Dumnezeu este dragoste!

Odată a trebuit să mă duc la gară să întâmpin un pachet de cărţi de la Bucureşti. Pentru că încurcasem autobuzele, am ajuns cu o oră mai devreme. Am hotărât să nu mă mai plimb aiurea încolo şi încoace şi m-am aşezat pe o bancă. Era foarte frig şi eu m-am folosit de prilej pentru a mă ascunde sub glugă de privirile trecătorilor care, atunci când văd un popă, fluieră, râd sau vor să-i dea un leu.

De bancă s-a apropiat un bărbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl răspândea. "Părinte, pot să stau şi eu?". "Stai", i-am zis. S-a aşezat cu greu, pe urmă a adăugat: "Pot să te întreb ceva?". M-am pregătit să aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa şi a rămas cu cinci copii fără mamă, că vine din spital şi are nevoie de câţiva lei ca să ajungă acasă.

"Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc?", au fost primele lui cuvinte. Această întrebare a fost pentru mine ca o palmă trasă nu de om, ci de Dumnezeu. Eu ştiam că aşa încep discuţiile numai în Pateric, iar în gară la Chişinău discuţiile sunt de altă natură. Zic: "Iartă pe toţi, din tot sufletul." "Eu îi iert", zice. "Şi nu vorbi despre nimeni de rău". S-a gândit puţin, pe urmă a zis: "Eu nu vorbesc pe nimeni de rău". "Dacă faci acestea, poţi să te mântuieşti"- i-am zis, deşi pe moment m-am gândit că nu-şi dă seama ce vorbeşte. Apoi am adăugat :"Şi să crezi în Dumnezeu". "Cred", a zis.(...)

Discuţia noastră s-a încins atunci când eu am zis că Dumnezeu îşi schimbă de multe ori hotărârile. "Nu! Dumnezeu nu este făţarnic, El nu poate să-şi încalce cuvântul", a încercat el să-L apere pe Dumnezeu. "Ba-l schimbă, zic. Adu-ţi aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe - şi s-a căit Dumnezeu că i-a făcut pe oameni şi a zis: voi stârpi neamul acesta - , dar pe urmă s-a răzgândit şi a hotărât să-l lase pe Noe cu familia sa ca să prelungească neamul omenesc. Dumnezeu îşi schimbă hotărârile, Dumnezeu nu este mândru şi încăpăţânat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice numai să ne câştige dragostea noastră". Bărbatul acela de lângă mine, care până atunci îmi părea un cerşetor beat cu curaj de vorbă, s-a înviorat de o durere şi o bucurie cunoscută mie, iar ochii lui s-au înlăcrămat discret: "Să ştii că tu ai dreptate", a zis. "Dumnezeu este dragoste - a continuat el. Eu ştiu că Dumnezeu este dragoste şi eu ştiu că El este." Apoi s-a lovit cu mâna peste genunchiul stâng şi a zis: "Vezi? Ăsta nu-i!". Pe urmă, lovindu-se peste celălalt picior a adăugat: "Şi nici ăsta nu trebuie să fie!". Abia atunci mi-am dat seama că nu are un picior. "Eu trebuie să nu mai fiu deloc. Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Şi eu ştiu că Dumnezeu este. Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am ţinut 6 ani, dar pe urmă m-au decontat...  am călcat pe o mină. M-am trezit în spital. L-am văzut numai pe medicul şef arătând cu degetul: Pe ăsta duceţi-l încolo, adică..., înţelegi, la groapă. Un picior îmi zburase, celălalt abia se mai ţinea, eram numai bucăţi. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru că eu nu credeam în Dumnezeu, şi am zis:"Dacă eşti, ajută-mă să mă ridic."Şi atunci eu am simţit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere şi eu m-am ridicat. Când m-a văzut doctorul s-a holbat la mine şi m-a întrebat: "Tu ce faci? Eu parcă am zis ca tu să mergi încolo...""Eu n-am să merg încolo - i-am zis -, şi nici tu n-o să mergi încolo"...nimeni nu trebuie să meargă încolo. "Da, dar tu ...cum te-ai ridicat?" "Dumnezeu m-a ridicat." "Care Dumnezeu? Tu trebuie să mergi să te lecuieşti la cap! Sau nu ştii ce a zis Darwin?" "Eu ştiu ce a zis Darwin. Dar uite că tu ai zis ca au să mă duc încolo, dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă duc încolo". Ştii, părinte - mă asigura el -, Dumnezeu este şi El este dragoste. Eu ştiu că El mă iubeşte, eu nu ştiu pentru ce El mă iubeşte, eu sunt beţiv şi, ce să mai spun, sunt cel mai murdar om din lume. Dar cred că El mă iubeşte pentru că eu sunt al Lui. Şi El pe fiecare om îl iubeşte aşa. El nu spune fă cutare au cutare, El nu îndrăzneşte să spună nimic, pentru că El ne iubeşte. Dar El se uită la mine şi zice: Tolia, nu este bine că tu te târăşti în glod, hai, ridică-te, hai, te rog, ridică-te, uite, Eu o să te ajut să te ridici. Şi eu mă ridic puţin şi pe urmă iară cad, dar Dumnezeu nu încetează să mă iubească. Şi eu simt asta şi mie mi-e ruşine."

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte)

Sfânta Muceniţă Tatiana

Aceasta sfânta mucenita era de neam din Roma cea veche, si a trait pe timpul împaratiei lui Alexandru. Tatal ei a îndeplinit de trei ori dregatoria de consul, iar in timpul imparatului Alexandru Sever (222-235) a devenit si diacon al Bisericii. Iar sfânta, pentru ca marturisea pe Hristos au dus-o la împarat. Intrând împreuna cu împaratul în templul idolilor, prin rugaciunea ei, s-au zguduit si au cazut jos idolii din templu. Pentru aceasta a fost supusa la felurite chinuri si apoi i s-a taiat capul.

Acum, sfântul ei cap se afla în Catedrala mitropolitana din Craiova, în aceeasi racla cu sfintele moaste ale sfântului ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului si ale sfintilor mucenici Serghie si Vah.

Mai multe despre viaţa Sfintei Tatiana puteţi citi aici

"Voi cine ziceţi că sunt Eu?"

Când unii oameni nu găsesc răspuns la întrebarea Ta: „Voi cine ziceţi că sunt Eu?”, atunci eu, Doamne, sunt fericit că pot să Te văd pe Tine, Dumnezeu-Om şi Om-Dumnezeu.

În scutecele sărace, pe paiele din ieslea grajdului întunecos din Bethleem, Te văd om!

În glasul îngerilor, în lumina care Îţi învăluie locuinţa săracă, Te recunosc Dumnezeu!

Când fugi în Egipt de frica lui Irod, Te văd om slab.

Când, în Egipt, văd idolii din temple striviţi la pământ prin sosirea Ta, Te văd Dumnezeu atotputernic.

Când, în Nazaret, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, creşti cu anii şi cu înţelepciunea, Te văd om Care n-ai ajuns încă la vârsta desăvârşită.

Iar când la doisprezece ani stai în mijlocul învăţaţilor din Templu, ascultându-i şi întrebându-i, pe lângă uimirea cărturarilor, mă uimesc şi eu, şi mărturisesc înţelepciunea veşnică ascunsă în omenirea Ta.

Om eşti când Ţi-e foame, om eşti când dormi în corabie. Dar când Te plimbi pe valuri, când porunceşti furtunii şi vânturilor, când saturi cinci mii de oameni cu cinci pâini – Te văd Dumnezeu.

Când Te cobori în râu şi Te botezi, când Te plângi că nu ai nici o piatră unde să-Ţi odihneşti capul, când Te laşi prins şi legat, Te văd om, înconjurat de slăbiciuni omeneşti.

Când însă cerul se deschide şi de sus Dumnezeu Tatăl glăsuieşte „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit”, când aşterni la pământ pe călăii Tăi, când sub picioarele Tale pământul se cutremură, când soarele se întunecă, nesuferind să vadă răstignirea Ta, atunci Te văd Dumnezeu.

Când Te văd mort pe cruce, văd pe omul durerilor.

Om eşti în mormântul pecetluit.

Când ieşi din mormânt, nestricând peceţile, eşti Dumnezeu.

Cu aceşti ochi, cu această inimă, cu această credinţă, mă apropii şi eu de ieslea săracă din Bethleem, care a fost leagănul Tău, Doamne. Îmi plec genunchii cu păstorii cei simpli şi cu magii cei înţelepţi şi mă închin Dumnezeului meu, făcut Om pentru mine şi pentru noi toţi.

Arhimandritul Sofian (Boghiu) – Bethleem, 1970

(sursa: www.familiaortodoxa.ro)

Despre revelion...

“În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi: îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri, chefuri cu dansuri destrăbălate. Unde L-am văzut pe Hristos beat, cu ţigara în gură, mascat, maimuţărindu-se, aruncând cu petarde, artificii sau pocnind din bici? Să nu ne înşelăm luându-ne după cei mulţi, căci iadul şi-a deschis larg gura şi oamenii cad în el precum cad fulgii de zăpadă. Dacă răul se manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă mâncarea lui Hristos era să facă voia Tatălui, mâncarea diavolului este să-şi facă voia sa. De multe ori, omul, atunci când îşi face voia, se simte plin de satisfacţie, parcă s-ar îngrăşa de mulţumire. Pe de altă parte, în aceeaşi noapte, la biserici, se citesc moliftele Sfântului Vasile, care sunt rugăciuni de alungare a încornoraţilor. În seara de Sfântul Vasile, în această sihăstrie care s-a transformat într-o zgomotărie, într-o pustie în care mai mult căutăm să plăcem oamenilor decât lui Dumnezeu, războiul din lume a ajuns până la mănăstire, vrăjmaşul a ajuns până la acea cetate întărită din vârful muntelui, se dau ultimele lupte şi se pare că se dărâmă totul. Rugăciunile de exorcizare s-au terminat şi omul se întoarce înapoi la acea ceată de prieteni de care nu vrea să se despartă: diavolii plăcerilor lumeşti”. 

(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc, preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro)

“Acest sfârşit de an – Anul Nou pe care noi îl sărbătorim – nefiind stabilit şi sfinţit de Biserică, nu este un lucru sacru. Este un lucru omenesc. Noi n-avem de ce să-l sărbătorim. Noi n-avem de ce participa la artificii, la cântece, la tot felul de scandaluri, la dansuri deşucheate… Noi îl slăvim pe Dumnezeu în biserică. Noi aici aşteptăm sfârşitul, dacă Dumnezeu ar fi rânduit ca sfârşitul lumii să fie acum. Ce relaţie este între un eveniment sacru şi întâi ianuarie? Absolut nici una. De ce se zice că sfârşitul va fi atunci când a hotărât lumea că începe alt mileniu şi nu atunci când va veni Hristos? Sau cel mult, să zicem, la un praznic, la Naşterea Domnului, sau la Buna­vestire?

Toate acestea sunt înşelări diavoleşti. Ingrămădiri de oameni, delirul care-i apucă pe toţi, nebunia, artificiile, băuturile, şampania care curge… Mă uitam aseară. Vorbeam despre ce s-a întâmplat la Paris. Cineva spunea că la Roma, unde a fost adunarea Papei – nu înţeleg de ce s-a ţinut la 1 ianuarie 2000 şi a dat binecuvântare lumii şi cetăţii, când nu este nici un eveniment care să fie celebrat – spunea că au curs nu ştiu câte milioane de sticle de şampanie. Şi venea altcineva şi ne spunea: mai multă şampanie a curs la Paris! Atunci în Germania mai multă bere! Deci aceasta era măsura „sfinţeniei” Anului Nou!

Acest început de an nou lumesc este un lucru diabolic. A fost stabilit de satana prin slujitorii lui, ca să ne abată de la lucrurile creştineşti, de la adevărul credinţei. Şi Domnul a dovedit minciuna tuturor. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care voiau să omoare mulţimea în masă, vorbesc de atentatele musulmane. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care spuneau: în noaptea aceasta va coborî Iisus şi trebuie să omoram cât mai multă lume, să ne sinucidem ca să mărim suferinţa în lume şi să se îndure Dumnezeu de noi să vină, să fie sfârşitul acestei lumi! Toţi s-au dovedit mincinoşi, toţi au fost slugile satanei. Inspiraţia lor n-a venit de la Dumnezeu, ci de la diavol.

Adevărul a fost aici, în biserică. Aseară am făcut Vecernie şi ne-am rugat lui Dumnezeu, azi am făcut slujba. Sunt oameni care poartă numele Sfântului Vasile şi ştiau că azi e slujba Sfântului şi n-au venit. Noi ne-am rugat pentru ei, ca Dumnezeu să-i întoarcă de la petreceri, să vină să-şi sărbătorească numele în biserică…”.

(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009, preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro)

Dar de Sărbători

A trecut şi acest Crăciun...parcă mult prea repede...M-am bucurat de familie şi de oamenii pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale. De la unii dintre aceştia am primit o carte care sunt sigură că merită citită (am şi început-o deja, dar cum programul de sărbători este în general destul de încărcat cu vizite şi musafiri, mai am puţin până să o termin). Este vorba de Viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, Făcătorul de minuni, Dăruitorul, scrisă de Părintele Constantin Necula. 
Mi-a plăcut tare mult un citat chiar din prima parte a cărţii pe care doresc să vi-l împărtăşesc şi vouă, mai ales celor pe care Dumnezeu v-a binecuvântat cu copii:

Ceea ce este fraged şi încă nu a căpătat o formă tare poate lua orice formă, pentru că este uşor de schimbat în altă formă; cui este tare însă, şi a primit tăria în natura sa, nu-i este uşor să iasă din natura sa şi să intre în altă formă. După cum pictorii lucrează cu multă grijă şi exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot astfel şi fiecare tată sau mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvârşirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în fiecare zi, pun în faţa lor tabloul şi-i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel: dau jos ceea ce este deprisos şi adaugă ce trebuie. Tot aşa şi voi, ca nişte sculptori, întrebuinţaţi tot timpul vostru liber spre a sculpta statui minunate lui Dumnezeu; îndepărtaţi ceea ce este deprisos, adăugaţi ce trebuie şi uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta.

                                    (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii. Despre creşterea copiilor)

Mai vine Crăciunul?!

Zilele trecute o colegă îmi spunea că nu simte cum se apropie Sărbătorile pentru că, în viziunea ei, Crăciunul nu este Crăciun fără zăpadă. Chiar a doua zi după această discuţie a început să ningă. Nu am mai întrebat-o cum i se va părea acum sărbătoarea Naşterii Domnului, dar observ că pe mulţi această sărbătoare îi lasă reci (să fie de vină gradele din termometru?!). Îmi dau seama, cu părere de rău şi cu mâhnire chiar, că mulţi dintre noi simţim că este sărbătoare numai dacă ne permitem să cumpărăm tot ceea ce hypermarketurile ne îndeamnă că nu  trebuie nicidecum să lipsească de pe masa de Crăciun sau de sub bradul (natural sau artificial) împodobit în Ajun. În schimb, dacă masa va fi încărcată ca într-o zi obişnuită de duminică şi noi nu suntem rupţi de oboseală din cauza alergării de colo până dincolo pentru ultimele cumpărături, parcă lipseşte ceva. Mi-a plăcut tare mult un text citit pe unul dintre blogurile pe care le vizitez cu plăcere. Era o constatare ce părea că vine din partea Mântuitorului şi suna aşa: "Unde am spus că trebuie să cumpăraţi atâtea lucruri ca să îmi sărbătoriţi ziua de naştere". Chiar aşa: cine a zis că asta aşteaptă Mântuitorul de la noi în aceste zile? Din câte îmi aduc aminte, altele erau îndemnurile Sale: să-i hrănim pe cei flămânzi, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să-i vizităm pe cei bolnavi...şi nu doar de Crăciun, ci de fiecare dată când avem ocazia! Cât despre sărbătorirea Crăciunului în mod creştinesc, cu pregătirea prin post şi spovedanie, cu mersul la Sfânta Liturghie, cu colinde care să vestească bucuria Naşterii Domnului şi nu obiceiuri păgâneşti locale - nu am prea auzit vorbindu-se despre aşa ceva. Se vorbeşte în schimb despre "pomana porcului", despre cât de extravagante sau mai puţin extravagante vor fi sărbătorile de iarnă  pentru unele vedete, despre orice altceva în afară de Naşterea Domnului. Oricum, poate anul acesta datorită concediilor fără plată şi a crizei în general nu vom mai auzi la ştiri atâtea cazuri de români care au ajuns la spital datorită abuzului de mâncare. Sau poate mă înşel...

Vă doresc să faceţi parte din grupul celor care vor ştii să trăiască cu adevărat bucuria Naşterii Domnului!

Despre Taina Sfintei Spovedanii

E Postul Crăciunului, o perioadă foarte încărcată de sărbători, de Sfinţi cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi , un post cu multe dezlegări la peşte. Şi pentru că e Post, ar trebui pe lângă abţinerea de la anumite mâncăruri pe care mulţi, chiar dintre cei mai puţin credincioşi, o practică pentru curăţirea trupului, să ne curăţim şi sufletul prin Sfânta Taină a Spovedaniei, iar dacă primim dezlegare să ne putem şi împărtăşi.

Un gând al Părintelui Arsenie Papacioc despre Spovedanie:

E nevoie să te spovedeşti nu numai când te Împărtăşeşti, ci să te culci mereu cu linişte, spovedit. Te duci la pansat de câte ori eşti rănit. Sau, într-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie întreagă de lucruri care ţi-au scăpat. Lumea e obişnuită să spună nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini îşi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Vedeţi, şi asta înseamnă o curăţire. A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent... Mai întâi de toate, "cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are" (Iacov 4,17). Cât bine puteai să faci într-o zi sau într-o săptămână şi nu ai făcut?! Şi iată, ai săvârşit păcatele lipsirii. Nu prea văd la Spovedanie: "... că puteam să fac un bine şi n-am făcut". Şi eu recomand tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te gândeşti la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregătit.(...) O spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că "şi -aşa fac". Asta este o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe poziţie de mare căinţă. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. 

Să luăm aminte la aceste îndemnuri şi să încercăm să le punem în practică.

Post binecuvântat!