Povestea unei femei care a adoptat un copil cu handicap.

Aseară am citit numărul 7 din Presa Ortodoxă (de câtva timp o cumpărăm regulat) şi am găsit multe articole interesante. M-am gândit să postez o parte din ele şi pe blog. Din păcate nu le-am găsit pe site-ul revistei şi probabil o să îmi ia ceva timp să le scriu... Dar am găsit un alt articol pe care l-am citit în numărul trecut şi pe care doresc să vi-l împărtăşesc şi vouă. Pe mine m-a emoţionat profund!

Dumnezeu, pentru a ne întări în credinţă, ne scoate în cale oameni care au cruci foarte grele, dar nu se plâng de greutăţile şi necazurile lor. Îşi duc cu vrednicie crucea, făcându-se pildă de dragoste pentru Hristos şi aproapele, de jertfire pentru celălalt, de răbdare şi de credinţă puternică. Aşa este şi Elena, o pensionară din provincie care, de bunăvoie, a acceptat să înfieze cu foarte mulţi ani în urmă o fetiţă cu mari probleme de sănătate: encefalită netratată, instabilitate psihică, parapareză, luxaţie congenitală. A făcut acest gest nobil la îndemnul unui preot, părintele Ioan, pentru că fiul ei avea mari probleme de sănătate. Părintele Ioan era convins că, dacă Elena va ajuta un copil necăjit, Dumnezeu se va milostivi de ea şi de copilul ei bolnav. Şi aşa a ajuns Maria, o fetiţă handicapată, părăsită într-un spital, să fie al doilea copil al Elenei. Deşi în acel spital mai erau şi alţi copii părăsiţi, ceva din lăuntrul Elenei a îndreptat-o spre pătuţul Mariei. Soţul s-a împotrivit la început aflând de problemele micuţei şi, mai ales, din pricina faptului că era practic, aşa cum spuneau doctorii, „un copil irecuperabil”; a vrut chiar să divorţeze, dar până la urmă a acceptat-o şi chiar a îndrăgit-o foarte mult pe Maria.

- Povestiţi-ne despre primii ani ai Mariei.

- Pe Maria am cunoscut-o când avea 2 ani şi jumătate. La început era ca o legumă. Stătea în pătuţ şi nu făcea altceva decât să mănânce. Nu se ştia cât va trăi. Am botezat-o, şi cred că acest lucru a ţinut-o în viaţă. Am încercat diferite tratamente medicale prin spitale. Dar intervenţiile medicale nu au rezolvat nimic. Nu am văzut nici măcar o mică îmbunătăţire în starea Mariei. Atunci, după câţiva ani de tratamente, am renunţat la partea medicală şi am început să mă încredinţez Maicii Domnului: mergeam foarte des cu ea la mănăstiri, o împărtăşeam des, participam la Sfântul Maslu. De-abia pe la 10 ani Maria a început să vorbească, să meargă. Până atunci o transportam în braţe, cum puteam. Părintele Ioan m-a susţinut foarte mult, şi îmi spunea tot timpul: „Gândiţi-vă că Maica Domnului este lângă dumneavoastră, gândiţi-vă că Maica Domnului o să vă ajute. O să fie o fetiţă care o să fie bucuria dumneavoastră”. Când auzeam aceste cuvinte prindeam curaj, pentru că prietenii, medicii, chiar unii preoţi, toţi încercau să mă dea înapoi: „De ce te-ai băgat? De ce îţi chinui soţul? De ce îţi chinui copilul? Este un copil-problemă şi va fi un copil-problemă toată viaţa!” Însă eu nu mă gândeam că va fi un copil-problemă, mă gândeam că, luând crucea unui om care nu se putea descurca singur, Maica Domnului mă va ajuta şi pe mine în boala fiului meu. Şi, într-adevăr, Maica Domnului m-a ajutat foarte mult şi cu băiatul meu, şi cu fetiţa adoptată. Maria a început să scrie. Am dus-o la o şcoală specială ajutătoare că să înveţe, dar nu s-a acomodat în colectivul de acolo. Aşa că am învăţat-o acasă să citească, pe o Psaltire cu litere mari. Deşi este trecută de 30 ani, coeficientul ei de inteligenţă este corespunzător unui copil de 3 ani şi jumătate – 4 ani, pentru ce este lumesc; pentru ce este duhovnicesc pot să spun că este cu mult înaintea mea. Ea foarte repede prinde o poezie duhovnicească, o cântare, un psalm.
- Maica Domnului a făcut într-adevăr minuni cu acest copil.
- Da, toţi medicii care au văzut encefalograma au spus că nu va putea merge, nu va putea vorbi. Ea vorbeşte coerent, mă înţeleg cu ea, are putere de decizie. Se îmbracă singură, îşi face igiena, mă ajută în treburile casei. O las singură când plec la cumpărături sau am alte treburi în oraş, şi de multe ori găteşte. Vreau să vă spun că îi las zarzavatul mărunţit şi, când mă întorc, găsesc nişte ciorbe grozave.
- Povestiţi-ne şi despre legătura ei cu Biserica.
- Se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Are o trăire deosebită şi conştientizează păcatul, deşi, stând mai mult în casă, nu cleveteşte, nu bârfeşte, practic nu prea intră în contact cu lumea – eu nu văd păcate la ea. Duhovnicul nostru mi-a spus odată că este foarte impresionat de felul în care se spovedeşte Maria. Ea are foarte mare dragoste pentru Sfânta Împărtăşanie. O trăieşte. După ce se împărtăşeşte, spune: „Simt o căldură şi îl simt pe Domnul Iisus Hristos în mine”. Se duce şi îmbrăţişează pe toată lumea, şi zice: „Hai să-ţi dau şi ţie din căldura Domnului nostru Iisus Hristos!”
- Care sunt greutăţile pe care le aveţi crescând-o pe Maria?
- Nu pot să spun că am greutăţi, pentru că simt foarte mult ajutorul şi dragostea Maicii Domnului. Când am o problemă, mă rog la Maica Domnului, şi ea îmi trimite persoana prin care se rezolvă acea problemă.
- Ce ispite are Maria?
- De exemplu, dacă o supără cineva, ea nu poate să reacţioneze împotriva persoanei respective şi atunci se auto-pedepseşte, bătându-se, lovindu-se. În acele momente, trebuie să-i arăt o dragoste imensă. Când are aceste stări, ne rugăm şi îşi revine. Un astfel de copil are nevoie de o dragoste însutită, faţă de un copil normal.
- Ce vă impresionează cel mai mult la Maria?
- Dragostea ei imensă pentru copii, pentru fiecare făptură a lui Dumnezeu. Chiar şi pe furnici şi pe gândaci îi iubeşte. Dacă vede o insectă intrând în casă, o ia cu mare grijă şi o dă afară. Este o dragoste pură, adevărată. Are o sensibilitate deosebită. Cine o aude cântând, deşi este surdă de o ureche, rămâne impresionat, pentru că trăieşte respectiva cântare sau rugăciune. Nu de puţine ori a cântat chiar în biserici. De asemenea, are o dragoste faţă de amărâţii de la poarta bisericii. Se duce la ei şi îi mângâie. Mulţi au avut de învăţat din dragostea Mariei, din aceste mângâieri sincere şi curate pe care ea le-a dăruit celor din jur. Sunt oameni care s-au folosit din evoluţia ei în bine. Unii nu au crezut în puterea de vindecare a lui Dumnezeu, dar, văzând-o pe Maria, au crezut şi şi-au schimbat viaţa. Chiar doctoriţa pediatră care a spus la început că este un copil irecuperabil, văzând-o că merge şi vorbeşte, a recunoscut că este cu adevărat o minune a lui Dumnezeu.
- Ce înseamnă să-ţi duci crucea?
- Înseamnă să ai încredere foarte mare în Dumnezeu, căci tot ce ne rânduieşte Dumnezeu aici pe pământ este numai pentru mântuirea noastră. Poate nu pentru păcatele noastre. Sunt oameni care nu au făcut păcate mari şi au cruci foarte grele de boală, de neînţelegere în familie. Consider că aceste încercări sunt ca urmare a păcatelor neamului din urmă, a rudelor care n-au fost în legătură cu Dumnezeu. Dragostea imensă a lui Dumnezeu vrea să-i scoată şi pe ei de acolo, de unde sunt. Dumnezeu ne dă aceste încercări pentru noi, cei care cunoaştem poruncile şi ştim ce trebuie să facem. Trebuie să avem o dragoste extraordinară pentru crucea noastră şi să o purtăm cu bucurie, cu seninătate, şi să ştim că la capătul tunelului pe care mergem şi care pare întunecos se găseşte Hristos.
- Cum credeţi că ar fi decurs viaţa dvs. dacă nu aţi fi înfiat-o pe Maria, ci un copil normal?
- Nu aş fi realizat puterea lui Dumnezeu. Poate era un copil care se realiza pe plan lumesc, îmi aducea satisfacţii lumeşti. Cu Maria este altceva. La fiecare pas descopăr dragostea, grija şi imensa bunătate a lui Dumnezeu. Văd, efectiv, cum curge dragostea lui Dumnezeu prin gura şi rugăciunile Mariei.
- Vă rog să transmiteţi un mesaj acelor părinţi care au copii cu probleme de handicap.
- Consider că aceşti copii sunt îngeri şi este o dragoste uriaşă a lui Dumnezeu să trimită unei familii un copil handicapat. Este o binecuvântare. Aceşti copii sunt îngeri, dacă sunt îndreptaţi spre Dumnezeu. Am întâlnit copii handicapaţi duşi în centre speciale de către părinţii lor şi care s-au îndrăcit. În biserică, însă, am întâlnit copii din aceştia care sunt îngeri: rugători, buni, blânzi, te mângâie, le simţi dragostea. Ştiu că este greu, foarte greu, dar părinţii trebuie să realizeze că puterea lui Dumnezeu este imensă, să se încredinţeze cu totul voii lui Dumnezeu, şi vor vedea minuni. Vor vedea că dragostea lui Dumnezeu este prezentă în casa lor, că harul care curge prin acel copil va fi pururea în casa lor, vor simţi bucuria de a trăi pentru cineva şi că cineva trăieşte prin ajutorul lor.

Povestea Elenei ne arată încă o dată că ceea ce nu este cu putinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. Vorbindu-mi despre imensa dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni, Elena avea ochii plini de lacrimi. Deşi trăiesc amândouă doar dintr-o pensie, Elena nu se gândeşte la ce va mânca a doua zi. Ştie că Dumnezeu are grijă de ea şi pe toate le rânduieşte. Am stat şi am cugetat puţin la lumea în care trăim. Foarte mulţi suntem egoişti şi ne gândim numai la noi: cum să ne fie mai bine, cum să ne îmbrăcăm mai bine, cum să ne hrănim mai bine, pe unde să mai călătorim. Şi atunci când apare vreo problemă în viaţa noastră, strigăm către Dumnezeu: „De ce, Doamne, tocmai mie să mi se întâmple una ca asta? N-am făcut nimic rău!” Sunt convinsă că, dacă ne-am uita cu ochii larg deschişi în jur, necazurile noastre ni s-ar părea nişte fleacuri. Şi dacă nu-i putem ajuta din punct de vedere material pe cei mai necăjiţi decât noi, măcar să îndreptăm pentru ei o rugăciune către Bunul Dumnezeu.

Raluca Tănăseanu