1 martie 2010

"Omul trăieşte numai şi numai prin credinţă..."

"Omul trăieşte numai şi numai prin credinţă. Statura omului, umanitatea sa, ar putea fi judecată chiar după calitatea credinţei sale şi după obiectele credinţei sale. Oamenii moderni cred în maşini, în bunăstarea materială, în substanţialitatea a tot ceea ce pare evident simţului comun: este o credinţă meschină, credinţa oamenilor mărunţi.Creştinul crede în Dumnezeu şi în viaţa de apoi, în lipsa de substanţialitate a tot ceea ce este evident, în vremelnicia acestei lumi şi în venirea unei lumi noi, transfigurate; dacă există vreo credinţă vrednică de om, cu siguranţă aceasta este.
Omul flămânzeşte după ceea ce este mai mult decât el; după ceea ce este mai mult decât lumea; omul flămânzeşte după Dumnezeu, flămânzeşte după a fi părtaş firii Lui, iar această foame zădărniceşte toate încercările de a-l face să se mulţumească cu mai puţin. Iar foamea aceasta este atât de importantă pentru om, încât se manifestă astăzi cu cea mai mare evidenţă, în ciuda faptului că oamenii şi-au pierdut capacitatea de a o mai conştientiza."
(PR. SERAFIM ROSE)

23 februarie 2010

Apel către părinţi

Revoluţia din 89 nu s-a terminat: teroriştii, din ce în ce mai mulţi, şi-au schimbat uniformele şi armele şi continuă să tragă... Şi n-o mai fac strategic, pentru impactul psihologic, ci trag în plin şi de pretutindeni, rafale fără sfârşit... Nu mai trag în Televiziune şi în instituţiile Statului, ci din ele, în noi...
Revoluţia din 89 n-a încetat o clipă. De 20 de ani continuă să ne secere copiii. Sunt peste 20 milioane de avorturi... Statistic l-am ajuns pe Stalin... De 20 de ani nu construim un stat democratic, ci un Gulag al copiilor: în spatele marilor reclame ale democraţiei e o uriaşă groapă comună, fără cruci şi fără nume... În cele din urmă, în ea se vor surpa toate cele pe care ni se pare că le-am construit....
Teroriştii de azi trag neîncetat, din televizoare, din chioşcurile de ziare, din calculatoare, de pe coperţile revistelor; pândesc pretutindeni unde ochiul poate încasa glonţul mediatic cel mai distructiv: imaginea pornografică...
Victimele acestei revoluţii nu sunt numai cei avortaţi: sunt milioane de răniţi şi invalizi: copiii abuzaţi, victimele pedofililor, copiii dependenţi de pornografie, copiii deveniţi peste noapte părinţi sau actori în filmele pentru adulţi, copii care devin minorităţi sexuale sau asasini în serie, prostituate şi sinucigaşi: sunt toţi copii asasinaţi sufleteşte de consumul de pornografie: al lor şi al părinţilor....
Apoi sunt masele largi de adolescenţi aparent normali, fără probleme majore, care au doar o neînsemnată afecţiune a inimii: dragostea nu mai poate fi pentru ei decât o reclamă de la sexy shop.... Sunt mutilaţii sufleteşti ce vor fi incapabili să-şi întemeieze familii...
Pentru că părinţii lor au fost complicii asasinilor: "bucata" lor de pâine, traiul lor "decent", tot ce au adunat e îmbibat cu sângele şi lacrimile copiilor avortaţi sau distruşi sufleteşte...
Degeaba le cumpăraţi jucării, dragi părinţi, după ce i-aţi abandonat în braţele PORNOGRAFIEI!Ei nu mai ştiu să se joace... Doar se prefac, până vor putea să se întoarcă la sânul care le-a alăptat sufletul cât aţi fost plecaţi! La muncă în străinătate sau în cealaltă cameră, la televizor!
PORNOGRAFIA se dovedeşte mai puternică decât informaţia ştiinţifică ce o încriminează... Mii de studii ştiinţifice care dovedesc nocivitatea ei fără egal nu au impactul unei singure imagini pornografice. Pentru că am devenit un popor de telemaniaci, un popor de sclavi ai IMAGINII!
Nu vom putea face nimic pentru a opri masacrul copiilor noştri dacă nu reuşim să ne desprindem noi înşine din vraja acelor lucruri care ne distrug raţiunea şi ne anihilează voinţa... Căci iată: de 20 de ani suntem martorii paralizaţi ai uciderii propriilor prunci!!!
Cine ne va ridica din patul acestei neputinţe sufleteşti? Cine ne va scoate din mormântul acestei împietriri a inimii fără precedent? Cine ne va îndrepta spinările gârbovite de compromisuri şi braţele uscate de laşitate?
Cine altcineva decât Hristos? Cine altcineva decât Cel Care poate ierta păcatele noastre de până acum, căci ele ne-au împietrit inimile şi ne-au paralizat trupurile.... Cine altcineva decât Cel Care înviază morţii, căci numai moartea sufletească poate explica această atroce complicitate a părinţilor cu ucigaşii propriilor copiii.
PĂRINŢI! OPRIŢI MASACRUL SUFLETESC AL COPIILOR VOŞTRI! CU ARMELE CREDINŢEI şi ale LIBERTĂŢII !
Să mergem la Biserică nu spre a contracta o "asigurare divină" pentru averile şi sănătatea noastră, nu pentru o binecuvântare peste conformismul faţă de "valorile" democraţiei, ci pentru a regăsi normalitatea şi puterea de a o trăi...
Apoi, redeveniţi oameni normali, să exprimăm PUBLIC şi ORGANIZAT desolidarizarea noastră de orice tip de societate sau sistem politic care se hrăneşte cu sufletele copiilor noştri!
ALĂTURAŢI-VĂ CAMPANIEI ÎMPOTRIVA PORNOGRAFIEI LANSATĂ DE ASOCIAŢIILE LAICATULUI ORTODOX GRUPATE ÎN JURUL REVISTEI "FAMILIA ORTODOXĂ"!
 
(preluat de aici)

18 februarie 2010

reţetă de post

Dragi cititori ai blogului, pentru că a înceuput de câteva zile Postul Mare vă propun o reţetă de tort de post:

Tort de post:

Ingrediente:
150 kg Psalmi
500 kg metanii
300 kg post negru.
Se fac 7 foi şi se însiropează cu 5 l lacrimi de umilinţă.
Crema:
rugăciune
blândeţe
smerenie
pocăinţă.
Se ornează cu bunătate.
Se serveşte timp de şapte săptămâni.

Poftă bună şi post binecuvântat!

17 februarie 2010

Despre pocăinţă

"Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi "obiectivă" a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificaţie sau putere reală. Acest "ceva" este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu. Este uşor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut."
(Alexander Schmemann - Postul cel Mare)

16 februarie 2010

Postul cel Mare - despre smerenie

O carte pe care o recomand oricărui creştin la începutul postului : "Postul cel Mare" scrisă de Părintele Alexander Schmemann. Am citit-o de două ori, dar cred că trebuie să o mai citesc încă de vreo douăzeci de ori ca să înţeleg adevărata importanţă a postului.
Cartea este împărţită în cinci capitole: Pregătirea pentru Postul Paştelui, Slujbele Postului, Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, Călătoria Postului, Postul în viaţa noastră, plus un capitol- anexă: Sfintele Sfinţilor. Cred că este de un real folos duhovnicesc atât creştinilor "practicanţi" cât şi celor care au descoperit mai târziu frumuseţile Ortodoxie şi s-au hotărât să pună început bun vieţii lor.
Mi-am propus să postez în fiecare zi câte un fragment (sau mai multe) din această carte care m-a impresionat în mod deosebit. 

 Astăzi - despre smerenie

"Dacă exită o calitate morală aproape desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Aceasta se bazează pe faptul că omul nu poate realiza nimic prin el însuşi şi chiar ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul "acordă credit" pentru realizările şi faptele bune ale omului. Smerenia - fie individuală sau comună, etnică sau naţională - este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat.
 Dar Dumnezeu Însuşi este smerit! Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi; oricine se apropie de Dumnezeu şi-L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creaţii şi cea mai mare revelaţie a frumuseţii pe pământ, taina tuturor sfinţilor şi taina fiecărei fiinţe umane din timpul puţinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.
Smerenia se învaţă contemplându-l pe Hristos, Care a spus: Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima".

2 februarie 2010

Parastas pentru Ioan Ianolide

Am preluat şi eu anunţul de pe blogul lui Rafael Udrişte (http://rafaeludriste.blogspot.com/):

Pe 5 februarie 1986 trecea la Domnul cu pace Ioan Ianolide, prietenul cel mai apropiat al Sfântului Valeriu Gafencu şi autorul nepreţuitelor mărturii “Întoarcerea la Hristos” şi “Deţinutul profet”.
Îi aşteptăm pe toţi aceia care au fost primitori ai cuvintelor sale izvorâte din multă suferinţă, lacrimi şi iubire pentru noi, să-i cinstim memoria prin participarea la parastasul care se va săvârşi la mormântul lui Ioan de la cimitirul mânăstirii Cernica, sâmbătă, 6 februarie 2010, ora 12. Cei care doresc şi au posibilitatea sunt aşteptaţi să ajungă mai devreme la cimitir pentru pregătirea desfăşurării parastasului.
Detalii suplimentare pe mail la adresa: valeriu_max@yahoo.com.

28 ianuarie 2010

Dumnezeu este dragoste!

Odată a trebuit să mă duc la gară să întâmpin un pachet de cărţi de la Bucureşti. Pentru că încurcasem autobuzele, am ajuns cu o oră mai devreme. Am hotărât să nu mă mai plimb aiurea încolo şi încoace şi m-am aşezat pe o bancă. Era foarte frig şi eu m-am folosit de prilej pentru a mă ascunde sub glugă de privirile trecătorilor care, atunci când văd un popă, fluieră, râd sau vor să-i dea un leu.
De bancă s-a apropiat un bărbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl răspândea. "Părinte, pot să stau şi eu?". "Stai", i-am zis. S-a aşezat cu greu, pe urmă a adăugat: "Pot să te întreb ceva?". M-am pregătit să aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa şi a rămas cu cinci copii fără mamă, că vine din spital şi are nevoie de câţiva lei ca să ajungă acasă.
"Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc?", au fost primele lui cuvinte. Această întrebare a fost pentru mine ca o palmă trasă nu de om, ci de Dumnezeu. Eu ştiam că aşa încep discuţiile numai în Pateric, iar în gară la Chişinău discuţiile sunt de altă natură. Zic: "Iartă pe toţi, din tot sufletul." "Eu îi iert", zice. "Şi nu vorbi despre nimeni de rău". S-a gândit puţin, pe urmă a zis: "Eu nu vorbesc pe nimeni de rău". "Dacă faci acestea, poţi să te mântuieşti"- i-am zis, deşi pe moment m-am gândit că nu-şi dă seama ce vorbeşte. Apoi am adăugat :"Şi să crezi în Dumnezeu". "Cred", a zis.(...)
Discuţia noastră s-a încins atunci când eu am zis că Dumnezeu îşi schimbă de multe ori hotărârile. "Nu! Dumnezeu nu este făţarnic, El nu poate să-şi încalce cuvântul", a încercat el să-L apere pe Dumnezeu. "Ba-l schimbă, zic. Adu-ţi aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe - şi s-a căit Dumnezeu că i-a făcut pe oameni şi a zis: voi stârpi neamul acesta - , dar pe urmă s-a răzgândit şi a hotărât să-l lase pe Noe cu familia sa ca să prelungească neamul omenesc. Dumnezeu îşi schimbă hotărârile, Dumnezeu nu este mândru şi încăpăţânat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice numai să ne câştige dragostea noastră". Bărbatul acela de lângă mine, care până atunci îmi părea un cerşetor beat cu curaj de vorbă, s-a înviorat de o durere şi o bucurie cunoscută mie, iar ochii lui s-au înlăcrămat discret: "Să ştii că tu ai dreptate", a zis. "Dumnezeu este dragoste - a continuat el. Eu ştiu că Dumnezeu este dragoste şi eu ştiu că El este." Apoi s-a lovit cu mâna peste genunchiul stâng şi a zis: "Vezi? Ăsta nu-i!". Pe urmă, lovindu-se peste celălalt picior a adăugat: "Şi nici ăsta nu trebuie să fie!". Abia atunci mi-am dat seama că nu are un picior. "Eu trebuie să nu mai fiu deloc. Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Şi eu ştiu că Dumnezeu este. Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am ţinut 6 ani, dar pe urmă m-au decontat...  am călcat pe o mină. M-am trezit în spital. L-am văzut numai pe medicul şef arătând cu degetul: Pe ăsta duceţi-l încolo, adică..., înţelegi, la groapă. Un picior îmi zburase, celălalt abia se mai ţinea, eram numai bucăţi. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru că eu nu credeam în Dumnezeu, şi am zis:"Dacă eşti, ajută-mă să mă ridic."Şi atunci eu am simţit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere şi eu m-am ridicat. Când m-a văzut doctorul s-a holbat la mine şi m-a întrebat: "Tu ce faci? Eu parcă am zis ca tu să mergi încolo...""Eu n-am să merg încolo - i-am zis -, şi nici tu n-o să mergi încolo"...nimeni nu trebuie să meargă încolo. "Da, dar tu ...cum te-ai ridicat?" "Dumnezeu m-a ridicat." "Care Dumnezeu? Tu trebuie să mergi să te lecuieşti la cap! Sau nu ştii ce a zis Darwin?" "Eu ştiu ce a zis Darwin. Dar uite că tu ai zis ca au să mă duc încolo, dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă duc încolo". Ştii, părinte - mă asigura el -, Dumnezeu este şi El este dragoste. Eu ştiu că El mă iubeşte, eu nu ştiu pentru ce El mă iubeşte, eu sunt beţiv şi, ce să mai spun, sunt cel mai murdar om din lume. Dar cred că El mă iubeşte pentru că eu sunt al Lui. Şi El pe fiecare om îl iubeşte aşa. El nu spune fă cutare au cutare, El nu îndrăzneşte să spună nimic, pentru că El ne iubeşte. Dar El se uită la mine şi zice: Tolia, nu este bine că tu te târăşti în glod, hai, ridică-te, hai, te rog, ridică-te, uite, Eu o să te ajut să te ridici. Şi eu mă ridic puţin şi pe urmă iară cad, dar Dumnezeu nu încetează să mă iubească. Şi eu simt asta şi mie mi-e ruşine."
(Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte)