Gânduri pe marginea unei lecturi

Aşa cum am scris în ultima postare acum câteva zile, printre cărţile cumpărate de la târgul de carte religioasă s-a numărat şi "Două milioane de kilometri în căutarea adevărului". Pentru că citesc întotdeauna cu drag cărţile autobiografice (mai ales dacă în ele este prezentată o convertire) m-am gândit să las puţin deoparte cartea pe care o începusem săptămâna trecută (şi pe care dealtfel o mai citisem de trei ori!) şi să o răsfoiesc pe aceasta, care era "caldă" în biblioteca noastră. Trebuie să recunosc că două zile nu am putut-o lăsa din mână astfel încât ieri am reuşit să o termin. Cartea mi-a lăsat o puternică impresie, deşi tema ei nu reprezenta ceva nou pentru mine. Dimpotrivă, după primele capitole aveam impresia că povestea este aceeaşi cu cea din "Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie" pe care o citisem acum vreo trei ani. Dar, totuşi, ceva era diferit. N-aş fi putut spune ce... În prima parte a cărţii am simţiti multă compasiune faţă de Klaus. Mi se părea parcă şi mie nedrept ca cineva să sufere atât de mult din partea celor apropiaţi, iar partea cu cei şapte ani în care a trebuit să îndure tot felul de înjosiri de la o persoană care practic ar fi trebuit să-i tămăduiască rănile m-a revoltat cumplit şi poate că i-am şi dat dreptate în privinţa urii pe care o nutrea împotriva clerului (mai ales că, aşa cum mărturiseşte, acel preot nu a fost sigurul pe care l-a întâlnit având un asemenea comportament). Am încercat să mă pun în pielea pesonajului, dar nu am reuşit. Totuşi, spre sfârşitul primei părţi lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. M-am bucurat sincer pentru izbânda Mântuitorului în viaţa lui Klaus. De fapt cel mai mult m-am bucurat pentru că mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să te întorci din rătăcire: Dumnezeu întotdeauna te va primi cu braţele deschise. Mai mult decât atât, te va copleşi cu daruri peste daruri. Nu degeaba într-una din pildele rostite de Mântuitorul ucenicilor săi vorbeşte depre întoarcerea fiului risipitor şi îl arată pe tatăl acestuia jerfind cel mai gras viţel şi dăruindu-i celui până nu demult rătăcit inelul iertării şi al dragostei sale.

Trebuie să recunosc că nu mi s-a părut deloc uşoară această carte, şi mă refer aici strict la cea de-a doua parte. Poate că m-aş fi smintit de naturaleţea cu care este prezentat Protestantismul şi aş fi tins să concluzionez că în fond toate religiile creştine sunt "bune" atâta timp cât în centrul lor stă Mântuitorul Iisus Hristos. Dar apoi, citind despre primele convorbiri ale lui Klaus cu Părintele Sofronie am înţeles: trecerea lui Klaus prin protestantism a fost benefică atâta timp cât în această religie l-a întâlnit pe Hristos. Cu siguranţă că dacă ar fi ajuns "din prima" la Ortodoxie L-ar fi întâlnit aici, dar acest lucru ar fi fost mai anevoios întrucât credinţa ortodoxă, spre deosebire de cea protestantă, nu se ascunde după cuvinte frumoase, promisiuni ale Paradisului trăit aici şi acum şi continuat în viaţa viitoare, cântece care îţi fac sufletul să vibreze etc. În Ortodoxie lucrurile sunt mai serioase (am fost tentată să scriu "par mai serioase", dar mi-am dat seama că nu este doar o părere ci o certitudine). Aşa cum recunoaşte şi Klaus, în Ortodoxie mai mult decât în alte religii, Hristos ne îndeamnă să ne luăm fiecare Crucea şi astfel să-L urmăm. Bineînţeles că nu ne lasă singuri (cum am putea să facem chiar şi numai un pas fără să ne clătinăm sub povara acesteia, dacă nu ar păşi El alături de noi ridicându-ne Crucea la fiecare poticnire sau oprire de-a noastră?!).

Concluziile? Mi-a plăcut cartea (dovadă că am şi citit-o aşa de repede), dar cred că nu este suficient. Cred că autorul unei astfel de cărţi are aşteptări mai mari decât a se face cunoscut şi plăcut. Cred că o astfel de carte ar trebui să schimbe ceva în sufletul celui care o citeşte. Dar asta se va vedea cu timpul...

P.S. Aş dori ca cei care au citit "Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului" să lase la comentarii impresiile pe care această carte le-a produs.