reţetă de post

Dragi cititori ai blogului, pentru că a înceuput de câteva zile Postul Mare vă propun o reţetă de tort de post:

Tort de post:

Ingrediente:
150 kg Psalmi
500 kg metanii
300 kg post negru.
Se fac 7 foi şi se însiropează cu 5 l lacrimi de umilinţă.
Crema:
rugăciune
blândeţe
smerenie
pocăinţă.
Se ornează cu bunătate.
Se serveşte timp de şapte săptămâni.

Poftă bună şi post binecuvântat!

Despre pocăinţă

"Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi "obiectivă" a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificaţie sau putere reală. Acest "ceva" este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu. Este uşor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut."

(Alexander Schmemann - Postul cel Mare)

Postul cel Mare - despre smerenie

O carte pe care o recomand oricărui creştin la începutul postului : "Postul cel Mare" scrisă de Părintele Alexander Schmemann. Am citit-o de două ori, dar cred că trebuie să o mai citesc încă de vreo douăzeci de ori ca să înţeleg adevărata importanţă a postului.

Cartea este împărţită în cinci capitole: Pregătirea pentru Postul Paştelui, Slujbele Postului, Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, Călătoria Postului, Postul în viaţa noastră, plus un capitol- anexă: Sfintele Sfinţilor. Cred că este de un real folos duhovnicesc atât creştinilor "practicanţi" cât şi celor care au descoperit mai târziu frumuseţile Ortodoxie şi s-au hotărât să pună început bun vieţii lor.

Mi-am propus să postez în fiecare zi câte un fragment (sau mai multe) din această carte care m-a impresionat în mod deosebit. 

 Astăzi - despre smerenie

"Dacă exită o calitate morală aproape desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Aceasta se bazează pe faptul că omul nu poate realiza nimic prin el însuşi şi chiar ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul "acordă credit" pentru realizările şi faptele bune ale omului. Smerenia - fie individuală sau comună, etnică sau naţională - este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat.

 Dar Dumnezeu Însuşi este smerit! Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi; oricine se apropie de Dumnezeu şi-L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creaţii şi cea mai mare revelaţie a frumuseţii pe pământ, taina tuturor sfinţilor şi taina fiecărei fiinţe umane din timpul puţinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.

Smerenia se învaţă contemplându-l pe Hristos, Care a spus: Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima".

Parastas pentru Ioan Ianolide

Am preluat şi eu anunţul de pe blogul lui Rafael Udrişte (http://rafaeludriste.blogspot.com/):

Pe 5 februarie 1986 trecea la Domnul cu pace Ioan Ianolide, prietenul cel mai apropiat al Sfântului Valeriu Gafencu şi autorul nepreţuitelor mărturii “Întoarcerea la Hristos” şi “Deţinutul profet”.

Îi aşteptăm pe toţi aceia care au fost primitori ai cuvintelor sale izvorâte din multă suferinţă, lacrimi şi iubire pentru noi, să-i cinstim memoria prin participarea la parastasul care se va săvârşi la mormântul lui Ioan de la cimitirul mânăstirii Cernica, sâmbătă, 6 februarie 2010, ora 12. Cei care doresc şi au posibilitatea sunt aşteptaţi să ajungă mai devreme la cimitir pentru pregătirea desfăşurării parastasului.

Detalii suplimentare pe mail la adresa: valeriu_max@yahoo.com.

Dumnezeu este dragoste!

Odată a trebuit să mă duc la gară să întâmpin un pachet de cărţi de la Bucureşti. Pentru că încurcasem autobuzele, am ajuns cu o oră mai devreme. Am hotărât să nu mă mai plimb aiurea încolo şi încoace şi m-am aşezat pe o bancă. Era foarte frig şi eu m-am folosit de prilej pentru a mă ascunde sub glugă de privirile trecătorilor care, atunci când văd un popă, fluieră, râd sau vor să-i dea un leu.

De bancă s-a apropiat un bărbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl răspândea. "Părinte, pot să stau şi eu?". "Stai", i-am zis. S-a aşezat cu greu, pe urmă a adăugat: "Pot să te întreb ceva?". M-am pregătit să aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa şi a rămas cu cinci copii fără mamă, că vine din spital şi are nevoie de câţiva lei ca să ajungă acasă.

"Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc?", au fost primele lui cuvinte. Această întrebare a fost pentru mine ca o palmă trasă nu de om, ci de Dumnezeu. Eu ştiam că aşa încep discuţiile numai în Pateric, iar în gară la Chişinău discuţiile sunt de altă natură. Zic: "Iartă pe toţi, din tot sufletul." "Eu îi iert", zice. "Şi nu vorbi despre nimeni de rău". S-a gândit puţin, pe urmă a zis: "Eu nu vorbesc pe nimeni de rău". "Dacă faci acestea, poţi să te mântuieşti"- i-am zis, deşi pe moment m-am gândit că nu-şi dă seama ce vorbeşte. Apoi am adăugat :"Şi să crezi în Dumnezeu". "Cred", a zis.(...)

Discuţia noastră s-a încins atunci când eu am zis că Dumnezeu îşi schimbă de multe ori hotărârile. "Nu! Dumnezeu nu este făţarnic, El nu poate să-şi încalce cuvântul", a încercat el să-L apere pe Dumnezeu. "Ba-l schimbă, zic. Adu-ţi aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe - şi s-a căit Dumnezeu că i-a făcut pe oameni şi a zis: voi stârpi neamul acesta - , dar pe urmă s-a răzgândit şi a hotărât să-l lase pe Noe cu familia sa ca să prelungească neamul omenesc. Dumnezeu îşi schimbă hotărârile, Dumnezeu nu este mândru şi încăpăţânat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice numai să ne câştige dragostea noastră". Bărbatul acela de lângă mine, care până atunci îmi părea un cerşetor beat cu curaj de vorbă, s-a înviorat de o durere şi o bucurie cunoscută mie, iar ochii lui s-au înlăcrămat discret: "Să ştii că tu ai dreptate", a zis. "Dumnezeu este dragoste - a continuat el. Eu ştiu că Dumnezeu este dragoste şi eu ştiu că El este." Apoi s-a lovit cu mâna peste genunchiul stâng şi a zis: "Vezi? Ăsta nu-i!". Pe urmă, lovindu-se peste celălalt picior a adăugat: "Şi nici ăsta nu trebuie să fie!". Abia atunci mi-am dat seama că nu are un picior. "Eu trebuie să nu mai fiu deloc. Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Şi eu ştiu că Dumnezeu este. Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am ţinut 6 ani, dar pe urmă m-au decontat...  am călcat pe o mină. M-am trezit în spital. L-am văzut numai pe medicul şef arătând cu degetul: Pe ăsta duceţi-l încolo, adică..., înţelegi, la groapă. Un picior îmi zburase, celălalt abia se mai ţinea, eram numai bucăţi. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru că eu nu credeam în Dumnezeu, şi am zis:"Dacă eşti, ajută-mă să mă ridic."Şi atunci eu am simţit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere şi eu m-am ridicat. Când m-a văzut doctorul s-a holbat la mine şi m-a întrebat: "Tu ce faci? Eu parcă am zis ca tu să mergi încolo...""Eu n-am să merg încolo - i-am zis -, şi nici tu n-o să mergi încolo"...nimeni nu trebuie să meargă încolo. "Da, dar tu ...cum te-ai ridicat?" "Dumnezeu m-a ridicat." "Care Dumnezeu? Tu trebuie să mergi să te lecuieşti la cap! Sau nu ştii ce a zis Darwin?" "Eu ştiu ce a zis Darwin. Dar uite că tu ai zis ca au să mă duc încolo, dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă duc încolo". Ştii, părinte - mă asigura el -, Dumnezeu este şi El este dragoste. Eu ştiu că El mă iubeşte, eu nu ştiu pentru ce El mă iubeşte, eu sunt beţiv şi, ce să mai spun, sunt cel mai murdar om din lume. Dar cred că El mă iubeşte pentru că eu sunt al Lui. Şi El pe fiecare om îl iubeşte aşa. El nu spune fă cutare au cutare, El nu îndrăzneşte să spună nimic, pentru că El ne iubeşte. Dar El se uită la mine şi zice: Tolia, nu este bine că tu te târăşti în glod, hai, ridică-te, hai, te rog, ridică-te, uite, Eu o să te ajut să te ridici. Şi eu mă ridic puţin şi pe urmă iară cad, dar Dumnezeu nu încetează să mă iubească. Şi eu simt asta şi mie mi-e ruşine."

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte)

Sfânta Muceniţă Tatiana

Aceasta sfânta mucenita era de neam din Roma cea veche, si a trait pe timpul împaratiei lui Alexandru. Tatal ei a îndeplinit de trei ori dregatoria de consul, iar in timpul imparatului Alexandru Sever (222-235) a devenit si diacon al Bisericii. Iar sfânta, pentru ca marturisea pe Hristos au dus-o la împarat. Intrând împreuna cu împaratul în templul idolilor, prin rugaciunea ei, s-au zguduit si au cazut jos idolii din templu. Pentru aceasta a fost supusa la felurite chinuri si apoi i s-a taiat capul.

Acum, sfântul ei cap se afla în Catedrala mitropolitana din Craiova, în aceeasi racla cu sfintele moaste ale sfântului ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului si ale sfintilor mucenici Serghie si Vah.

Mai multe despre viaţa Sfintei Tatiana puteţi citi aici

"Voi cine ziceţi că sunt Eu?"

Când unii oameni nu găsesc răspuns la întrebarea Ta: „Voi cine ziceţi că sunt Eu?”, atunci eu, Doamne, sunt fericit că pot să Te văd pe Tine, Dumnezeu-Om şi Om-Dumnezeu.

În scutecele sărace, pe paiele din ieslea grajdului întunecos din Bethleem, Te văd om!

În glasul îngerilor, în lumina care Îţi învăluie locuinţa săracă, Te recunosc Dumnezeu!

Când fugi în Egipt de frica lui Irod, Te văd om slab.

Când, în Egipt, văd idolii din temple striviţi la pământ prin sosirea Ta, Te văd Dumnezeu atotputernic.

Când, în Nazaret, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, creşti cu anii şi cu înţelepciunea, Te văd om Care n-ai ajuns încă la vârsta desăvârşită.

Iar când la doisprezece ani stai în mijlocul învăţaţilor din Templu, ascultându-i şi întrebându-i, pe lângă uimirea cărturarilor, mă uimesc şi eu, şi mărturisesc înţelepciunea veşnică ascunsă în omenirea Ta.

Om eşti când Ţi-e foame, om eşti când dormi în corabie. Dar când Te plimbi pe valuri, când porunceşti furtunii şi vânturilor, când saturi cinci mii de oameni cu cinci pâini – Te văd Dumnezeu.

Când Te cobori în râu şi Te botezi, când Te plângi că nu ai nici o piatră unde să-Ţi odihneşti capul, când Te laşi prins şi legat, Te văd om, înconjurat de slăbiciuni omeneşti.

Când însă cerul se deschide şi de sus Dumnezeu Tatăl glăsuieşte „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit”, când aşterni la pământ pe călăii Tăi, când sub picioarele Tale pământul se cutremură, când soarele se întunecă, nesuferind să vadă răstignirea Ta, atunci Te văd Dumnezeu.

Când Te văd mort pe cruce, văd pe omul durerilor.

Om eşti în mormântul pecetluit.

Când ieşi din mormânt, nestricând peceţile, eşti Dumnezeu.

Cu aceşti ochi, cu această inimă, cu această credinţă, mă apropii şi eu de ieslea săracă din Bethleem, care a fost leagănul Tău, Doamne. Îmi plec genunchii cu păstorii cei simpli şi cu magii cei înţelepţi şi mă închin Dumnezeului meu, făcut Om pentru mine şi pentru noi toţi.

Arhimandritul Sofian (Boghiu) – Bethleem, 1970

(sursa: www.familiaortodoxa.ro)