M-a impresionat întotdeauna comuniunea care poate exista între oameni şi animale. Şi nu mă refer aici la acel tip de comuniune practicat de mulţi "iubitori de animale" care ajunge până la a îmbrăca pisicile şi căţeii în haine care de care mai ciudate, ci la acea comuniune naturală, pornită nu atât de la om cât mai ales de la animal. Bineînțeles nu toţi oamenii au parte de această împrietenire cu animalele (de cele mai multe ori sălbatice). Se spune că animalele pot privi dincolo de înfăţişare, direct la sufletul omului.Nenumăraţi sfinţi au avut uneori surprize plăcute din partea acestor necuvântătoare care de multe ori s-au dovedit că ştiu a-L lăuda pe Dumnezeu mai profund decât unii oameni. În Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose se povestesc următoarele:
"Dimineaţa, fraţii (Eugen - viitorul părinte Serafim şi Gleb - viitorul părinte Gherman) au ales un loc frumos pentru un paraclis în aer liber, şi-au luat cărţile de cult şi au ţinut slujba Utreniei Adormirii Maicii Domnului. Din pădure a ieşit o căprioară şi a stat chiar lângă ei, uitându-se curioasă la noii săi vecini ce aveau cu totul alte scopuri decât locatarii anteriori, vânătorii. Fraţii s-au uitat unul la altul cu uimire, dar apoi s-a întâmplat ceva şi mai minunat. Fiindcă făceau ei înşişi slujba, fraţii stăteau, fireşte, tot timpul în picioare; dar când au ajuns la acea parte a Utreniei când toţi credincioşii trebuie să stea în picioare - când se cântă Cântarea a Noua a Maicii Domnului - căprioara îndată s-a ridicat în picioare! Când s-a terminat Cântarea s-a pus iarăşi jos, aşteptând în linişte sfârşitul slujbei, ca apoi să plece înapoi în pădure."
Într-una din scrisorile sale, Părintele Serafim nota:"Deşi lumea recade în anarhie şi oamenii ajung mai prejos decât dobitoacele, noi trăim, de fapt, într-un adevărat Rai, unde făpturile fără grai, vecinii noştri cei mai apropiaţi, laudă necontenit pe Domnul prin însăşi existenţa lor. Acum trei săptămâni am găsit un pui de căprioară zăcând istovit pe marginea drumului. L-am adus acasă, l-am adăpostit peste noapte, i-am dat să bea lapte şi apoi l-am dus înapoi pe dealul de unde presupuneam că a căzut. Acum două zile, căprioara-mamă care vine zilnic la resturile noastre ne-a adus şi puiul ca să-l vedem, ceea ce ne-a mişcat profund. Este aşa de obişnuită cu noi, încât îşi alăptează puiul la doar zece sau cincisprezece picioare de noi, şi îi auzim cum vorbesc - oarecum ca behăitul oilor, dar ceva mai subţire."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu