A ne abandona dragostei înseamnă să fim deschişi atât pentru aspectele pozitive cât şi negative care-i sunt proprii, atât pentru bucuria împlinirii sau adâncirii într-o cunoaştere de sine de care habar nu aveam înainte că ar fi posibilă, cât şi stării de tristeţe şi dezamăgire. Atunci când ne îndrăgostim, lumea se clatină din temelii, preschimbându-se în jurul nostru nu numai în ceea ce priveşte înfăţişarea exterioară, cât şi în tot ce înseamnă experienţa proprie care ne pune în legătură cu lumea. De regulă, această cutremurare este percepută prin mijlocirea noilor perspective luminoase pe care le deschide, înfăţişându-ne un minunat cer şi pământ nou, pe care iubirea, prin miracolul şi taina ei, parcă le recreează dintr-o dată. Cântăm acum refrenul: „Dragostea este răspunsul". Dincolo de subţirimea garanţiilor pe care ni le oferă o iubire înflăcărată (fără consistenţă), civilizaţia apuseană pare că s-a avântat cel mai mult într-un adevărat complot romantic, chiar dacă fără speranţă, urmărind cu orice preţ să impună iluzia că cea care ne aprinde simţurile mai întâi este marea dragoste pe care o aşteptam. Eforturile depuse pentru a fi susţinută această iluzie trădează de fapt existenţa unui alt pol care se doreşte în realitate a fi respins.
Elementul care se opune stării de beatitudine a dragostei este sentimentul morţii întrucât moartea este mereu umbra care însoţeşte permanent dulceaţa dragostei. Dragostea reprezintă întotdeauna un risc incontestabil, având chipul unei risipiri sau al unei morţi de sine. Când ne îndrăgostim punem în pericol ordinea noastră confortabilă care, deşi poate fi epidermică, plată, sprijinită pe minciună, este totuşi cea pe care o punem la bătaie. In iubire există întotdeauna un sentiment nedefinit, o frică de îndrăgostire care ne urmăreşte cel puţin la început; oare ne va face rău această nouă relaţie? ne punem deseori întrebarea. Îndrăgostirea presupune ca centrul existenţei noastre să-1 predăm celuilalt. Dintr-o anumită condiţie de stabilitate anterioară ne aruncăm într-un gol, şi, chiar dacă sperăm că vom avea parte de un nou mod de existenţă, intrând într-o lume nouă, niciodată nu vom putea fi siguri de ce ne rezervă viitorul.
După îndrăgostire nimic nu mai este la fel ca înainte şi este posibil să nu ne mai întâlnim niciodată cu ceea ce, până deunăzi, era propriu vieţii noastre. Lumea cea veche se îndreaptă spre nimicire. De unde putem ști că ea se va rezidi? Ne dăruim sinele în întregime, de unde putem şti că îl vom recupera? Ne trezim şi vedem că întreaga lume s-a clătinat, unde şi când se va reaşeza din nou? Cea mai sălbatică bucurie dată de dragoste este însoţită de conştiinţa unei morţi iminente ca şi cum una nu ar fi posibilă fără cealaltă.
Sentimentul dispariţiei noastre este un simţământ interior inevitabil şi, precum bine glăsuieşte mitul, este exact ceea ce ne conferă dragostea. A iubi cu toată puterea aduce cu sine ameninţarea nimicirii tuturor celor ce ne sunt proprii. A iubi cu adevărat înseamnă a te avânta într-o aventură fără de nicio siguranţă. Atunci când te predai dragostei important este, înainte de toate, de cine te vei îndrăgosti. Nu este deloc sigur că te vei îndrăgosti de omul „potrivit"; nu va fi el cumva acela cu care, având o relaţie incomodă, nu-ţi vei mai putea cultiva acea ordine prestabilită a vieţii cu care atât de mult te-ai obişnuit? Chiar dacă aşa ceva nu se va întâmpla, de unde poţi să ştii că, îndrăgostit fiind, nu vei deveni dintr-o dată vulnerabil în partea cea mai intimă a sufletului tău, devenind uşor de cucerit pentru a te preda, poate, aceluia care nu va răspunde dragostei tale aşa cum ţi-ai fi dorit şi care te va lăsa la un moment dat în cădere liberă, pentru ca să ajungi în cele din urmă să suferi cel mai greu de suportat martiriu, care este iubirea la care nu primim niciun răspuns? Iubirea este [la început cel puţin] asemenea unui tunel lung şi întunecos în care, odată ce ai intrat, nu ştii dacă te va conduce spre un paradis sublim sau într-un abis lipsit de lumină. Această nesiguranţă şi teamă pe care le resimţim nu sunt numai când ne predăm dragostei omeneşti, dar şi celei dumnezeieşti. Dificultăţile pe care le întâmpinăm atunci când încercăm să ne rugăm cu adevărat de leagă mult de această teamă.
Legătura dintre iubire şi moarte este descrisă foarte viu de Grigorie de Nyssa: „Atunci când îndrăgostitul îşi vede iubita, i se strecoară în suflet totodată şi teama despărţirii; când îi aude vocea dulce, gândul ce-i dă târcoale îi spune că va veni vremea când nu o va mai auzi; când îi saltă inima la vederea frumuseţii ei, atunci mai mult se înfricoşează, având de mai înainte simţirea durerii pe care i-o va aduce moartea ei". Dar această legătură dintre dragoste şi moarte devine încă şi mai manifestă atunci când cineva dobândeşte copii. Este posibil ca cineva să se fi gândit foarte puţin la moarte, lăudându-se deseori pentru curajul său, aceasta este valabil până în momentul în care a devenit părinte. Abia atunci sentimentul vulnerabilităţii în faţa morţii începe să i se strecoare în suflet, ştiind că duşmanul (moartea), ca unul ce-i lipsit de inimă, poate în orice clipă să-i răpească copilul, obiectul dragostei lui. Din acest punct de vedere, iubirea apare ca experienţa unei şi mai mari vulnerabilităţi decât se întâmplă în mod obişnuit. Dar poate că nimic nu ne provoacă o aşa durere ca gândul propriei noastre dispariţii, atunci când iubim şi cugetăm că moartea ne va despărţi, cel puţin aici, de toţi cei care sunt dragi inimii noastre. Imnograful care a scris cu atâta durere slava slujbei de înmormântare se vedea zăcând mort, privegheat de cei apropiaţi ai lui: „Văzându-mă zăcând fără de glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla şi nu voi mai vorbi cu voi.”
Caracterul răstignitor al dragostei ce presupune o permanentă dăruire de sine – exemplificată într-un mod sublim de jertfa lui Iisus Hristos -, arată cum dragostea îl mistuie pe îndrăgostit, pentru a-l încălzi pe cel iubit, dând astfel o viaţă nouă amândorura. Isaia ne spune în profeţia sa despre Iisus Hristos următoarele: „Iar El s-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre şi prin rana lui noi toţi ne-am vindecat”(Isaia, 53, 5-6).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu