Iisus şi slăbănogul

„Aceştia sunt cei doi fii ai lui Dumnezeu: Iisus, mai înainte de toţi vecii, şi omul, fiul vremelniciei. Acesta de al doilea, a ajuns rău, a ajuns slăbănog. Unii sunt slăbănogi după trup, alţii după minte: nu pot înţelege şi nu se pot bucura de bine. S-a dovedit aceasta în nenumărate rânduri, când Iisus făcea bine omului.

Iisus a tămăduit un slăbănog. Nu-i nicio mirare – Dumnezeu fiind. Ce-a făcut? – L-a iertat de păcate; de greşelile săvârşite împotriva vieţii, împotriva firii sale, şi i-a dat porunca să fie iarăşi om, rudenia lui Dumnezeu. De altfel, pentru această refacere a omului a şi venit Iisus între oameni. El ne-a spus, cu toate prilejurile, că păcatele, greşelile împotriva vieţii, acestea sunt cauza pentru care omul a ajuns un mutilat al vieţii acesteia. Refacerea omului este refacerea acestei înrudiri pierdute. E de neînţeles cum nu simte omul cu sufletul că a ieşit din omenie, ci abia simte cu trupul, că s-a depărtat de Dumnezeu şi a ajuns o grămadă de doage. E de neînţeles că durerea trupului îl face să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe când de durerea sufletului, de strâmbarea sau amorţirea lui, nici nu se mişcă. E de neînţeles cum oamenii aleargă după sănătatea trupului, dar după iertarea păcatelor aşa de puţini. Aceasta din urmă face înţeleasă pe cea dintâi. Iisus le avea pe amândouă: şi puterea de-a ierta păcatele şi puterea de-a tămădui firea de neputinţe. Făcea ochi unde nu era din naştere, îndrepa gârbovi, învia nervii omorâţi de păcate, învia morţii omorâţi de moarte.

Nouă, preoţilor, încă nu ne-a dat Iisus jumătate din darul Său, a tămăduirii organice. Nu ne-a mai dat-o, fiindcă şi aşa toţi oamenii aşteptăm să fim transformaţi, din oameni pământeşti în oameni duhovniceşti, în oameni nemuritori, în oameni cereşti. A făcut Iisus minuni - şi oamenii cred că cele mai mari sunt cele care privesc sănătatea trupului – dar marea minune a învierii din morţi, e ceea ce mărturisim când zicem: aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin. Abia atuncea va scăpa firea omului de slăbănogie. Până atunci are putinţa de a scăpa de păcate. – Şi aceasta este o minune mai mare decât a tămădui un stomac, o mână uscată, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele şi acestea, dar n-au nimic religios în ele. Le  fac şi medicii. Omul le cere lui Dumnezeu; cere minuni. În definitiv ce cere omul? Cere sfinţenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere şi Dumnezeu din partea omului. Iar sfinţenia vieţii o pot avea şi oamenii cu un trup neputincios. De aceea, nouă preoţilor, Iisus ne-a dat numai o jumătate din darul Său, rămânând ca cealaltă însuşi să o împlinească, când va înceta desăvârşit slăbănogia omului, la înviere. Dar a doua nu se dobândeşte fără prima. Însăşi vestirea Împărăţiei Cerurilor a început cu cuvântul pocăinţei.”

 

Prislop

24.VII.49

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.