelui.

Atunci părintele i-a spus: Copilul meu, să faci mereu fapte bune şi să spui că n-ai făcut nimic.

Acesta era obiceiul părintelui, adică să îşi treacă cu vederea faptele bune, să le dea uitării şi să se apuce cu râvnă de altele ca şi cum acestea ar fi primele pe care le săvârşea.

Eu adesea îl auzeam după ce dădea alimente sau haine la oamenii săraci, spunând: “Nu am făcut nimic bun, am sacul plin de gol.”

Această conştientizare a sărăciei sale sufleteşti, pe care să spunem sincer nu o avea, îl făcea să săvârşească alte fapte bune.

Cu toate că părintele făcea atâta cale ca să oficieze unul sau două Sf. Masluri, în ciuda faptului că achiziţiona brânză, cartofi, vin, pâine şi altele pentru mânăstire, cu toate că făcea atâtea donaţii bisericilor în construcţie, ori dădea atâtea prinoase paznicilor, ori bani oamenilor din sat ce munciseră odinioară la Sf. Mânăstire, cum ar fi domnul Costică Cheiaru etc., cu toate că îşi dădea şi propia porţie de mâncare, îl auzeam spunând aceleaşi cuvinte: “Nu am făcut nimic, sunt sărac.”

Cu toate că nopţile le făcuse zile atâţia ani, cu toate că muncise ca ajutor de econom şi econom timp de 37 de ani şi mai bine, îll auzeam spunând: “Nu mai pot de lene. Nu ai leac pentru lene?”

Toate aceste lucruri m-au făcut să înţeleg ce înseamnă smerenia desăvârşită a omului ce şi-a închinat lui Dumnezeu viaţa timp de 54 de ani şi n-a uitat să zică cuvintele Mântuitorului: “Şi dacă aţi făcut toate câte v-am poruncit să spuneţi că robi netrebnici sunteţi. Că aţi făcut ceea ce se cuvenea să faceţi.”

Părintele smerenia o dorea din tot sufletul să o vadă încolţind în sufletele ucenicilor săi. Mi-aduc aminte când mă duceam la el şi băteam la uşă îmi spunea:

-Cine este?

-Părintele M.

-Părintele M şi mai cum?

Dacă nu adăugam şi cuvântul “păcătosul”, cu greu îmi deschidea şi aceasta o făcea ca eu să-mi dau seama de starea reală a sufletului meu, adică cea de om păcătos.

Şi după ce intram, se smerea părintele întâi cerându-mi mie să-l binecuvântez:

-Blagosloviţi, părinte M. Sunt plin de lene. Tu ai lene?

-Am părinte.

-Nu cred. Eu cred că n-ai lene puţină.

-Nu am, părinte, puţină.

-Fiule, ţine minte că cel ce se prihăneşte pe sine în tot locul are odihnă.

Poate aceste îmbinări de sensuri, unora ar părea ciudate, dar părintele le folosea dinadins, urmărind ca prin cuvinte simple să ne dea un cuvânt de folos raportându-se la nivelul nostru de înţelegere duhovnicească.

Iar obiceiul său de a se ocărî şi a se numi leneş, păcătos, etc. şi mai ales că cerea să-l binecuvântez eu, ceea ce nu mi se cuvinea, mi-au dat să înţeleg că părintele căuta pe orice cale să învăţăm că singura cale a cunoaşterii de sine este recunoaşterea cu sinceritate a neputinţelor noastre (ocara de sine).

Uneori părintele ne spunea şi acestea: “Smerenia arde pe draci, fiule, nici postul, nici rugăciunea, nici o altă nevoinţă nu e urâtă de draci ca nevoinţa aceea de a-şi învăţa omul mintea de-a se prihăni pe sine.”

Iar dacă noi ne certam cu cineva, ne spunea: “Spune doar atât, Iartă-mă! Şi mai mult nu. Nu vă îndreptăţi, ci atât să spuneţi. Am greşit, iartă-mă! Ce este mai mult e de la draci! Dacă staţi jos cu mintea, nu cădeţi. Cum va-ţi înălţat, gata aţi căzut.”

Părintele înţelesese că actul de a te dezvinovăţi trădează în sufletul omului existenţa unor cugete de părere de sine, ce le mai numea părintele şi înălţări ale minţii şi astfel încerca să ne facă să înţelegem că trebuie să-ne asumăm toate învinuirile ce ne sunt aduse, pentru ca pacea să domnească din nou în noi şi între noi şi cel ce ne învinuia.

Această lucrare duhovnicească părintele a vrut să mi-o contureze mai bine istorisindu-ne adesea întâmplări din Patericul Egiptean. Una din aceste istorioare, ce ne-a spus-o, o voi aminti aici.

Se spune la Pateric că avva Zosima avea în lavră un diacon anume care avea unele bănuieli asupra lui. Deci aceste bănuieli îi născuse diaconului o purtare rea faţă de avva Zosima.

Bătrânul văzând acestea l-a întrebat pe diacon pricina mâhnirii sale. Atunci diaconul a început să-l învinovăţească de multe lucruri.

Avva Zosima neştiindu-se vinovat a început să se dezvinovăţească, dar diaconul, din păcate, a rămas în continuare crezând gândurilor sale.

Avva Zosima atunci ducându-se la chilia sa a început să se cerceteze cu de-amănuntul, dacă nu cumva făcuse ceea ce de care fusese învinuit. Şi stând aşa şi gândindu-se şi-a adus aminte de cuvinele lui avva Pimen: “Cel ce se prihăneşte pe sine în tot locul află odihnă” şi s-a întors către chilia diaconului, zicând în sinea lui “Diaconul din dragoste mi-a spus toate acelea, pentru a mă îndrepta, iar eu uitând că acele fapte de care mă învinuia erau ale mele, m-am îndreptăţit”

Deci ajungând în faţa diaconului, a căzut în genunchi şi şi-a cerut iertare. Atunci diaconul umilindu-se a căzut şi el în genunchi, cerând şi el iertare. Şi astfel cei doi s-au împăcat.

Părintele nu era, să spun sincer, atent numai în a da sfaturi referitoare la modul cum ar trebui să ne smerim, ci căuta să vadă, în orice conversaţie, dacă noi am asimilat sfaturile lui.

Mi-aduc aminte că odată m-a întrebat:

-Eşti vrednic să te împărtăşeşti?

-Nu prea.

-Nu se spune aşa, fiule, “nu prea”, ci nu sunt, că oricâte am face, nevrednici suntem.

Părintele era atent la toate cuvintele ce i le spuneam noi. Le cântărea să vadă spre ce patimă înclină cuvântul, spre laudă de sine, sau spre prihănirea de sine.

Odată, un părinte ce era de rând la bucătărie a fost întrebat de părintele:

- Ce eşti, bucătar?

- Da. Părinte, sunt şef bucătar.

- Fiule, între voi să nu fie şef, ci cel mai mare să fie slujitorul tuturor, ca cei începători văzând dragostea şi smerenia voastră să se folosească.

Altădată fiind în biserică, m-a auzit cântând mai tare şi mi-a zis: “Fiule, decât să cânţi cu mândrie, mai bine nu cânţi.”

Şi pe mirenii ce veneau la el îi încerca să vadă dacă au darul smeritei cugetări căci spunea că ea este începutul pocăinţei.

Când venea cineva îl lăua spunându-i cuvinte simple de laudă: “Domnul primar, aţi vrea să fiţi primar, aveţi şi prezenţă şi experienţă”. Părintele ştia că una din dorinţele nesăbuite ale omului contemporan este aceea de a deţine funcţii înalte pentru a avea putere şi bani câţi de mulţi şi de aceea prin această întrebare părintele proba gândurile interlocutorilor pentru a vedea ce părere au ei faţă de situaţia în care sunt şi ce dorinţe de viitor.

Mi-aduc aminte că venise cineva şi părintele la fel i-a spus:

-A, domnul primar!

-Nu sunt părinte primar.

-Dar ai vrea să fi? Să ştii că ai prezenţă şi experienţă.

-Aş vrea.

-Bă, nu funcţia te mântuieşte cu cât ai o răspundere mai mare cu atât riscul de a greşi lui Dumnezeu este mai mare. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru tot ce ai că ştie El ce ţi se cuvine şi zi: “Doamne, dă-mi ce pot să duc eu, nu ce vreau eu, ce vrei Tu cu mine fă.”

Într-adevăr, mulţi din mândrie se vedeau vrednici de trepte înalte şi pe aceştia îi smerea părintele.

Alteori, pe noi călugării ne încerca spunându-ne: “A, părintele M, cel care se roagă ca para de foc, când mă uit de aici la el la chilie văd un stâlp de foc până la cer şi îmi zic: A, e părintele M la rugăciune. Părinte cred că eşti plin de fapte bune, să-mi dai şi mie.”

Dacă noi nu ştiam cu ce scop folosea acestea ni se păreau nişte banalităţi, dar părintele le folosea dinadins pentru a vedea dacă noi primim lauda ca ocară şi ocara ca laudă.

La călugăria mea părintele mi-a spus: Se spune că un frate citise la Faptele Apostolilor că omul trebuie să fie mort pentru lume şi nu înţelegea cuvântul acesta. Atunci, s-a dus la Sf. Antonie, şi l-a întrebat despre aceasta. Iar sfântul l-a trimis pe frate să se ducă în cimitir şi să laude morţii până seara, apoi să se întoarcă la chilia lui. Fratele făcând aşa, s-a întors, şi sfântul l-a trimis a doua zi să-i ocărască. Făcând şi aceasta s-a întors la chilie, iar sfântul i-a zis: E, fiule, când i-ai lăudat pe morţi, ţi-au răspuns? Nu. Dar când i-ai ocărât? Fratele şi de data aceasta i-a răspuns că nu. Ei, aşa să fii şi tu ca morţii. Când te laudă cineva să nu te înalţi cu mintea, şi când te ocăreşte să nu te tulburi. Atunci înseamnă că eşti mort lumii.

Acelaşi lucru încerca părintele să-l facă şi cu noi încât acum ne lăuda, acum ne ocăra ca să vadă cum reacţionăm şi văzând reacţia noastră să observe şi ce boală sufletească avem pentru a ne-o putea vindeca.

Mi-aduc aminte că uneori ne ocăra zicându-ne: “Nu sunteţi buni de nimic, spuneţi-mi, sunteţi buni de ceva?” Noi, din părere de sine îi spuneam: “Părinte, poate om fi şi noi buni de ceva.” Aşa vedea patima mândriei din noi şi aşa părintele ne cunoştea războiul nostru şi patima ce era ascunsă în cugetele noastre.

Dar dacă noi îi răspundeam: “Aşa este părinte, nu sunt”, arăta cât de cât că am învăţat că împotriva părerii de sine şi a laudei e bună ocara de sine ca ele să plece din cugetele noastre. (Părintele Lavrentie - Omului lui Dumnezeu)