"De ce românii au iubit viaţa isihastă? Pentru că şi laicii, mirenii, au iubit viaţa isihastă. Ce sunt satele româneşti din Apuseni, din Maramureş, chiar din Bucovina? Sate micuţe cu oameni foarte liniştiţi. De ce sunt mai agitaţi oamenii din localităţi mai mari, decât cei din localităţi mai micuţe? Pentru că oamenii din localităţile mai micuţe se roagă mai mult. Au mai multă linişte, ascultă mai puţin zgomot, văd mai puţin pe orizontală şi mai mult pe verticală.Se roagă mai mult. Deci şi sihaştrii care au venit şi au întemeiat aceste mici sihăstrii, au venit dintr-un spaţiu rural, de la stâna cu oi, dintr-un sătuc, dintr-o casă cu 8-10 copii. Şi nu au făcut altceva decât au continuat viaţa sihăstrească, de linişte, de acasă. Au adus-o într-un munte sau într-o poiană. Sihastrul a adăugat la rugăciunea pe care l-a învăţat mama, încă ceva în plus: inima lui, rugăciunea lui Iisus, lacrima lui, privegherea de noapte, postirile. Asta-i taina mare a românilor, sihăstrii cu mulţi sihaştrii, dar sihaştrii fără nume. (...)
Acum România, socotit la kilometru pătrat, este ţara cu cei mai mulţi monahi şi cu cele mai multe mănăstiri. Nu este, însă, un prilej de laudă. Este un prilej de frică. Vai nouă dacă ne gândim doar cantitativ, nu şi calitativ. Rămâne să ne gândim: noi astăzi rămânem numai cu istoria sihăstriilor? Ne lăudăm cu toponimia, că aici a fost un sihastru şi aici un pustnic? Rămâne să vedem dacă ne păstrăm această verticalitate din istorie. Aici e răspunderea tuturor românilor. Cu conferinţe nu prea salvăm România, cu vorbe frumoase nu prea salvăm România. Cu trăire frumoasă în Hristos, fraţilor, vom răzbi. Cu trăire autentică în Hristos, cu rugăciune, cu viaţă curată."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu