Biserica din casă

Călugăriţele

2011-09-17T13:13:00.000+03:00

"Voi, călugăriţele, sunteţi cele mai mari artiste ale lumii. Sculptorii, ei taie piatra, lemnul, marmura pentru a realiza frumuseţea ideală din visurile lor. O măicuţă taie în propria sa carne, în gândurile sale şi în visurile sale eliminând tot ceea ce este superfluu, inutil sau urât. Aşa cum sculptorii taie şi aruncă bucăţile de piatră, tot aşa călugăriţele îşi elimină persoana, tăind şi aruncând bogăţia mondenă, familia, cariera în lume. Dar ea nu se opreşte aici. O călugăriţă vrea să îşi transforme propria persoană după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ea taie şi aruncă tot ceea ce nu îi este strict necesar. Taie somnul, hrana, gândurile sale. Toate călugăriţele îndeplinesc o activitate artistică. Idealul său este de a atinge prin persoana sa frumuseţea supremă. Frumuseţea lui Dumnezeu. Opera realizată este superioară tuturor operelor de artă de pe pământ. Căci capodoperele create de artist sunt muritoare. Statuile pot fi distruse. Picturile, cărţile şi partiturile de muzică arse sau pierdute. Frumuseţea sfinţeniei este dincolo de orice distrugere, căci este de esenţă divină. Este singura capodoperă care durează o veşnicie. Capodopera pe care fiecare ascet o sculptează în propria persoană. "

(Virgil Gheorghiu, Dumnezeu nu primeşte decât duminica)

Cel ce iubeşte raţional...

2011-09-16T14:15:00.000+03:00

"În materie de iubire, credinţă şi caritate , nu avem dreptul să fim raţionali. Cel ce iubeşte raţional, nu iubeşte cu adevărat. Cel ce crede raţional, nu are credinţă suficientă. Şi cel ce îşi ajută semenul cu măsură, nu îl ajută suficient. Raţiunea este bună în matematică, în diplomaţie, în administraţie şi în toate lucrurile mărunte ale vieţii. Raţiunea omoară tot ceea ce constituie măreţia omului. Nu poţi fii sublim sau să atingi sublimul în mod raţional."

(Virgil Gheorghiu, Dumnezeu nu primeşte decât duminica)

Nu contează câţi copii ai, contează câţi omori!

2011-09-11T17:31:00.000+03:00

Părinte, câţi copii aveţi? Spuneţi-ne câteva cuvinte despre ei.

Mie îmi place să spun că am doi băieţi şi o fată, doi băieţi şi un băiat, pentru că dacă spun că am cinci băieţi şi o fată atunci se zice: a tot insistat până a ieşit şi o fată. Dar dacă spun doi băieţi şi o fată, doi băieţi şi un băiat, atunci nu mai sunt sub suspiciune. Oricum, şase copii e un început. Şi opt copii e un început şi Părintele Mihoc are mai mulţi. Nu contează câţi copii ai, contează câţi omori, contează câţi dai Bisericii , nu neaparat să se facă preoţi, Bisericii în sensul slujirii Bisericii. Să fie un inginer care îşi vede de meserie, să fie un medic care nu omoară, să fie un cioban care are o gândire sănătoasă despre brânza sănătoasă, nu contează ce, contează să nu omori. Nu contează câţi copii ai, contează câţi omori, câţi eviţi şi ce faci cu aceia pe care îi ai, dacă i-ai născut spre iad sau spre rai, aceasta este problema.

(Soţ ideal, soţie ideală - Pr. Nicolae Tănase)

Anunţ

2011-09-01T10:55:00.000+03:00

Pelerinaj în Ucraina, 7 zile în perioada 10-17 septembrie.
Costul pelerinajului: 120 euro (reprezintă transport + cazare)
Plecarea se va face din Suceava.
Mai multe informaţii puteţi afla la nr. de tel. 0761.794.195.
Să aveţi pace!

Recomandare de articol

2011-08-07T19:41:00.000+03:00

Vă recomand cu drag un articol foarte bun, care, din păcate, pune degetul pe rană multora... Cu ce vă îmbrăcaţi fetele?

Iisus şi slăbănogul

2011-07-26T14:02:00.000+03:00

„Aceştia sunt cei doi fii ai lui Dumnezeu: Iisus, mai înainte de toţi vecii, şi omul, fiul vremelniciei. Acesta de al doilea, a ajuns rău, a ajuns slăbănog. Unii sunt slăbănogi după trup, alţii după minte: nu pot înţelege şi nu se pot bucura de bine. S-a dovedit aceasta în nenumărate rânduri, când Iisus făcea bine omului.

Iisus a tămăduit un slăbănog. Nu-i nicio mirare – Dumnezeu fiind. Ce-a făcut? – L-a iertat de păcate; de greşelile săvârşite împotriva vieţii, împotriva firii sale, şi i-a dat porunca să fie iarăşi om, rudenia lui Dumnezeu. De altfel, pentru această refacere a omului a şi venit Iisus între oameni. El ne-a spus, cu toate prilejurile, că păcatele, greşelile împotriva vieţii, acestea sunt cauza pentru care omul a ajuns un mutilat al vieţii acesteia. Refacerea omului este refacerea acestei înrudiri pierdute. E de neînţeles cum nu simte omul cu sufletul că a ieşit din omenie, ci abia simte cu trupul, că s-a depărtat de Dumnezeu şi a ajuns o grămadă de doage. E de neînţeles că durerea trupului îl face să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe când de durerea sufletului, de strâmbarea sau amorţirea lui, nici nu se mişcă. E de neînţeles cum oamenii aleargă după sănătatea trupului, dar după iertarea păcatelor aşa de puţini. Aceasta din urmă face înţeleasă pe cea dintâi. Iisus le avea pe amândouă: şi puterea de-a ierta păcatele şi puterea de-a tămădui firea de neputinţe. Făcea ochi unde nu era din naştere, îndrepa gârbovi, învia nervii omorâţi de păcate, învia morţii omorâţi de moarte.

Nouă, preoţilor, încă nu ne-a dat Iisus jumătate din darul Său, a tămăduirii organice. Nu ne-a mai dat-o, fiindcă şi aşa toţi oamenii aşteptăm să fim transformaţi, din oameni pământeşti în oameni duhovniceşti, în oameni nemuritori, în oameni cereşti. A făcut Iisus minuni - şi oamenii cred că cele mai mari sunt cele care privesc sănătatea trupului – dar marea minune a învierii din morţi, e ceea ce mărturisim când zicem: aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin. Abia atuncea va scăpa firea omului de slăbănogie. Până atunci are putinţa de a scăpa de păcate. – Şi aceasta este o minune mai mare decât a tămădui un stomac, o mână uscată, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele şi acestea, dar n-au nimic religios în ele. Le fac şi medicii. Omul le cere lui Dumnezeu; cere minuni. În definitiv ce cere omul? Cere sfinţenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere şi Dumnezeu din partea omului. Iar sfinţenia vieţii o pot avea şi oamenii cu un trup neputincios. De aceea, nouă preoţilor, Iisus ne-a dat numai o jumătate din darul Său, rămânând ca cealaltă însuşi să o împlinească, când va înceta desăvârşit slăbănogia omului, la înviere. Dar a doua nu se dobândeşte fără prima. Însăşi vestirea Împărăţiei Cerurilor a început cu cuvântul pocăinţei.”

Prislop

24.VII.49

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.

Pentru ca pui in mintea ta numai ganduri rele, nu te-as lua niciodata ucenic! - Cuviosul Paisie Aghioritul, 17 ani în vesnicie

2011-07-14T08:50:00.001+03:00

“- La oamenii de astăzi găseşti orice vrei, numai gânduri bune nu găseşti.

- Mai demult nu era aşa, Părinte?

- Nu. Mai demult oamenii aveau multă simplitate, în sat atunci când vorbeai cu tineri de optsprezece-douăzeci de ani, se înroşeau. Pe atunci oamenii erau simpli. Închipuieşte-ţi când a venit pentru prima oară autobuzul la noi în sat, oamenii au întins cuverturi pe jos ca să treacă peste ele şi tăind vârfuri fragede de porumb, le-au adus autobuzului să le mănânce… Şi au făcut atunci mare prăznuire.

- Bine, Părinte, chiar voiau să-l hrănească?

- Da, da! Încă puţină simplitate să fi avut şi atunci autobuzul ar fi mâncat.

La începutul nevoinţei duhovniceşti gândurile sunt amestecate, bune şi rele. Unul are 70% rele, altul are 20%. Iar alt nevoitor se sileşte să pună mereu gândul cel bun şi are numai gânduri bune. Dar şi această lucrare este trupească. Apoi se crează un gol în minte şi omul nu mai are gânduri, nici bune, nici rele. Iar după aceasta vine iluminarea dumnezeiască. Atunci cel ce a ajuns în această stare nu mai are nevoie de logică pentru a-i înţelege pe oameni, ci vede cu ochii cei duhovniceşti cele ascunse din inimile oamenilor.

Mai demult, când eram la cealaltă chilie (a Părintelui Tihon), a venit un teolog licenţiat şi-mi cerea să-l primesc ca ucenic. „Nu, îi spun, nu primesc ucenici“. Acela însă insista. “Bre, nu pricepi că nu primesc ucenici?“. Acela însă nu mă slăbea deloc. În cele din urmă îl întreb: “Vrei să-ţi spun ceva?“. “Ce anume?“.

“Chiar de-aş lua ucenici, pe tine tot nu te-aş lua!”. “De ce?” mă întreabă. “Pentru că pui în mintea ta numai gânduri rele. Şi astfel, văzând patimile mele sau vreo “strâmbătură” de a mea, vei începe să le spui, să le judeci şi nu te vei folosi. Dar nici de virtuţile mele, – deoarece ca monah de atâţia ani, se poate să fi dobândit vreo una -, nu te vei folosi, pentru că le vei înţelege anapoda. După aceea ce-ţi voi mai putea face?“.

A plecat şi s-a făcut călugăr în altă parte. Dar acolo îi tulbura pe toţi. Orice strâmbătură aveau călugării sau i se părea că au, le-o spunea în faţă. Având şi condei puternic, scria continuu şi nu lăsa pe nimeni liniştit. Odată am trimis pe cineva să-i spună: “Bine, dar nu te gândeşti că se poate să nu fie aşa cum crezi? Se poate să greşeşti“. Şi ce credeţi că îmi răspunde?

“Nu contează, spune acela, în felul acesta îi smeresc pe toţi!“.

Măi, măi, ce logică strâmbată! După aceasta am trimis din nou să-i spună:

“Atunci Diocleţian (împărat roman care a prigonit pe creştini) este un sfânt mai mare decât tine, deoarece nu numai că îi smerea pe creştini, ci îi şi junghia şi îi trimitea mucenici în Rai“.

Lucruri de nimic…

Şi uită-te cum le potriveşte diavolul. La început te pune să-i judeci pe oameni, apoi pe stareţul tău, după aceea pe sfinţii mai noi. De exemplu: Sfântul Nicodim nu a făcut nici minuni şi nu a izvorât nici mir. Ce fel de sfânt a fost? Sfântul Nectarie a spus cutare lucru, iar cineva scrie altfel şi gândul cel rău începe să lucreze. Apoi judecă pe sfinţii mai vechi, iar la sfârşit ajunge să-L judece şi pe Dumnezeu.

- Chiar aşa. Părinte? Măi, măi!

- Da, da. A venit aici cineva şi mi-a spus: “După părerea mea Dumnezeu nu a făcut bine lucrul acesta“. Da, până aici poate ajunge omul care se încrede în gândurile lui.

- Bine, dar aceasta este o prostie, o nerozie, cum de nu înţelege?”

Sfaturi pentru părinţi...de la copiii lor

2011-06-23T12:48:00.000+03:00

1. Nu ma rasfata. Stiu foarte bine ca nu mi se cuvine tot cea ce cer. Dar totusi incerc: imi place sa fiu alintat, dragalit, sarutat; sa primesc tot cea ce vreau; sa fac mereu numai ce vreau si ce-mi place; sa nu ma certe nimeni pentru nimic; sa fiu mereu in atentia tuturor; sa fiu laudat mereu pentru orice fleac.

2. Nu-ti fie teama sa fii ferm cu mine. Asta ma aseaza la locul meu. Daca copilul merita sa fie certat, pedepsit, atunci nu ezita, trebuie sa primeasca pedeapsa. Daca pentru o greseala se spune NU este bine ce a facut, NU primeste jucarie, NU primeste bani, NU pleaca la joaca – atunci acest NU sa nu se transforme in DA. Trebuie sa stie cand este DA si cand este NU. Sa stie ce i se permite si ce NU. Sa-si cunoasca lungul nasului.

3. Nu folosi forta cu mine. Asta ma obisnuieste cu ideea ca numai forta conteaza. Voi face ceea ce vrei numai daca ma bati si numai dupa bataie voi fi ascultator. Daca nu-mi explici de ce m-ai batut, nu voi intelege de ce . Voi avea sentimentul ca nu ma iubesti si voi incerca sa ma razbun facand in continuare rele si neascultandu-te.

4. Nu fii inconsecvent. Asta ma pune in incurcatura si ma face sa incerc sa scap nepedepsit. Pentru aceiasi greseala trebuie pedepsit cu o pedeapsa identica - la fel. Nu se poate odata ierta si alta data pedepsi. Nu va intelege nimic, cand a gresit si cand Nu.

5. Nu-mi face promisiuni. S-ar putea sa nu le poti realiza, indeplini. Asta ma face sa-mi pierd increderea in tine. Nu-i face promisiuni pentru note bune, pentru excursii, haine de “marca.” Te va bate la cap pana le vei indeplini chiar daca nici nu merita s-au nu are nevoie de haine, prajituri sau alte cadouri.

6. Nu raspunde provocarilor mele atunci cand spun sau fac lucruri care te supara. Voi incerca atunci sa obtin mai multe victorii. Nu-i replica cu vorbe urate, injuraturi, dracuiri, trantit de obiecte, trantit de usi, manifestari de revolta momentana, rabufniri de furie. Va fi fericit ca a reusit sa te invinga.

7. Nu te supara prea tare cand iti spun “te urasc.” Nu cred ce spun, nu este adevarat, dar vreau sa te fac sa-ti para rau pentru ce mi-ai facut. Fiind pedepsit, copilul spune vorbe dure, urate, poate si triviale. Este modului lui de a se revolta, de a riposta fata de pedeapsa. Pentru ca nu recunoaste ca a gresit, a facut rele, trebuie sa existe o explicatie: care este gresala, de ce a facut-o si de ce trebuie sa fie pedepsit.

8. Nu ma face mai mic decat sunt. Voi incerca sa-ti dovedesc contrariul, purtandu-ma ca o persoana”importanta.” Copiii se simt foarte mandri cand sunt”bagati in seama.” Cand se discuta cu ei despre problemele lor. Cand li se incredinteaza sa faca mici servicii. Cand li se cere parerea despre o problema de familie, despre o informatie, un zvon. Cand li se cere un sfat privind rezolvarea problemelor lor. Cand li se da atentie si nu sunt alungati din camera atunci cand sosesc musafiri. Altfel fac lucruri cu care sa atraga atentia asupra lor si de multe ori acestea sunt total contrar modului lui de comportament obisnuit, zilnic. Dar dorinta de a fi “bagat in seama” este foarte puternica mai ales daca a fost jignit ca este prea mic pentru a fi alaturi de cei mari.

9. Nu face in locul meu nimic din cea ce as putea face singur. Asta ma face sa ma simt ca un copil mic si voi continua sa te folosesc in serviciul meu. Copiilor trebuie sa li se incredinteze cateva sarcini concrete din casa: aerisit camera, facut patul, pus la loc obiectele folosite, pus in dulap obiectele de imbracaminte, facut ordine in sertarul de carti si caiete, dus gunoiul, facut mici cumparaturi (daca ABC este aproape de casa), pus la spalat imbracamintea murdara, debarasat masa de tacamuri si resturi menajere dupa ce s-a servit pranzul sau cina, sa supravegheze un copil mai mic. Trebuie obisnuit copilul de la varste mici, cu deviziunea muncii in familie ca sa stie fiecare membru – in special fiecare copil - ce sarcini personale are.

10. Nu-mi menaja relele obiceiuri, acorda-mi cat mai multa atentie. Altfel nu faci decat sa ma incurajezi sa le continui. Este mai usor pentru copii sa-si insuseasca niste “obiceiuri rele”, mai ales daca nu le vede nimeni, nu le face nimeni observatie, nu intereseaza pe nimeni ce face si unde este copilul. Parintii sunt ocupati cu treburile lor, cu necazurile lor si NU dau atentie la viata zilnica a copilului, la preocuparile lui, la greselile si prostiile pe care le face. Copiii au mare nevoie de atentia pe care trebuie sa o primeasca de la parinti. Neatentionarea la timp a copilului pentru prostia pe care a facut-o, il motiveaza sa faca mereu la fel, poate el nici nu-si da seama ca face greseli. Dar poarte le face intentonat ca sa atraga atentia asupra lui. Chiar daca aceasta atentie se transforma in predeapsa, pentru cele facute.

(preluat de la Alianţa Familiilor din România - via e-mail)

Marşul pentru viaţă!

2011-06-02T09:31:00.000+03:00

A fost 1 Iunie, a fost Ziua Copilului, a fost Marşul pentru viaţă la Sibiu. "Copilul există de la fecundare","Stop avorturilor!", "De ce nu mi s-a spus nimic? Era un om...", "Pilula şi prezervativul împotriva nefericirii nu s-au inventat încă" sunt doar câteva dintre sloganurile scrise pe bannerele purtate în timpul marşului de către cei care mai cred în normalitate, de cei care ŞTIU că nu există nicio scuză pentru a ucide.

O mână de oameni...o mână de oameni care şi-au sacrificat 2 ore din viaţă pentru a recunoaşte darul sacru al vieţii.

Pentru încă două zile (joi şi vineri), standurile Pro Vita amplasate în Piaţa Mare, în Parcul Astra şi lângă magazinul Dumbrava vor mărturisi că avortul este o crimă.

Ce vrea Dumnezeu de la noi? - interviu cu părintele Teofan de la Putna

2011-05-29T17:13:00.000+03:00

- Care sunt cele mai mari încercări la care trebuie un creştin să facă astăzi faţă?

- Pentru a răspunde la o problemă atât de grea, am să apelez la cuvintele duhovnicului pe care l-am avut când eram în lume, Părintele Sofian Boghiu. Încercând să fiu în duhul Părintelui Sofian, aş zice că cea mai grea încercare de care ne lovim este mândria noastră. Părintele spunea de multe ori că omul de astăzi a ajuns aşa de mândru, încât acest orgoliu este ca un fel de orbire şi, de aceea, este foarte greu să ai o discuţie cu el pe nişte teme mai realiste din punct de vedere al mântuirii. Duhul mândriei este foarte răspândit. Problema mândriei este strâns legată de ceea ce aş numi „descreştinarea” sau „secularizarea” creştinismului. Mitropolitul Ierothei Vlahos consideră că cel mai grav aspect al secularizării este gândirea şi trăirea lumească a multora dintre ortodocşi. Părintele Sofian spunea la un moment dat că, deşi în lumea de astăzi pare nu s-ar întâmpla nimic grav, în realitate este o lume foarte periculoasă pentru cel ce caută mântuirea, o lume care ne poate influenţa negativ dacă nu stăruim cu toată râvna în slujba credinţei. Considera că, pentru a rezista, trebuie să facem în continuu un efort pentru a trăi într-un duh de smerenie, altfel e foarte greu să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă.

Referindu-ne la problemele care sunt la noi în ţară, un aspect care ne afectează pe toţi este lipsa, în multe situaţii, a sobornicităţii. Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simulată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi. Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaştem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine. Şi Părintele Sofian observa această stare de egoism, de nepăsare, această lipsă de jertfă pentru aproapele (care nu mai este, de fapt, „aproapele”), această lipsă a cărării – adică a iubirii – de la unul la altul, toate fiind expresii ale unei credinţe superficiale. Asemenea constatări sunt cu totul neaşteptate, dacă ne raportăm la vechimea tradiţiei ortodoxe din această ţară. Există, desigur, atacuri din exterior împotriva Bisericii, însă ele nu ar fi atât de periculoase dacă am şti să trăim în sobornicitate şi în dragoste.

- Aceste atacuri venite din afara Bisericii şi îndreptate împotriva creştinismului ne dor. Ce răspuns ar trebui să avem înaintea lor?

- Este foarte important să ne rugăm tot timpul să facem voia lui Dumnezeu. Cineva m-a întrebat, odată, de ce trebuie să reacţionăm noi, creştinii, în faţa unor asemenea provocări, când Mântuitorul în Evanghelie nu se raporta atât de mult la nişte evenimente exterioare vieţii duhovniceşti. I-am răspuns că avem în calendar sfinţi voievozi şi sfinţi împăraţi care s-au implicat foarte concret în problemele societăţii din vremea lor. Cumva, ei au greşit? Trebuie văzut ce vrea Dumnezeu cu fiecare dintre noi la momentul respectiv. Aici este marea taină a vieţii noastre! Ce vrea Dumnezeu să fac într-un anumit moment? Sunt perioade în care, într-adevăr, trebuie numai să ne rugăm. În acelaşi timp, trebuie să ne gândim şi la cealaltă faţetă: poate, cumva, Dumnezeu vrea ca eu să ies mai în faţă şi să spun anumite lucruri, iar eu zic: „Nu, eu trebuie să mă rog şi să stau liniştit. Nu mă interesează”. Bine, mă rog, dar totuşi Dumnezeu vrea să fac ceva mai mult! Dumnezeu poate aşteaptă de la mine anumite fapte concrete, prin care să-mi arăt credinţa. Nu suntem într-o stare duhovnicească bună dacă nu căutăm să împlinim voia lui Dumnezeu, chiar dacă zicem că ne rugăm şi citim cărţi duhovniceşti. Sfântul Nicodim Aghioritul ne recomandă să ne osândim pe noi înşine cât mai mult şi cât mai des, şi să nu-l osândim pe aproapele, pentru a putea vedea mai bine voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Să spunem şi aceste cuvinte: „Doamne, Tu luminează-mi mintea mea cea proastă şi spurcată ce să fac acum, în clipa aceasta! Ajută-mă să fac voia Ta!” Această rugăciune sinceră şi repetată este imposibil să nu dea roade. Aceasta este temelia – şi apoi vedem, de la caz la caz, cum să ne raportăm la atacurile despre care vorbeaţi. Este necesară şi împreună-sfătuirea cu duhovnicul. Este necesară şi raportarea la tradiţia Bisericii. Să vedem ce gândesc Sfinţii Bisericii, să fim în acelaşi Duh cu ei.

- Sunt, deci, anumite momente când un bun creştin trebuie să facă ceva concret. Referindu-ne acum la măsurile de introducere a actelor electronice, cum ar trebui să ne implicăm în aceste probleme care ne frământă pe toţi?

- La Mănăstirea Putna intrăm în legătură cu oameni din toată ţara şi am observat că sunt foarte mulţi creştini nemulţumiţi de faptul că măsurile de introducere a actelor biometrice au fost luate fără să fie consultată populaţia şi fără să fie declanşate dezbateri naţionale pe această temă. De aceea, mi se pare un lucru foarte binevenit demersul de a se iniţia un referendum prin care cetăţenii României să poată să-şi spună punctul de vedere asupra acestei probleme. Am convingerea că nu numai unii dintre ierarhii şi duhovnicii de astăzi ne atenţionează asupra pericolului acestui sistem de supraveghere electronică prin cipuri, ci şi ceilalţi mari bătrâni, exemple vii de trăire duhovnicească, care au trecut la Domnul în ultimele două decenii, ar fi spus acelaşi lucru dacă aveau în faţă toate informaţiile referitoare la cipuri care există acum. Sunt convins că şi Părintele Cleopa, şi Părintele Dumitru Stăniloae, şi Părintele Ilarion Argatu, şi Părinţii Sofian Boghiu, Iachint al Putnei, Ioanichie Bălan, Gheorghe Calciu şi alţii ne-ar fi îndemnat, de asemenea, la rugăciune şi faptă hotărâtă pentru a stopa introducerea actelor biometrice în România. Adevărul este unul singur şi, oricât l-am ignora, el tot iese până la urmă la lumină.

- Sunt, din păcate, persoane care nu înţeleg aspectul teologic al acestei probleme.

- Este frapantă asemănarea dintre capitolul 13 al Apocalipsei şi ceea ce se urmăreşte prin actele biometrice. Este evident, pentru cine s-a informat, că aceste măsuri nu sunt decât o etapă şi, în final, se urmăreşte implantarea cipului în corpul uman. Ce părere aveţi despre reclamele care circulă pe internet despre cum va arăta societatea viitorului, în care sunt arătaţi tineri având cipul implantat pe mâna dreaptă sau care cumpără din magazin diverse obiecte care au toate cipuri, iar la ieşire plata se face automat, scăzându-se automat costul mărfurilor din contul care este memorat în cipul cumpărătorului? Nu vi se pare că aceste reclame ar trebui să aibă drept motto versetele 16-17 din capitolul amintit, unde ni se spune că fiara îi sileşte pe toţi „să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei”? Semnul despre care se vorbeşte aici este traducerea grecescului χάραγμα, care vine de la verbul χαράσσω, ce înseamnă şi a inciza, a întipări, a implanta… Iată nişte asemănări tulburătoare, care trebuie să ne pună pe gânduri. Citind aceste versete, ne îngrijorăm de pierderea mântuirii pentru cei ce vor cădea în acele timpuri, de pierderea legăturii personale cu Hristos şi cu aproapele, nu doar de pierderea libertăţii.

- Reprezentanţii Ministerului de Interne spun că este vorba doar despre nişte simple cipuri pasive, în care vor fi înregistrate datele existente pe actele de identitate.

- Mi se pare că problema nu este pusă corect. Noi, ca simpli cetăţeni, neavând nici cunoştinţele necesare, nici aparatura adecvată, nu vom putea verifica ce fel de cipuri sunt introduse în actele noastre, nici nu vom putea controla în orice moment dacă nu s-a modificat cumva conţinutul memoriei acestor cipuri. Statul nu ne oferă suficiente garanţii de protecţie pentru a nu deveni o pradă uşoară în faţa a ceea ce unii analişti numesc „terorism electronic”. Chiar dacă, într-o primă etapă, s-ar introduce nişte simple cipuri pasive, tot nu este un lucru bun, întrucât se va deschide o portiţă spre câmpul uriaş de aplicaţii ale microcipurilor spre controlul vieţii private a fiecărui cetăţean.

Cei ce îşi închipuie că vor scăpa ieftin şi nu vor primi acte biometrice fiindcă sunt oameni de încredere ai sistemului, se înşeală. Să nu se amăgească! Chiar dacă, pentru o perioadă, unii nu se vor afla sub lupa electronică, în schimbul dirijării şi supravegherii majorităţii cetăţenilor, în cele din urmă acest sistem mai rău decât cel comunist se va întoarce împotriva tuturor şi va avea un singur „câştigător”: diavolul. Vom fi cu toţii prinşi într-o uriaşă pânză de păianjen! Aşa că propun să lucrăm cu înţelepciune, să lăsăm deoparte orgoliile personale, să terminăm odată cu certurile acestea sterile şi să ne străduim să fim uniţi, pentru a nu lăsa să fie pus în mişcare tot acest carusel.

- Sunt duhovnici care nu dau blagoslovenie fiilor duhovniceşti să aibă o anumită misiune în această situaţie…

- Mai întâi, trebuie să avem răbdare şi să nu judecăm. La început, nici eu nu înţelegeam despre ce este vorba în scandalul acesta al microcipurilor! Noi, preoţii, îi călăuzim pe cei care se spovedesc pe o cale duhovnicească, îi învăţăm cum să se roage, cum să lupte cu păcatul. Pot însă apărea diverse probleme din viaţa cetăţii în privinţa cărora nu avem competenţa să ne pronunţăm. De aceea, este mai prudent să amânăm un verdict tranşant şi să începem să ne informăm. Părintele Arsenie Papacioc, într-o primă fază, referindu-se la problematica cipurilor, a făcut un apel la rugăciune, la dreaptă-socoteală, şi a spus că nu se pricepe la aceste chestiuni tehnice. După ce s-a informat, a spus că ne aflăm la începutul unor vremuri foarte grele şi că este bine să luptăm împotriva introducerii actelor biometrice în România.

Revin la ce am spus la început, la problema sobornicităţii. Nu este bine să ne supărăm, nu este folositor să vorbim de la distanţă cu fiii duhovniceşti, ca şi cum ei nu ar şti nimic, ca şi cum noi am trăi în nişte sfere duhovniceşti foarte înalte, iar ei, simpli muritori, nu trebuie să aibă dreptul, nu trebuie să aibă curajul să ne atragă atenţia în vreun fel sau altul. Diverşi credincioşi sunt tulburaţi datorită unor atitudini mai dure ale duhovnicilor atunci când fiii duhovniceşti abordează problema cipurilor şi spun că trebuie făcut ceva. Bineînţeles că şi din partea fiilor duhovniceşti este necesară cuviinţă şi smerenie, un anumit respect, fiindcă sobornicitatea nu poate funcţiona dacă există aroganţă, tupeu sau încăpăţânare prostească. Trebuie să existe, în primul rând, dragoste. Dacă nu reuşim ca în relaţia aceasta, duhovnic – fiu duhovnicesc, să fim într-un duh ortodox, care înseamnă viaţă, rugăciune şi dragoste, este foarte greu să mai vorbim despre alte proiecte de misiune ortodoxă. Eu cred că problema aceasta a actelor cu cip are o bătaie foarte lungă şi, repet, ne va afecta pe toţi cei din România la un moment dat. Cu cât ne trezim mai din timp şi luptăm pentru a amâna acest deznodământ, cu atât este mai bine.

- Ne amintim că Părintele Iustin, în primul mesaj în privinţa actelor electronice, spunea: „este vremea muceniciei”. Cum să dobândim curajul de a-L mărturisi pe Hristos?

- Aş răspunde scurt: printr-o credinţă vie, prin multă rugăciune.

Introducerea actelor biometrice – prin efectele pe care aceste măsuri le vor avea în timp – mi se pare cea mai gravă problemă de care ne lovim după 1990. S-a afirmat de mai multe ori în presa noastră că suntem prima ţară din lume în care ni se iau amprentele – nu numai de la degete, ci şi cele oculare – pentru a fi introduse în microcipurile de pe paşapoarte, buletine şi permise de conducere. Să ne gândim cu seriozitate la acest aspect! De ce a îngăduit Dumnezeu să se ajungă la aceste măsuri umilitoare? Înseamnă că avem o vină. Mi se pare foarte important, în acest moment, să ne luăm un canon zilnic de rugăciune pentru ţara noastră, pentru acest neam. Atât cât poate fiecare: unul să facă cinci metanii, unul Paraclisul Maicii Domnului, unul să zică: „Doamne Iisuse Hristoase, iartă-ne, am greşit! Miluieşte neamul românesc şi ţara noastră!” Să spună această scurtă rugăciune de cinci ori, de zece ori, de câte ori poate. Lucrul acesta să fie făcut într-un duh de pocăinţă, atât pentru păcatele noastre, cât şi pentru păcatele întregului neam. Să folosim din plin armele noastre: postul şi rugăciunea. Acestea sunt armele cele mai importante în acest război. Să facem o rugăciune zilnică pentru toţi cei ce s-au implicat în această luptă, ca să ne sprijinim unii pe alţii. Să ne rugăm şi pentru cei ce vor să experimenteze pe noi tot acest sistem de supraveghere electronică, ca să-i lumineze Dumnezeu, să-i îmbuneze, să-i ajute să meargă pe calea Adevărului.

Având o credinţă lucrătoare şi dreptul la libertate, care sunt cele mai mari daruri de la Dumnezeu, trebuie să ne implicăm într-o luptă deschisă pentru organizarea unui referendum referitor la actele de identitate cu cip. Nu este firesc să fim complexaţi şi lipsiţi de curaj. Lupta împotriva introducerii actelor biometrice este şi o luptă pentru apărarea statului democratic. Cred că, dacă vom tăcea acum, vom fi călcaţi în picioare şi, mai mult decât atât, vom răspunde în faţa lui Dumnezeu fiindcă nu am mărturisit adevărul. Să avem însă fapta împreună cu rugăciunea şi cu dragostea. Să nu ne credem mai buni decât ceilalţi. Aceasta este o ispită foarte mare! Îmi amintesc ce mi-a povestit Părintele Sofian. Era în închisoare şi nişte gardieni îşi băteau joc de el, îl băteau, îl înjurau, îl ironizau. Iar părintele se ruga cu putere şi zicea: „Doamne, dacă eu aş fi mai bun, şi ei ar fi mai buni!” Și simţea o pace sufletească extraordinară. Aşa ar trebui să gândim şi noi: „Doamne, dacă noi am fi mai buni, dacă am avea mai multă dragoste, mai multă rugăciune, mai multă pocăinţă, ceilalţi ar înţelege gravitatea acestei probleme”. Dar, pentru păcatele noastre, nu reuşim să ne facem înţeleşi.

- Ce ne puteţi spune despre tendinţa de a adapta Ortodoxia la duhul lumesc?

- Îmi este teamă că dacă vom adapta prea mult Ortodoxia la duhul lumesc îi vom pregăti pe oameni, încetul cu încetul, pentru apostazie. Și nu ştiu cum vom da socoteală atunci în faţa lui Dumnezeu. Tradiţia, predania bisericii nu este ceva învechit. Dimpotrivă, este lucrul cel mai actual, cel mai viu la care poate avea acces un creştin. Tradiţia este mediul în care ne putem dezvolta cu naturaleţe. În momentul în care o falsificăm, atunci îi derutăm complet pe credincioşi şi îi pierdem. Adaptarea credinţei la duhul lumesc cred că apare atunci când suntem preocupaţi de tot felul de proiecte având coloratură creştină şi lăsăm deoparte principala frământare pe care ar trebui să o avem: cum să dobândim Duhul Sfânt, în sensul în care vorbesc Sfântul Serafim din Sarov sau Sfântul Simeon Noul Teolog.

Mi-a ajutat Dumnezeu şi am cunoscut îndeaproape doi reprezentanţi de anvergură ai Ortodoxiei româneşti, pe Părintele Sofian Boghiu şi pe Academicianul Virgil Cândea.

În ultimii ani de viaţă, cartea de căpătâi a domnului Cândea era, după Biblie, Patericul egiptean. Într-o discuţie, el te purta prin toată filosofia şi istoria religiilor, prin ştiinţă şi teologie, cu o lejeritate neaşteptată. Avea o memorie extraordinară. Însă cartea sa de suflet rămânea Patericul egiptean. Simţea în profunzime Patericul şi ştia pasaje întregi pe dinafară. Mi-a mărturisit că abia după 1990 a putut să se angajeze cu putere într-o muncă de cercetare a scrierilor filocalice, cărora le-ar fi închinat toată viaţa, dacă nu ar fi fost regimul comunist. Acest contact cu scrierile Sfinţilor Părinţi, legătura cu Dumnezeu printr-o rugăciune fierbinte, îl ajutau să aibă o gândire ortodoxă.

Despre Părintele Sofian, ce să mai vorbesc? Mi-a zis Părintele Macarie de la Pasărea la un moment dat: „N-ai să te mai întâlneşti niciodată cu aşa ceva! Fii atent la tot ce spune!” Se simţea, efectiv, puterea rugăciunii din el. Erau ucenici care mărturiseau că ajungea doar să stea la rând ca să se spovedească şi simţeau cum dobândeau, dintr-o dată, o limpezire a rugăciunii inimii, numai fiindcă stăteau acolo, în preajma Părintelui Sofian. Aceste două exemple ne arată că poate exista şi în zilele noastre o Ortodoxie curată, care să nu facă compromisuri cu duhul lumesc. Această Ortodoxie o aşteaptă de la noi credincioşii, această Ortodoxie o aşteaptă şi cei de alte credinţe, din întreaga lume, care îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu. La un moment dat, au ajuns la Părintele Sofian nişte asiatici, care nu aveau nici o legătură cu creştinismul. Doar puţin au vorbit cu părintele şi l-au privit. Apoi au spus: „Am vrea să mai venim aici, pentru că în religiile noastre n-am întâlnit niciodată un asemenea om!”

- Mulţi ne simţim deznădăjduiţi văzând vremurile grele pe care le trăim. Părinte, daţi-ne un cuvânt de îmbărbătare.

- Deznădejdea este dovada Ortodoxiei lumeşti pe care o trăim. Toate încercările acestea, care apar într-o societate secularizată, nu trebuie să ne demobilizeze. Dimpotrivă! Cu atât mai mult ar trebui să ne sporească râvna pentru rugăciune, pentru viaţa duhovnicească, pentru împărăţia lui Dumnezeu. Părintele Sofian povestea despre duhovnicul său, Părintele Ioan Kulîghin, care a fost prins şi dus în lagărele din Rusia şi care avea rugăciunea inimii. Părintele Ioan, chiar în acele condiţii mizere, îngrozitoare, ale detenţiei bolşevice, era luminos şi liniştit. Îl întrebau alţii: „Cum poţi fi liniştit când vezi că aceştia ne omoară?” Iar părintele răspundea: „Dacă-L am pe Hristos, am totul!” În vremurile grele, rugăciunea inimii este o necesitate vitală pentru fiecare credincios.

Deznădejdea este o capcană a diavolului, şi o putem ocoli printr-o viaţă luminoasă în Hristos. Să ştiţi că există oameni din toate categoriile sociale care au, cu adevărat, o viaţă luminoasă, o viaţă îmbunătăţită. Să-l avem model pe Sfântul Ștefan cel Mare, care a fost un luptător. Cred că este un model foarte actual în situaţia în care suntem astăzi, fiindcă este o situaţie în care trebuie să fim luptători, nu avem de ales, şi în acelaşi timp este necesar să ne adăpăm de la izvoarele Ortodoxiei pentru a prinde putere, aşa cum făcea Sfântul Ștefan cel Mare. Sfântul Ştefan avea cu adevărat râvnă pentru Hristos. El avea, prin puterea harului dumnezeiesc, o credinţă lucrătoare, o smerenie, un echilibru.

Să ştiţi că Dumnezeu şi Sfinţii Săi lucrează cu putere printre oameni şi în zilele noastre. Şi acum au loc minuni. Am să amintesc doar două dintre ele.

În anul 1995, un tânăr demonizat s-a vindecat la Mănăstirea Putna după ce a atins moaştele Sfântului Ghenadie. La un moment dat, acestui tânăr, când nu era încă vindecat, i-au apărut cei trei sfinţi ocrotitori ai Putnei: Sfântul Ştefan cel Mare, purtând sabie, Sfântul Ghenadie şi Sfântul Ilie Iorest. Acesta din urmă l-a binecuvântat pe tânăr şi i-a spus: „Suntem cu tine! Suntem toţi trei aici!”

De asemenea, acum câteva luni am slujit la înmormântarea unei femei de 80 de ani din Rădăuţi. Cu o săptămână înainte ca aceasta să treacă la Domnul, ea a murit şi a înviat de două ori, pe când era în spitalul din oraş. Apoi le-a povestit celor din jur ce a văzut. Printre altele, ea spunea: „Dacă aţi şti ce frumos este dincolo şi în ce noroi trăim aici, pe pământ!”

Când ne lovim de greutăţi foarte mari, atitudinea noastră să fie această viaţă luminoasă întru Hristos, în care tot timpul să tânjim după împărăţia lui Dumnezeu! Să cerem în permanenţă ajutorul lui Hristos. Și să avem în minte că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, cu toate păcatele şi greşelile noastre, şi că El aşteaptă pocăinţa noastră.

Dumnezeu să-i binecuvinteze, să-i lumineze şi să-i întărească pe toţi creştinii din ţară, şi să nu uităm că, prin viaţa noastră, trebuie să-L mărturisim pe Hristos.

(articol preluat de la Familia Ortodoxă)

Profesioniştii - Nicolae Mărgineanu

2011-04-29T12:37:00.000+03:00

Partea 2
Partea 3
Partea 4

Vă invit să vizionaţi o emisiune impresionantă. Cinste doamnei Eugenia Vodă pentru asemenea invitaţi!

O mamă creştină, o familie creştină...

2011-04-10T15:50:00.000+03:00

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „ Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare. Dacă vom privi atent în jurul nostru, vom vedea oameni care caută să se asemene sfinţilor din vechime. Pe suceveanca Aglaia Mihoc, Dumnezeu a binecuvântat-o cu zece copii – şase băieţi şi patru fete –, fiind mama cu cei mai mulţi copii preoţi din România. Toţi băieţii au urmat Facultatea de Teologie şi au fost hirotoniţi, iar trei din cele patru fete sunt căsătorite cu preoţi. Pentru a-i încerca credinţa, Domnul i-a chemat la El pe doi dintre copiii dânsei – pe părintele Constantin în august 2009 şi pe părintele Viorel în mai anul acesta. La 90 ani, Aglaia Mihoc este o bătrână înţeleaptă, ce are multe de povestit despre necazurile şi greutăţile prin care a trecut. Merge des la biserică, citeşte din Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi este mai tot timpul cu rugăciunea pe buze şi în suflet.

- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- A fost foarte frumos! Tare mă bucuram de copii să-i văd cum cresc, unul după altul. Atunci când erau ei mici au fost cei mai frumoşi ani ai mei. Am mai cârtit: „Doamne, prea mulţi copii îmi dai mie!” Acum îmi pare rău că L-am judecat pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îmi mai dădea vreo doi, tot îi creşteam – şi acum mai erau încă doi care să aibă grijă de mine. Tare nefericit este omul care nu are copii! Cei ce nu au copii or să o vadă mai târziu, la bătrâneţe, ce greu o să fie când nu o să aibă cine să le deschide uşa, când or fi la boală sau la vreun necaz şi nu o să aibă cine să îi ajute. Eu am fost o săptămână bolnavă şi foarte des veneau copiii la mine, să vadă ce fac, ce să-mi mai aducă.

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Dumnezeu m-a ajutat! Îmi amintesc că trebuia să merg la cosit, ca să avem cu ce ne întreţine. Aveam trei copii: pe părintele George, pe Maria şi pe părintele Vasile. Pe părintele Vasile, care este acum profesor la Sibiu, îl lăsam singur în casă. Atunci avea câteva luni. Plecam de acasă, încuiam uşa şi îl încredinţam Maicii Domnului: „Măicuţa Domnului, ai tu grijă de el!” Veneam la amiază să-l alăptez şi apoi iar plecam la munca câmpului. Pe copiii mai mari, pe George şi pe Maria, îi trimiteam cu vaca. Mi-era frică să-i las împreună cu Vasile. Gândeam că, dacă ei lasă uşa deschisă, pot veni găinile la cel mic. Chiar şi vecinii mă întrebau ce am făcut cu cel mic! Şi le răspundeam că l-am lăsat în grija Maicii Domnului. Îi dădeam bine să mănânce şi era foarte liniştit. Copiii sunt acum mai răsfăţaţi, dar nu cresc mai bine decât au crescut ai mei. Părinţii ar trebui să-şi pună mai multă nădejde în Dumnezeu când îşi îngrijesc copiii!

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- A fost foarte greu. Aveam doi copii, pe părintele George, de câţiva anişori, şi pe Maria, de câteva luni. Am fost evacuaţi. Eu m-am dus la mama, care stătea în oraş. Îmi amintesc că erau o mulţime de oameni în căruţe, iar oamenii mureau în continuu de tifos. Când ne-am întors acasă, nu mai aveam nimic. Rămăsese doar o vacă bolnavă, în rest – totul era luat: mobilier, chiar şi aşternuturile de pe pat. Dar Domnul ne-a purtat de grijă, ne-am luat cu treaba şi am refăcut ce aveam. Copiii au crescut, iar noi am îmbătrânit.

- Care este rolul femeii în societate?

- Rolul femeii în societate este să-şi crească copiii. Acesta este cel mai mare rol. Dar astăzi unele mame nu prea conştientizează acest lucru şi le preocupă mai mult serviciul, cariera. Dacă îşi cresc rău copiii, nu au nimic de pe urma lor şi atunci suferă foarte mult. Eu puteam să mă duc la spital, pentru că se făcuse un spital atunci, să-mi iau serviciu la spital. Dar am zis: „Nu-mi las copiii, pentru serviciu!” Şi, deşi era mai greu, am lucrat la colectivă. Lucram de dimineaţă până seara şi astfel eram între ei, ştiam ce fac. Când ajungeam acasă, le dădeam să mănânce şi apoi îi puneam la rugăciune. Salariul pe care îl câştigam era mic şi nu ajungea. De aceea, pentru că aveam război de ţesut, mai ţeseam pentru oamenii din sat. Făceam astfel rost de bani, ca să am cu ce îi îmbrăca. A fost greu. Dar eu şi soţul eram tineri şi ne bucuram de ceea ce realizam în fiecare zi.

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Ne plăcea să primim oaspeţi. Casa aceasta, în care am locuit, este la drum. Şoseaua pe care este situată făcea legătura cu muntele. Veneau oamenii la Suceava, la târg, cu ce aveau de vânzare şi rămâneau peste noapte la noi. Vecinii nu prea primeau străini. Dar casa noastră era deschisă pentru toată lumea. Copiii tare se bucurau când venea câte cineva, pentru că le mai spuneau poveşti, glume. Şi, pentru bucuria lor, mă bucuram şi eu.

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- Oamenii puneau accent mai mult pe mâncare, că nu se găsea! Atunci se lucra foarte mult pământul. Acum pământul îl lasă pustiu, nu-l lucrează. Îmi aduc aminte că puneam cânepă şi făceam rochiţe la fetiţe, şosete şi alte haine la băieţi. Copiii purtau haine făcute de noi. Atunci omul era mulţumit când găsea un kilogram de carne, sau puţin ulei, sau puţin gaz. Acum sunt de toate, dar omul nu este mulţumit! Şi omul nu este mulţumit pentru că locul lui nu este aici. Omul este străin aici pe pământ, poate să aibă de toate…

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Trebuie să ne dea, pentru păcatele noastre. Nu este nimeni sfânt pe pământ. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dar sunt puţini. Şi tot au păcate şi ei. Sunt foarte mulţi care fac rele, şi atunci cum să nu întoarcă Dumnezeu mânia asupra noastră? Încă e bine, că este de mâncare. Şi să dăm slavă Domnului pentru asta şi pentru tot ce avem! Ţin minte că pe vremea foametei mergeam pe ţarină, şi veneau oamenii şi cereau de mâncare: „Dă-mi, te rog, de mâncare, că sunt mort de foame, nu am mâncat de două zile. Şi îţi prăşesc până seara!” Eu le ziceam: „Stai şi mănâncă cu noi! Nu trebuie să-mi munceşti pentru asta!”

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Astăzi la slujbă s-a citit despre Avraam – cum l-a chemat Domnul la Muntele Moria să-şi jertfească fiul. M-am gândit că eu am atâţia copii, iar Avraam s-a dus cu singurul lui fiu să-l înjunghie! Avraam a avut un singur fiu, pe care l-a iubit foarte mult, dar a fost în gata să facă ce-a zis Domnul. Noi, însă, n-am face ce ne porunceşte Cel de Sus, fiindcă suntem tare slabi în credinţă. Mare lucru este să ai încredere în Dumnezeu! Ştiu că nici un fir de păr din cap nu cade dacă nu e vrerea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia…

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Mă rog pentru copiii şi nepoţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate! Şi îi cer să-mi ierte păcatele. Pentru că la 90 de ani ai mei a fost timp să fac păcate… Ştiu că Cel rău nu te lasă să te pocăieşti aşa cum vrei. Am citit în Pateric cum diavolul nici pe călugări nu-i lasă să fie sfinţi. Îi munceşte foarte mult şi pe ei, care trăiesc departe de lume, în rugăciune. D-apoi pe noi! Noi dormim, dar el nu doarme niciodată. Eu îi mai zic: „Piei din faţa mea!”, dar el revine. Însă nădejdea mea este la Domnul şi la Măicuţa Lui, căci cu ajutorul de Sus îl putem birui pe Cel rău.

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

- E frumoasă rugăciunea acasă, dar este mai frumoasă la biserică! Şi apoi, la biserică, pe Sfânta Masă, se află Sângele şi Trupul Domnului! Am biserica lângă casă. Dacă se întâmplă să las două zile fără să merg la biserică, a treia zi tot merg. Altfel intervine un fel de lene, mai ales acum la bătrâneţe. Mama mea a iubit tare mult Biserica şi preoţia. Mi-a transmis şi mie această dragoste. Cred că de aceea ne-a dat Dumnezeu aşa de mulţi preoţi în familie. Noi am fost oameni săraci, nu ne-am gândit să-i facem preoţi. Băiatul cel mare s-a dus şi s-a făcut preot, iar fraţii lui s-au luat după el. Eu nu vreau să-i văd bogaţi, pentru că bogăţia nu are nici o valoare în faţa Domnului! Domnul îmi trimite bucurii prin copiii mei pentru că îi văd pe toţi credincioşi şi am cu cine mă înţelege. Au fost ascultători de mici, deşi nu i-am bătut niciodată. Şi cu nurorile mă înţeleg foarte bine. Nu am gânduri rele împotriva nimănui. Dacă te tot gândeşti la rău şi sapi în inima ta răul, atunci nu are cum să fie bine. De la gânduri treci la fapte şi atunci vrei să faci răul. Şi asta nu e plăcut Domnului! Trebuie să avem tot timpul gândul cel bun şi dorinţa de a face fapte bune.

Vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc obişnuia să povestească la predici despre lumea satului în care a trăit, despre credinţa puternică a consătenilor săi. Când era copil, l-a impresionat un bărbat care mergea tot timpul desculţ, chiar şi iarna. Mirat, şi-a întrebat tatăl: „Tată, de ce omul ăla umblă mereu desculţ?” „Într-o iarnă, omul ăla a avut o discuţie cu un sectar, despre care dintre credinţe este cea adevărată. Omul i-a spus sectarului că îi va dovedi că numai Ortodoxia este adevărată prin faptul că va merge desculţ la biserică, va rezista toată slujba şi nu se va îmbolnăvi. Şi, deşi a fost o iarnă tare grea, iar biserica era neîncălzită, omul acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să facă ceea ce a zis! De atunci, pentru a da slavă lui Dumnezeu, s-a hotărât să meargă tot timpul desculţ”. Fie ca şi noi, văzând vieţuirea oamenilor tari în credinţă, să le urmăm pilda şi să-L mărturisim pe Hristos cu fapta, pentru a câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.

Raluca Tănăseanu
Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 17

Mărţişorul

2011-02-28T21:50:00.000+02:00

Obiceiul Mărţişorului intermediază, prin mijloace rituale, trecerea de la iarnă spre (primă)vară. El constă din câteva componente relaţionate între ele, fiecare având funcţii concrete ce conlucrau armonios pentru a se atinge condiţia rituală necesară trecerii unui important şi dificil prag temporal.

Până la mijlocul secolului al XX-lea, sărbătoarea cunoscută acum sub numele de Mărţişor era numită în uzul popular al satelor din Moldova mai frecvent Mart, dar şi Marte, păstrând apropierea fonetică de numele zeului roman Marte, de la care îşi trage numele şi luna martie. Perioada dintre 1 şi 9 (12) martie este cunoscută la români sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Pe vremuri, unele dintre aceste zile erau „specializate”. Astfel, pe 1 martie se ţine Baba de primăvară sau Baba semănatului, pe 2 martie era Baba de vară sau Baba muncii de vară, în vreme ce ziua de 3 martie era consacrată prin tradiţie Babei de toamnă sau a culesului. Se credea că aşa cum vor fi cele trei zile aşa urmau să fie şi cele trei anotimpuri. Alteori, primele patru zile închipuiau toate cele patru anotimpuri.

Potrivit etnologilor, ziua de 1 martie avea valoare de omen, ca ziua de Crăciun şi ca cea de Anul Nou: „Când ajungeam la întâi mart se chema că asta-i Odochia, Baba Odochia. Dimineaţa ne sculam şî începem 12 lucruri, ca la Crăşiun” (informaţie de teren din Republica Moldova culeasă de Varvara Buzilă). Ziua Babei Dochia trebuia neapărat să fie ţinută, prin unele locuri numai torsul fiind permis. Prin alte părţi era strict interzisă şi această treabă de teama ca nu cumva „peste vară puii să se înece în treucă”. Unele femei credeau că fierbând bostan alb şi dându-l de pomană de sufletul Dochiei mai puteau munci şi altceva. Fetele mari care nu-şi doreau soacre rele se sileau din răsputeri să nu muncească deloc pe 1 martie. Oricum, motivaţia celor care nu lucrau în această zi era aceea că altfel Baba Dochia s-ar fi mâniat şi mai tare, scuturându-şi cojoacele vreme de nouă (sau 12) zile la rând!

In tradiţia românească mărţişorul apare format dintr-un fir, din două sau chiar din trei fire. Numărul diferit de fire nu este esenţial. Până şi un singur fir de lână, cu rol de mărţişor sau de simbol apotropaic, are deja în sine potenţa unui simbol. El repetă la scară mică ideea de funie, un motiv simbolic la care gândirea simbolică recurge mereu pentru că are o mare capacitate de a opera cu ajutorul instrumentarului simbolic şi are ca rol izolarea sacrului de profan. Firele răsucite ale mărţişorului reprezintă încercarea de a influenţa magic unitatea contrariilor calendaristice: lumină-întuneric, căldură-frig, iarnă-vară, fertilitate-sterilitate. Rostul lui era ca prin împletirea celor două fire, văzute ca forţe universale, să împace contradicţiile, asigurând bunul mers al lumii. Şnurul este un simbol străvechi al generării şi regenerării continue a vieţii.

Tradiţional, mărţişorul era dăruit mai ales copiilor şi fetelor. Există atestări, mai ales pentru zona Olteniei, care arată că mărţişorul era purtat numai de către fetele mari, care, foarte interesant, îl purtau ascuns în sân. Se pare că pe vremuri, în mai toate zonele ţării, mărţişorul a fost purtat şi de către flăcăi (pus de către fetele mari; însă, mai întotdeauna, schimbul era reciproc), bărbaţi şi femei măritate, ba chiar şi de către bătrâni şi bătrâne.

În ultimele secole, mărţişorul a fost purtat de fetele mari şi nevestele tinere pentru a fi sănătoase şi curate ca argintul, albe şi rumene ca florile şi pentru a nu le pârli. Soarele de primăvară, crezându-se că „Cine poartă mărţişoare, / Nu mai e pârlit de soare!” Însă, altădată, mărţişorul era pus în locuri sensibile ale corpului, la băieţi acestea fiind încheieturile mâinilor şi ale picioarelor, iar la fetiţe şi la fetele mari în special gâtul. Flăcăii îl purtau la căciulă sau la pălărie, iar bătrânii la haină sau la mână.

La copii, obiceiul cerea ca mărţişorul să fie pus de către mame înainte de răsăritul soarelui sau măcar o dată cu înroşirea lui. Până la cel de-al doilea război mondial, la 1 martie, toţi copiii, când ieşeau prima dată afară, trebuiau să poarte mărţişoare: „Mărţişorii îi făceau de cu seară şi-i puneau până la răsăritul soarelui la gât şi la mâni”; „La Întâi Mart de dimineaţă tare, până a ieşi soarele, răsuşei două aţe, una roşie şi alta albă, apoi legai un şnur de aista la gât şi la amândouă mâinile. Erai legat în trei locuri” (informaţii din Basarabia; culegător: V. Buzilă). În unele zone ale ţării, mărţişorul nu se punea la 1 martie, ci atunci când apărea pe bolta cerească Craiul Nou (luna nouă).

Originea acestei sărbători ar fi, după unii etnologi, romană, iar după alţii traco-dacă. Întâlnită numai în sud-estul Europei şi în Italia, sărbătoarea are ca punct de plecare străvechi practici rituale, făcând parte dintr-un scenariu amplu şi complex care urmărea înnoirea anului primăvara, la naşterea şi moartea simbolică a Babei Dochia, întruchipare a Marii Zeiţe a Pământului.

Sărbătoarea Mărţişorului este un exemplu aparte de vivacitate culturală a unui simbol obiectivat. Şi-a păstrat esenţa sa ca formă, a rămas un obiect confecţionat din două fire, preponderent în alb şi roşu, chiar dacă i-au fost adăugate elemente complementare. Chiar dacă rosturile vechi de apărare au fost marginalizate s-au păstrat funcţiile lui în socializarea copiilor şi în sporirea comunicării sociale. Comparând informaţiile venite din registrul tradiţiei cu practicile contemporane, se observă tendinţa de a-i reduce funcţiile doar la prima zi din luna martie şi la forţate rosturi estetice. Repunerea mărţişorului în albia tradiţiei ar putea să aibă loc într-un context mai general, context în care oameni şi instituţii responsabili(e) şi-ar dori temeinic să reconsidere, cu ştiinţă curată şi bune intenţii, bogatul nostru bagaj de credinţe şi superstiţii.

Asemenea înaintaşilor noştri de acum 100 de ani, mulţi dintre noi nu mai ştim de ce se confecţionează mărţişoarele sau de ce se păstrează cu încăpăţânare firul împletit în două sau trei „colori”. Desigur, nici nu mai bănuim semnificaţiile culorilor, iar dacă cineva ne-ar spune că, de fapt, roşul e ... negru, l-am privi pe respectivul cu mirare. Aşadar, să încercăm să descifrăm, cu ochii şi sufletul strămoşilor, sensurile mai profunde ce se ascund în albul, negrul, albastrul şi roşul mărţişoarelor de altădată şi de acum. Insistăm asupra cromaticii mărţişorului deoarece, potrivit pictorului W. Kandinsky, problema culorilor depăşeşte cu mult domeniul esteticului.

Etnograf Marcel Lutic (AFR Iasi)

Preşedinte al Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova
(articol preluat de la Asociaţia Familiilor din România)

...

2011-02-02T08:51:00.000+02:00

Confessio

Doamne, tinde-Ti patrafirul
peste fata mea de lut,
sufletu-mi neghiob si slut
sa-l albesti cu tibisirul
cand amurgu-si toarce firul
peste-un pic de gand tacut.

Sa-Ti vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osanda e pacat;
eu stau pe-un colt plecat
si sa-mi scriu povara vinii,
pe cand Tu, la vremea cinii,
sa-mi soptesti ca m-ai iertat

Aciuiati pe-o vatra noua
vom purcede spre nou cant;
eu, o mana de pamant,
Tu, lumina-n strop de roua,
migali-vom cartea-n doua:
Tu, vreo trei, eu, un cuvant.

Si-ncaltandu-Te-n sandale
sa pornesti pe drum stelar,
intr-ale slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
si-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.

(Valeriu Anania)

Shopping-ul sau despre omul păcălit

2011-01-22T12:49:00.000+02:00

Shopping, adica mersul la cumparaturi, insa nu oarecum, ci intr-un mod dependent. Nimic neobisnuit pana aici, insa atunci cand mersul la cumparaturi devine slabiciune sufleteasca si patima, lucrurile incep a fi ingrijoratoare.

Cine s-ar fi gandit la aceasta situatie acum cativa ani, cand lumea inca statea la cozi imense pentru cateva produse simple si limitate cantitativ?! Generatia noastra s-a vazut brusc in fata multor schimbari carora nu a fost pregatita sa le faca fata.

Dupa o foarte scurta cautare pe internet, putem gasi: documentare despre shopping (pro si contra), filme cu persoane dependente de shopping, consiliere psihologica pentru vindecarea de shopping, cat si tot felul de sfaturi rudimentare.

Shopping-ul creeaza dependenta ! In societatea actuala, mereu se gaseste ceva de cumparat, iar nevoia de a achizitiona ceva nou poate fi atat de usor de satisfacut, chiar daca de cele mai multe ori nu exista decat o nevoie inchipuita de un anumit produs, iar nu una reala.

In majoritatea cazurilor, persoanele afectate de shopping sunt femei. O nevoie imposibil de controlat de a cumpara mereu, pune stapanire pe acele persoane slabe si usor de manipulat prin reclame si oferte de genul "reduceri", "al doilea produs gratis", etc.

Intr-o lume de producatori si consumatori, totul se invarte in jurul profitului, iar nu in jurul sanatatii trupesti si mai ales sufletesti a omului. Reclame care de care mai frumoase si mai atragatoare, numai cu oameni fericiti, entuziasmati, energici, etc. Toate reclamele au acelasi mesaj, si anume: "Toate sunt atat de minunate, bucuria si fericirea sunt doar la un pas de tine. Tot ce trebuie sa faci este sa achizitionezi "noul produs ..." si vei vedea cat de bine te vei simti."

Inca de mic, copilul este supus presiunilor din societate, iar in adolescenta apare acea criza de identitate care te face sa te comporti potrivit dorintelor grupului, spre a fi acceptat ca "membru". Sa nu mai vorbim despre modelele promovate de emisiunile TV si serialele de peste zi, in care atatea non-valori si comportamente aberante sunt promovate a fi "un nou stil de viata".

Dependenta de shopping este poleita cu aur, insa in interior ea implica multe lucruri daunatoare. De pe urma ei au de suferit persoana in cauza, familia si prietenii, cat si societatea in intregul ei (atat pierderi de natura afectiva, cat si financiara). Singurii pe deplin satisfacuti sunt producatorii si distribuitorii produselor de pe rafturi.

Astazi, shopping-ul se vede a fi cel mai bun remediu impotriva tristetii, a depresiei ori a singuratatii. La cel mai mic semn de tristete, de plictiseala sau de singuratate, magazinele sunt luate cu asalt. Intr-un magazin urias, unde peste tot sunt reclame "fericite", oameni grabiti, muzica si vorba multa, nu ai cum sa te simti singur, nu-i asa ?!

Pentru multi, shopping-ul a devenit o modalitate de a fi mereu in pas cu moda, un mod de a-ti petrece timpul liber, ba chiar de a te relaxa, deci un stil de viata. Dupa parerea mea, acestia sunt cei mai saraci oameni (sufleteste), fiind complet rupti de tot ce este viu si personal, odata manipulati si depersonalizati de o industrie comerciala inumana care vrea numai sa i se slujeasca, iar nu sa slujeasca.

Fie ca este vorba de haine, de mancare, de electronice, de jocuri, muzica sau carti, linia dintre necesitate si dependenta este atat de fina, incat cu greu iti poti da seama daca ai incalcat-o sau nu. Numai un om foarte atent la el insusi, care nu fuge de a ramane singur, din cand in cand, spre o cat mai buna cunoastere de sine, isi poate da seama daca "se foloseste" sau "este folosit" de produsele de pe rafturi. Produsele sunt dependente de noi, si nu invers, caci daca noi nu le mai achizitionam, ele dispar, fiind inlocuite cu altele, intr-o noua incercare de a ne pacali, cum ca am avea "nevoie vitala" de ele.

Sa cumparam insa atat cat avem nevoie cu adevarat, iar nu atat cat putem cumpara.

Doua sfaturi oferite dependentilor de shopping, aparent amuzante:

- Ocoleste zonele comerciale ! - Nu lua cardul la tine !

Cat de odihnitoare raman cuvintele Mantuitorului, vesnic noi si pline de putere.

"Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca; au nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decat ele? Si cine dintre voi, ingrijindu-se poate sa adauge staturii sale un cot? Iar de imbracaminte de ce va ingrijiti? Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca unul dintre acestia.

Iar daca iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu astfel o imbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor? Deci, nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua. Nu va ingrijiti de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale sale." (Matei 6, 25-34)

Teodor Danalache

Articol preluat de aici

Alin Mureşan: “Fenomenul Piteşti” e una dintre cauzele României de azi

2011-01-15T11:17:00.000+02:00

Să te apuci, la 22 de ani, să studiezi cel mai atroce experiment efectuat în puşcăriile comuniste, aşa-numitul „fenomen Piteşti”, presupune un curaj rar. Să petreci, apoi, cinci ani citind şi descriind cum tineri ca tine erau siliţi să se tortureze reciproc în cele mai groaznice moduri, să se lepede de cei dragi, să blasfemieze ce aveau mai sfânt, să se transforme în ne-oameni, înseamnă o rezistenţă psihică remarcabilă şi o maturizare accelerată.

La 27 de ani, Alin Mureşan, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), trăieşte zile fericite: poate să arate publicului ce a realizat. El a condus echipa de tineri istorici care a lansat recent cea mai mare bază de date, disponibilă gratuit, referitoare la „reeducarea prin tortură” din închisorile româneşti – www.fenomenulpitesti.ro.

A scris scenariul documentarului „Demascarea” (regizat de Nicolae Mărgineanu, el însuşi urmaşul unei familii de luptători anticomunişti), în care opt supravieţuitori ai Piteştiului rememorează chinurile inimaginabile prin care au trecut în urmă cu 60 de ani. Documentarul – coproducţie a Fundaţiei Arseniei Boca, IICCMER şi Ager Film, cu sprijinul Konrad Adenauer Stiftung – are 70 de minute şi va putea fi găsit în librării încă din această lună.

În fine, Alin Mureşan va lansa în februarie ediţia a doua, rescrisă aproape complet, a cărţii care adună munca sa de cercetare din aceşti cinci ani: „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” – fără îndoială cea mai temeinică istorie a experimentului desfăşurat între noiembrie 1949 şi decembrie 1951 în mai multe puşcării din România comunistă.

Trei realizări – site, film şi carte - pentru care Alin Mureşan şi colaboratorii săi merită respectul oricărui român.

M.M.: Vreau să pornim de la trailer-ul filmului “Demascarea”, unde se spune aşa: “Eşti tânăr? Eşti student? Te gândeşti la carieră, la familie? Ai planuri de viitor? Şi bunicul tău a avut. Ştii ce s-a întâmplat cu el?...”. Să presupunem că eu sunt tânăr, sunt student şi am planuri. Am cont de Facebook, iPod şi “converşi”, iar într-o seară, mă întâlnesc cu tine într-un bar. Bem o bere împreună, dar eu habar n-am ce înseamnă “fenomenul Piteşti”. Ce-mi spui?

Alin Mureşan: Depinde, în primul rând, de tine. Nu sunt genul care să fac prozeliţi cu forţa, deci trebuie să existe un minim interes din partea ta. Şi chiar nu am un plan dinainte stabilit, aş improviza pe măsură ce îmi dau seama care sunt lucrurile care te ating pe tine. Însă, ca să te fac să înţelegi ce a însemnat, aş putea să îţi spun că ai puteai fi oricând arestat pentru simplu fapt ca ai iPod şi „converşi”. Deşi comparaţia e forţată, pentru că în Piteşti se acţiona asupra esenţei, nu asupra formelor exterioare. Respectiv, dacă tu pui preţ pe sinceritate, pe prietenie, îţi iubeşti mama sau crezi că ai face orice pentru iubita ta, cei care au făcut Piteştiul te-ar fi atacat exact în aceste lucruri.

Pe de altă parte, ţi-aş spune că oamenii care au trecut prin Piteşti şi prin nişte suferinţe pe care noi nu avem cum să le pricepem sunt astăzi persoane cu totul deosebite şi carismatice, şi aş face în aşa fel încât să cunoşti măcar unul dintre ei, fiindcă ştiu că ai deveni, la rândul tău, un om mai bun.

M.M.: Ajungem şi la supravieţuitori, dar să continuăm jocul puţin. Pentru mine, ca “student”, comunismul a fost cândva, pe vremea părinţilor. Să zicem că bunicul meu n-a fost opozant, n-a făcut puşcărie, a tăcut şi-a muncit. Ce rost mai are să mă întorc la acei ani, să mă „încarc negativ” cu informaţii despre atrocităţi, când viaţa e frumoasă?

- Un om cât de cât inteligent ştie foarte bine că viaţa nu e frumoasă tot timpul. Există momente şi momente, există prăbuşiri sufleteşti şi momente de revenire, bucurii şi necazuri. Iar secretul este să ştii cum să treci prin momentele mai puţin plăcute şi să înveţi ceva din ele. Or, dacă îţi explic Piteştiul cu exemple concrete, faci un mare pas înainte, din punctul acesta de vedere.

Apoi, când îţi aud nemulţumirile legate de România de azi, de orice natură ar fi ele, raportându-mă la Piteşti pot să-ţi explic de ce societatea noastră arată aşa cum arată. Odată ce ai aflat explicaţiile, poţi să faci ce ţine de tine să îndrepţi lucrurile, cel puţin în zona ta de activitate. Dacă nu eşti interesat să o faci, n-ai sta cu mine la bere.

Şi ţi-aş mai arăta câte asemănări sunt între ce se întâmpla în Piteşti şi ce se întâmplă şi astăzi în lume, inclusiv în România, chiar dacă sub o formă mult mai frumos ambalată. Aşa încât povestea asta cu „comunismul a fost cândva, nu mă interesează” poţi s-o spui, dar te poate costa.

M.M.: Bun, continuu cu studentul cel naiv: vrei să spui că România de azi este aşa cum este şi din cauza a ceea ce se numeşte "fenomenul Piteşti"?

- Da, nu am niciun dubiu că România de azi e influenţată direct de ce s-a întâmplat la Piteşti. Îţi dau doar câteva detalii: cultivarea neîncrederii, eliminarea sau batjocorirea discursului creştin, violenţa gratuită (pe străzi sau în media), luatul peste picior al oricăror repere morale etc. Atunci se făcea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenţa nu e diferită. Şi dacă te deranjează măcar unul din lucrurile de mai sus, poţi să înveţi din Piteşti cum să treci peste ele rămânând om.

M.M.: Ştiu că asta e şi teza uneia dintre profesoarele tale de la facultatea de jurnalism din Cluj, Ruxandra Cesereanu, care a scris cărţi atât despre rezistenţa anticomunistă, cât şi despre tortură în secolul XX. Ea spune că „fenomenul Piteşti” este definitoriu pentru întreaga Românie de până în 1989 şi că urmările lui se văd şi azi. Presupunând că e aşa, cum a fost posibil ca efectele să fie "expandate" la nivel naţional?

- Destul de simplu: din punctul meu de vedere, Piteştiul nu urmărea crearea unui „om nou”, cum susţinea regimul, dar a contribuit la acest lucru. Pentru că, odată ce frângi orice urmă de rezistenţă, aruncându-i în temniţe pe toţi cei care ridică glasul împotriva ta (sau care ar putea să ridice glasul cândva...), rămâi cu o masă de manevră speriată, căreia poţi să-i spui orice, câtă vreme o ţii sub teroare. Şi să nu uităm că în poziţiile de decizie au fost numiţi oameni fără niciun soi de pregătire profesională, care ulterior au fost plimbaţi prin mai multe funcţii, prin celebra „rotaţie de cadre”. Nu-i aşa că şi asta seamănă cu ce vedem azi în politică?

(...)

M.M.: De ce au fost aleşi preponderent studenţi pentru „reeducare”?

- Şi aici suntem pe teritoriul supoziţiilor. Eu cred că s-a început cu studenţii pentru că erau mai uşor de modelat. Unii dintre ei nu aveau încă sistemul de valori bine conturat (să nu uităm că mulţi aveau 18, 20, 22 de ani). Dar poate fi vorba şi de circumstanţe, fiindcă penitenciarul Piteşti, acolo unde au fost repartizaţi studenţii, avea avantajul izolării faţă de oraş, spre deosebire de toate celelalte închisori. Şi atunci s-a putut interveni brutal fără riscuri prea mari.

M.M.: Experimentul a fost încercat şi în alte ţări din blocul comunist?

- Nu în această formă. Elemente comune găsim în alte acţiuni (în fosta Iugoslavie, de pildă), dar nu e vorba totuşi de acelaşi lucru.

M.M.: Cum îţi explici că, şi în acest caz, avem de-a face cu excepţia numită România?

- Cu cât e mai mare rezistenţa, cu atât mai puternică trebuie să fie acţiunea împotriva ei. România era profund anticomunistă, fiindcă avea la bază proprietatea privată (împroprietărirea ţăranilor se făcuse prin luptă în Primul Război Mondial, deci cu mari sacrificii, şi nimeni n-ar fi renunţat de bună voie la ea), dragostea de ţară (dovedită prin eforturile făcute pentru unire), tradiţia monarhică şi credinţa în Dumnezeu. Ele nu erau specifice doar elitelor, ci majorităţii populaţiei.

În acest timp, Partidul Comunist din România avea activităţi perfect anti-naţionale, aplaudând pierderea Basarabiei în faţa URSS, de exemplu, şi nu este întâmplător faptul că cei mai mulţi membri ai săi nu erau români. Or, lucrurile nu puteau rămâne aşa, şi atunci trebuia intervenit brutal. Iar comunismul se întemeia pe valorile antagonice: naţionalizarea, internaţionalismul şi ateismul.

M.M.: Vrei să spui (şi aici redevin studentul cel naiv) că noi, românii, avem, de fapt, un trecut cu care ar trebui să ne mândrim, că am fost naţia cel mai greu de supus?

- Mândria este un păcat, nu e bună. În plus, nu văd de ce ar trebui să ne mândrim noi, cei de azi, care nu facem nimic pentru ţară, cu ce au făcut alţii înaintea noastră. Dar cred foarte tare că nu avem de ce să ne fie ruşine cu trecutul nostru. Avem, ca toate popoarele, şi momente bune, şi momente proaste. Mă deranjează însă discursul antinaţional: România e o ţară de hoţi, de leneşi, de proşti etc. Dacă mă uit în spate, nu văd lucrul acesta. Şi chiar dacă ar fi aşa, asta nu înseamnă că trebuie să o dispreţuiesc. Este ca şi cum ai spune că o dispreţuieşti pe mama pentru că nu e perfectă.

(...)

M.M.: Cam câţi oameni care au trecut prin experimentul Piteşti mai trăiesc?

- În jur de 50 de oameni, dar nu toţi au trecut prin Piteşti: unii au fost doar la Gherla, alţii la Târgu Ocna.

M.M.: Mărturisesc că eu am citit doar cartea lui Virgil Ierunca despre „Fenomenul Piteşti”, dar asta era acum 20 de ani. Şi ceea ce m-a cutremurat, pe lângă bătăi, blasfemii, lepădarea de familie sau faptul că erau puşi să-şi mănânce fecalele unul altuia, este că deţinuţii nu mai puteau să se sinucidă. Erau atât de supravegheaţi zi şi noapte, încât, cu puţine excepţii, nu mai aveau nici măcar această alegere. Pe tine ce tortură te-a marcat?

- Nu mai pot să răspund la astfel de întrebări. În primii ani mai aveam momente în care mă sculam pur şi simplu de la masa de studiu şi mă plimbam aiurea prin oraş, fără să ştiu încotro sau de ce, dar am trecut de mult de etapa asta. Nu cred că o metodă anume mă răscoleşte, ci cumulul lor şi faptul că victimele nu aveau idee dacă şi când se vor opri torturile. Părea că nu este scăpare. Nu degeaba unii deţinuţi au comparat Piteştiul cu iadul: fiindcă părea veşnic.

M.M.: A propos de sinucidere, subtitlul cărţii tale e „Cronica unei sinucideri asistate”. Explică-l puţin, te rog.

- E doar a doua oară când o fac. Cred că va fi şi ultima, fiindcă e foarte greu de înţeles. Pentru mine, toţi deţinuţii sunt victime, inclusiv cei care au acceptat colaborarea cu Securitatea. Şi pentru că Securitatea a stat în umbră, aruncând toată responsabilitatea pe deţinuţi, vorbesc despre o „sinucidere asistată”. Dar ea trebuie înţeleasă în spiritul celebrului banc: „Ce a spus Maiakovski înainte de a se sinucide? - Nu trageţi, tovarăşi!”. Iar sinuciderea poate fi atât fizică (în cazul celor care au murit), cât şi morală. Cât despre cronică, cred că este evident: cu excepţia capitolului de concluzii, am prezentat faptele fără comentarii sau consideraţii personale; jurnalistic, dacă vrei.

M.M.: Ai aflat cam de tânăr de ce sunt capabili oamenii. Cum te-au schimbat aceşti 5 ani de când studiezi „fenomenul Piteşti”?

- M-am apropiat de Dumnezeu şi sunt preocupat să lupt în primul rând cu mine şi cu limitele mele. Cam asta...

M.M.: Ultima întrebare. Citind despre grozăviile prin care au trecut, apoi cunoscându-i personal, cum crezi că au reuşit acei oameni să supravieţuiască şi să rămână - sau să redevină – buni şi normali?

- S-au apropiat de Dumnezeu şi au fost preocupaţi să lupte în primul rând cu ei înşişi şi cu limitele lor. Odată ce accepţi că suferinţa are un rol în viaţă şi o înţelegi, atunci totul are un sens. Iar esenţa credinţei este iubirea – nu doar a celor buni, ci şi a celor răi.

(Interviul a fost preluat de aici)

Filmul „Demascarea” va apărea pe piaţă luni, 17 ianuarie. Documentarul va fi disponibil într-o primă fază numai prin Fundaţia Arsenie Boca, de unde va putea fi comandat la preţul de 10 RON prin e-mail (birou@fundatiaarsenieboca.ro) sau telefon. Cei interesaţi de distribuirea şi comercializarea filmului, pot cere informaţii de la aceeaşi adresă.

Despre Sfânta Liturghie...

2011-01-14T13:16:00.001+02:00

Într-o mănăstire trăia un preot foarte evlavios. Acesta era puţin învăţat dar avea credinţă puternică, virtute pe măsură şi multe nevoinţe duhovniceşti. Rămânea la Proscomidie în picioare timp de mai multe ore, cu toate că de oboseală venele îi pocneau şi-i supurau. De multe ori, din cauza aceasta apăreau pe jos pete de sânge de la rănile picioarelor lui. Până în ultima clipă a fost omul jertfei şi a plecat la Domnul, imediat după ce a săvârşit Sfânta Liturghie.Cum nu era prea învăţat, din neştiinţă, n-a aşezat miridele pe sfântul Disc după rânduială. Obişnuise să pună părticica Maicii Domnului de-a dreapta Mielului, iar pe cele ale sfinţilor în stânga Lui. Odată a vizitat mănăstirea un arhiereu care urma să hirotonească un diacon. La Laude, acesta a intrat în Sfântul Altar, s-a îmbrăcat cu veşmintele, apoi a mers la Proscomidie care fusese pregătită şi încheiată, urmând ca arhiereul doar să pomenească. Acesta a văzut că preotul nu aşezase bine miridele şi i-a zis: "Vino încoace, părinte, să vezi că n-ai aşezat bine miridele! Ai inversat pe Maica Domnului cu cetele sfinţilor. Nu ţi-a zis, nu te-a văzut nimeni când ai făcut Proscomidia? ". "Ba da, Preasfinţite, a răspuns bătrânul. În fiecare zi când slujesc mă vede îngerul slujitor, dar nu-mi zice nimic. Mă iertaţi, că neînvăţat cum sunt, am făcut asemenea greşeală. De acum înainte, voi lua seama!". "Cine ai zis că te slujeşte? N-ai cu tine un frate?" A întrebat episcopul. "Nu, doar îngerul Domnului!" a zis preotul.

Episcopul a amuţit şi a priceput că are înaintea lui un preot harismatic. La amiază, după masa de prânz, episcopul l-a salutat pe egumen şi pe ceilalţi monahi şi a plecat.

În altă zi, fiind încă întuneric, când bătrânul preot a mers ca de obicei în Sfântul Altar ca să facă Proscomidia, îngerul Domnului a coborât la el. Pe când se închina, îngerul a văzut că preotul aşezase bine miridele. "Este bine, părinte, le-ai aşezat bine!", i-a zis. "Da, dar tu ai ştiut de atâţia ani că greşesc şi nu mi-ai spus să mă îndrept?" "Am văzut, dar nu am fost îndreptăţit să o fac. Eu nu sunt vrednic să-l corectez pe preot, ci am poruncă de la Dumnezeu doar să-l ajut şi să-i slujesc. Singur episcopul o poate face!

(Explicarea Dumnezeieştii Liturghii, Stefanos Anagnostopoulos)

„Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” - în curând

2011-01-05T18:10:00.000+02:00

Editura Polirom şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc anunţă apariţia ediţiei a II-a, revăzută şi adăugită, a volumului „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, semnat de Alin Mureşan, pentru mijlocul lunii ianuarie 2011.

„Fenomenul Piteşti”, una dintre cele mai inumane acţiuni represive din istoria modernităţii, este reconstituit pas cu pas, de la începuturile sale lipsite de violenţă (în închisorile Suceava şi Târgşor) până la dezvoltarea tuturor mecanismelor ei şi utilizarea torturilor fără limite la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Canalul Dunăre-Marea Neagră. Evenimentele sunt urmărite cronologic, în capitole distincte dedicate fiecărui penitenciar, şi sunt relatate pe baza surselor documentare, a volumelor de memorialistică şi a mărturiilor supravieţuitorilor. Cele trei procese regizate de regimul comunist în legătură cu „fenomenul Piteşti” sunt şi ele povestite pe baza documentelor de arhivă, iar biografiile principalelor personaje implicate în „reeducare” sunt prezentate în două secţiuni speciale ale cărţii, dedicate victimelor, respectiv ofiţerilor din Securitate şi din Ministerul de Interne. Volumul oferă în final un capitol în care sunt inventariate metodele de tortură folosite şi unele dintre cele mai dure momente din desfăşurarea evenimentelor, precum şi câteva consideraţii generale asupra scopurilor acţiunii, rolul lui Eugen Ţurcanu şi a primei echipe de agresori, inventatorilor sistemului şi a metodelor de tortură.

Ce este nou în ediţia a II-a?
- 80 de pagini în plus
- circa 30 de poze cu victime şi agresori din Piteşti şi Gherla (inclusiv Eugen Ţurcanu, Alexandru Popa „Ţanu”, Nuti Pătrăşcanu, Vasile Puşcaşu, Eugen Munteanu, Titus Leonida)
- un capitol bonus despre ofiţerii însărcinaţi cu implementarea „fenomenului Piteşti” în închisori
- dezvoltarea capitolului „Procesele”, pe baza documentelor din cele trei procese regizate de regimul comunist („Eugen Ţurcanu”, „Tudor Sepeanu” şi „Valeriu Negulescu”)
- descrierea detaliată a felului în care Securitatea urmărea ceea ce se întâmpla la Piteşti şi în celelalte închisori
- o nouă ipoteză privind motivele opririi torturilor
- date biografice cuprinzătoare despre deţinuţii prezentaţi în capitolul „Personajele”
- listă nominală a tuturor deţinuţilor identificaţi în Piteşti pe baza documentelor şi mărturiilor.

(Preluat de pe http://www.fenomenulpitesti.ro/)

Confesiune...

2010-12-14T12:28:00.002+02:00

De două luni am pornit, împreună cu un grup de prieteni, o campanie ortodoxă de informare în liceele sibiene cu teme precum manipularea mass-media, iubire, sex, anticoncepţionale, avort şi alternativa. De două luni nu mai dorm, nu mai mănânc, nu mai scriu pe forumuri, nu mai citesc, nu mă mai uit la filme...şi mă întreb: oare de ce simt că trebuie să mă implic într-atât? oare de ce simt atâta iubire şi compasiune pentru aceşti tineri la care altă dată întorceam capul pe stradă cu un soi de dispreţ şi dezaprobare?

La sfârşitul acesta de săptămână am fost la mănăstirea Sâmbăta de Sus (Brâncoveanu) unde ne-am adunat mai mulţi din ţară care desfăşurăm campanii asemănătoare. E de prisos să spun că am întâlnit o mulţime de oameni grozavi, oameni de care nu-ţi mai venea să te desparţi. Anamaria, una din fetele întâlnite acolo, a făcut o remarcă pe care am înregistrat-o imediat. A spus că ea, atunci când merge prin licee, nu simte că merge să susţină o campanie anti-avort sau anti-anticoncepţionale sau anti-libertinaj sau ce mai vreţi voi ,ci merge să-l propovăduiască pe Hristos şi Evanghelia Sa, în măsura în care e capabilă de acest lucru şi are binecuvântare. Da, până la urmă asta facem, nu? Sau asta ar trebui să facem. Să-L aducem pe Hristos în sufletele de multe ori golite de sens ale acestor copii. Şi atunci parcă mi s-a luat o ceaţă de pe ochi...Da, de asta simt că trebuie să fac mai mult, de asta simt această luptă care se dă în mine. Pentru că şi eu am fost ca ei. Exact ca ei. Fără să ştiu de ce merg prin această lume, fără să ştiu Cine mă iubeşte, fără să înţeleg ce trebuie să fac mai departe. Şi exact atunci, exact în anii aceia de liceu, în anii aceia de căutări pentru mine Dumnezeu mi-a trimis un om care mi-a vorbit pentru prima oară despre Adevăr, despre frumuseţea religiei mele pe care eu o renegasem, despre o Iubire fără limite şi despre multe, multe alte lucruri care îmi erau străine până atunci. Şi prin acest om mi-a mai trimis încă vreo câţiva zeci de oameni la care am găsit răspunsuri la întrebările mele în ceea ce au scris. Oameni ca vrednicul de pomenire Părinte Teofil Părăian care mi-a descoperit bucuria şi tinereţea Ortodoxiei şi pe care l-am îndrăgit enorm în acei ani de prime căutări, oameni ca Părintele Savatie Baştovoi care a spulberat pentru mine definitiv mitul că la biserică merg doar bătrânei şi băbuţe care n-au ce face altceva acasă, oameni ca Părintele Rafail Noica, Părintele Cleopa şi alţii. Dumnezeu lucrează prin oameni...poate a venit vremea să mulţumesc cumva pentru darul pe care mi l-a trimis atunci...

Părintele Nicolae Tănase la Pro Tv

2010-12-04T09:24:00.000+02:00

De mai bine de 20 de ani are grija de copii abandonati, de copii fara parinti, de tinerii alungati din caminele de copii. Acolo, la Valea Plopului si Valea Screzii, parintele Nicolae Tanase a pus bazele unei alte Romanii. Mai buna, mai curata, lipsita de egoism. Cu Asociatia ProVita, parintele Tanase duce o lupta pentru viata.
Acum 13 ani, la ProTv parintele Nicolae Tanase vorbea despre un proiect greu de crezut si atunci, dar si acum. Un sat al copiilor fara parinti.
Acum valea s-a umplut si de case si de copii. Copii abandonati prin spitale, copii fara parinti, copii ai strazii, copii lasati aici de mame imediat dupa nastere. Pe toti, preotul Tanase i-a adunat in tabara dintre dealuri. Povestea a inceput in 1990.
Tata a sase copii, parintele a inceput un adevarat razboi impotriva avortului, iar mamele pe care le convingea sa-si nasca pruncii ii lasau in grija lui. In 97, in tabara din vale erau 30 de locuri.
Acum, in viitorul despre care vorbea acum 13 ani, tabara e tot neincapatoare. Pana acum, pe aici au trecut 1600 de suflete. Asa ca in vale apar mereu case.
Intr-o lume egoista, in care trecem unul pe langa celalalt fara sa ne pese, ce se intampla in Valea Screzii pare greu de crezut. Aici, “egoismul” a fost sters din dictionar.
Pe cei care ajung in Vale manati de curiozitate ii duce prin camerele copiilor cu gandul ca poate ii convinge sa se intoarca si sa ajute.
Cat de greu e sa hranesti in fiecare zi 328 de guri, sa imbraci si sa educi o armata de oameni numai parintele stie. A fost nevoit sa invete. Copii sunt ingrijiti, hraniti si supravegheati de femei angajate din sat.
Cu exemplul sau, parintele Tanase a reusit sa schimbe si mentalitatea oamenilor din zona, sa-i faca mai buni. In anii 90, satenii din Valea Plopului si Valea Screzii au vazut ce face parintele si au inceput sa-l ajute. In casele lor au primit o parte din copii.
Cine este apt de munca trebuie sa munceasca si sa produca. Parintele este si manager si psiholog este si mama si tata.
Chiar daca statul nu se implica, multi oameni de bine l-au ajutat si il ajuta: cu bani, mancare sau materiale de constructie. Cu stilul sau direct, sincer si taios parintele are o vorba buna pentru toti.
Pentru baietii gata de insuratoare a cumparat pamant. Pentru fete strange zestre.
In fiecare casa din tabara sunt copii. Intr-una i-a asezat laolalta pe copii de gradinita.
Se ataseaza imediat de noii veniti, au nevoie de caldura. Cand te uiti la ei intelegi in parte ce face si de ce face parintele Tanase. Fiecare copil isi povestea lui, unii sunt aici de cand se stiu. Sunt invatati de mici sa se descurce si sa ajute. Aici, ei sunt o familie.
Unii dintre ei sunt luati la un moment dat de familii acasa. Altii insa raman aici, merg la scoala, la studii. Pana acum 8 copii din tabara au intrat la facultate.
Incolonati, copiii pornesc care satul din deal, la scoala. Pentru sateni sunt copii din tabara sau copii parintelui. Fara sa-ti dai seama, se prind de mana ta si merg alaturi de tine. Te fac sa intelegi ca asa e viata facuta: sa mergem impreuna si sa ajutam. In drumul spre scoala copii predau o lectie invatata de la parintele: iti ofera fara sa te cunoasca ce au ei mai de pret: dragoste.
Pe Valea Screzii si in Valea Plopului, de 20 de ani, functioneaza o alta Romanie. O Romanie care uimeste. Una a generozitatii si dragostei, o Romanie care are nevoie in continuu de sustinere ca sa mearga mai departe.

Cei care vor sa doneze diverse sume de bani pentru copiii de la Valea Plopului, o pot face in contul de mai jos, prin transfer bancar sau prin depunerea de numerar la orice agentie BCR sau prin mandat postal de la orice oficiu postal din tara.

Centrul Social „Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” al Parohiei Valea Plopului

Parohia Valea Plopului, judetul Prahova cod fiscal 7250 870
Cod IBAN LEI: RO94 RNCB 0211 0118 4771 0001
Cod IBAN EURO: RO40 RNCB 0211 0118 4771 0003

Cod IBAN USD: RO67 RNCB 0211 0118 4771 0002
Codul băncii 53940
Codul Swift RNCBROBU
Numele băncii BCR Sucursala Vălenii de Munte
Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

Se va face mentiunea: suma este destinata Centrului Social „Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi”

Contact: Preot Nicolae Tanase – Parohia Valea Plopului, Com. Posesti, Jud. Prahova cod postal: 107440. Tel: 00 40 746 014 605. e-mail.preotnicolaetanase@gmail.com. , Romania.
traseu: Ploiesti – Valenii de Munte – Valea Plopului

(Preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/12/02/minunea-sfantului-nicolae-de-la-valea-strezii-parintele-nicolae-tanase-picatura-de-nebuniea-jertfei-care-rascumpara-oceanul-nepasarii-generale-video/)

Ce-am mai citit...

2010-10-27T10:57:00.000+03:00

" L-a două zile după ce împlinisem 17 ani , l-am cunoscut pe Alexander. Şi împreună am crescut, am învăţat, ne-am dezvoltat , am iubit şi am trăit la maximum. (...) Nu au existat niciodată îndoieli în mintea noastră că nu am fi împreună pentru "totdeauna". Nu vorbeam despre aceasta. Pur şi simplu aşa era. În Paris, acele vremuri erau cu totul speciale, nu exista nicio perspectivă posibilă, războiul făcuse ca totul să fie...imediat. "Acum" era real, şi nimic altceva. Iar pentru cei foarte tineri era un fel natural de a fi. Alexander venea în Clamart la fiecare sfârşit de săptămână, pleca duminica noaptea, iar lunea îmi scria o pneumatique (o scrisoare urgentă, înlocuită azi cu e-mail-ul). Am păstrat această corespondenţă până în ziua de azi!
Ne înscrisesem la un curs de artă, ţinut săptămânal de faimosul profesor Vladimir Weidle. La început a fost doar o scuză pentru a petrece mai mult timp împreună. Cu toate acestea, pentru amândoi, a fost o adevărată introducere în lumea artei care era străină mai ales pentru mine. (...)
Timp de doi an ne-am văzut foarte des.(...)
Greu de crezut, dar într-o bună zi, viitoarea mea soacră, după ce a luat metroul şi autobuzul, a ajuns pe neaşteptate acasă la părinţii mei în Clamart! Nici Alexander, nici eu n-am ştiut nimic. Ea le-a cerut oficial, mâna părinţilor mei, într-un mod memorabil, de modă veche. Tatăl meu nu avea nevoie să fie convins că într-adevăr sosise timpul căsătoriei. Doi ani de curtare erau suficienţi, orarele noastre de la şcoală începeau să fie date peste cap, trebuia reinstaurată normalitatea."
O carte frumoasă, care m-a purtat în atmosfera anilor imediat următori războiului până în zilele noastre: Călătoria mea cu Părintele Alexander (Juliana Schmemann).

Un nou site ortodox!

2010-10-10T21:47:00.001+03:00

Cu ceva timp în urmă am avut bucuria să descopăr un nou site ortodox şi chiar să cunosc pe cel care reprezintă inima acestei iniţiative. Este vorba de site-ul www.sinaxa.net. Ideea unei sinaxe este ceva mai amplă; acest site nu se doreşte a fi doar un alt site ortodox ci, în timp să devină o comunitate de prieteni adunaţi în jurul Domnului Hristos.
Câteva cuvinte despre Sinaxa, luate chiar de pe site:

Cuvântul Sinaxa dat comunității noastre cheamă la firesc, la conștientizarea necesității trăirii sau redescoperirii
vieții în jurul axei principale a existenței – Mântuitorul Hristos.
Sinaxa reprezintă astfel chemarea Apostolului Pavel: “Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos” (Corinteni 6:15) și iarăși “Iar cel ce se lipește de Domnul este un duh cu El” (Corinteni 6:17).
Într-o lume secularizată Sinaxa cheamă la regăsirea relației între oameni, cu particularitatea de a încerca să dea posibilitatea persoanelor de a se afilia unor Sinaxe – breaslă
în care să se cunoască și să comunice pe teme comune de interes.
Astfel gândim că în duhul unității Sinaxei să fie create Sinaxe dedicate pe teme sau mai bine zis pe bresle ca:
Sinaxa medicilor, Sinaxa dascălilor, etc.
Beneficiile credem că sunt mari. Oamenii care sunt pe calea sinceră de a descoperi Adevărul, care caută o îndrumare corectă venită din partea unei autorități din domeniul respectiv – dar care autoritate este și din rândurile Bisericii – au posibilitatea să dobândească un răspuns care să combine autoritatea breslei cu Duhul Adevărului.
Sinaxa devine astfel o obște în care fiecare are acces la sfat și informare corectă indiferent de natura frământărilor cu care se confruntă – am nevoie de sfat medical, accesez Sinaxa Medicilor și de acolo primesc răspuns. Am o întrebare privind istoria, accesez Sinaxa dascălilor. La construirea acestei Sinaxe accesul este deschis fiecărei persoane care are sincer gândul de a sprijini acest proiect sobornicesc.
Oricine dorește poate să își deschidă un cont în cadrul unei sinaxe, și să participe activ la comunitate, prin intermediul articolelor, discuțiilor de pe forum și prin mesaje private. Exista doua niveluri de acces, cel de abonat si cel de editor, diferența principală dintre ele fiind că articolele scrise de abonați nu vor fi publicate imediat, urmând să fie aprobate de un administrator. Deși aflată într-un mediu virtual, scopul Sinaxei este să ne unească sufletește, să ne apropie unul de altul, în jurul Mântuitorului. Într-o lume secularizată și dezbinată, ne dorim să creăm o comunitate creștină, bazată pe înfrățire și iubire. Scopul nostru este să ne întărim unii pe alții în credință, să găsim sprijin în cel de lângă noi, să putem cu adevărat să ne numim frați și surori întru Hristos.
Dumnezeu să vă ajute și să aveți pace în inimă!

Ah, şi să nu uit, de la secţiunea "Sinaxa trup şi suflet" se pot achiziţiona o serie de cărţi a căror preţuri mi se par destul de avantajoase. Personal am achiziţionat cărţile pentru copii care au nişte ilustraţii foarte drăguţe.

ProVita Sibiu

2010-10-09T15:37:00.000+03:00

Începe încet, încet să se mai mişte câte ceva şi prin oraşul nostru... Astăzi am avut marea bucurie să particip la o întâlnire ProVita organizată de o foarte bună prietenă a noastră. Nu o să intru foarte mult în detalii. Vreau doar să schiţez în câteva cuvinte ceea ce s-a discutat acolo în ideea în care, dacă există cititori sibieni ai acestui blog interesaţi de acţiuni de aceste gen, să poată lua cunoştinţă de scopul şi obiectivele acestei asociaţii.
În principiu, se va lucra în trei direcţii:.

şcoli şi licee - (Campania "Vreau să aflu pentru viaţă")
cabinetele medicale (de ginecologie şi planning familial)
ASCOR.

Campania intitulată "Vreau să aflu pentru viaţă" îşi propune informarea şi formarea elevilor în spirit moral şi dezvoltarea la aceştia a unei atitudini sănătoase în privinţa tematicii legate de: influenţa mass-mediei asupra vieţii tinerilor şi a comportamentului lor, dragoste, sexualitate, concepţie şi contracepţie.
În cadrul întâlnirii de astăzi, doamna profesoară Cornelia Oprescu a subliniat faptul că nu trebuie să ne aşteptăm să se întâmple minuni, să nu ne aşteptăm că vom schimba opinii, dar faptul că încercăm să facem ceva e mai mult decât nimic.
Printre cei care susţin şi se implică în această acţiune se numără şi Părintele Cristian Dariciuc de la Depatamentul pentru Tineret al Mitropoliei şi domnul profesor Sebastian Moldovan, profesor de Morală în cadrul Facultăţii de Teologie.
Următoarea întâlnire va avea loc miercuri, 13 octombrie, în Aula Facultăţii de Teologie.

Să ştii să dansezi în ploaie...

2010-09-22T11:17:00.000+03:00

Zilele astea ploioase mi-au reamintit povestea pe care astazi m-am gandit sa o impartasesc cu voi.

“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.

Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Si-atunci il intreb mirata: “Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“. Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti. Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!... Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat.

Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa stii sa dansezi in ploaie.

(via e-mail)

Frescă izvorâtoare de mir, la Sibiu

2010-09-17T12:05:00.000+03:00

De ieri după-amiază, una din frescele biserici Sf. Luca din Sibiu (una din cele mai vechi biserici din oraş) izvorăşte mir frumos mirositor. În partea dreaptă a naosului se află pictată întâlnirea dintre Iisus şi femeia samarineancă de la Fântâna lui Iacob. Din această frescă au apărut trei dâre de mir care au curs sub ochii credincioşilor. Azi dimineaţă am putut şi eu vedea urmele a două dâre, iar din a treia încă mai izvora mir. Cei doi preoţi care au săvârşit Sf Liturghie au miruit credincioşii cu o bucăţică de vată îmbibată în mir, după ce fiecare s-a închinat la icoana de lângă frescă şi a putut vedea mirul izvorând . Momentul a fost atât de solemn încât n-am îndrăznit să fac nicio fotografie, care oricum ar fi fost de prisos celor sceptici.
Sub respectiva frescă se află o fântână "oarbă" în care odinioară se arunca apa după săvârşirea Tainei Sf. Botez. Câteva dintre bătrânele aflate în biserică şi care cunoşteau la ce folosea acea fântână au concluzionat că această minune poate fi un semnal de alarmă pentru multele avorturi săvârşite în ziua de azi care au dus implicit la lipsirea de Taina Sf Botez a atâtor suflete nevinovate.
Doamne ajută!

Puiul (Costache Ioanid)

2010-09-09T15:14:00.000+03:00

Trist
si singur in gaoace,
puiul galben-auriu
a simtit intr-un tarziu
ca-i stingher,
ca n-are pace.
A simtit ca lumea lui
tot mai stramba
nu stiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gandi.
"Cum de m-a ajuns napasta
sa traiesc intr-o margica,
intr-o casa
tot mai stramba,
tot mai mica?...
Sa nu pot sa-mi aflu loc
nici pe fata,
nici pe spate.
Si sa-mi creasca,
dupa toate,
uite
ce natang de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciuda
eu cu ciocul,
ca un prost...
Insa ciocul ce s-auda?
Cade-n stanga,
bate-n dreapta
si-mi atarna
ca o barna
fara rost.

Mi-au iesit si doi ochi mici.
Ce sa fac cu ei aici?
Mi-au crescut si aripi grele.
Ce sa fac aici cu ele?
Iar sub pantec,
la picioare,
se facura niste ghiare...
lungi... cu varfu-ncovoiat...
Simt ca toate-n pantec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povara?..."

Si,
lasat pe partea stanga,
a-nceput usor sa planga
puiul
pentru-ntaia oara...

*

Dar deodata,
in gaoc,
bate cineva de-afara...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima in pui se zbate,
se-nfioara.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vraja,
a batut si puiu-n coaja.
Uite!
Sub ciocanituri solide
se deschide
o fereastra!
Doamne,
ce priveliste maiastra!
Apoi uite-acum cat loc...
unde poate sa alerge
sa se joace,
sa se culce...
Iar un glas atat de dulce,
glas de mama...
andantino,
iata,
ii vorbeste:
Vino...
Si sari degraba puiul
din barlogul vietii vechi.
O, acum cat e de bine
sa ai ochi,
sa ai urechi!...
Ce frumoasa e lumina!...
Parc-ar vrea in piept s-o soarba.
Asta ce-i?
Un fir de iarba...
Iar acolo?
E gradina...
Si-naltand privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a batut din aripioare
si-a facut intaiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipita,
a zarit intr-un arbust
o graunta rumenita.
Mm!
Da´ buna e la gust!
Iar colea, o gaza mica
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocusorul totusi
nu e...
nu e rau de loc!
Dar aici in noua tara,
ce s-ar fi facut el oare
fara aripi, fara ghiare,
fara vechea lui povara
din casuta cea sihastra?
Bietul pui...

*

Fratii mei,
povestea lui
nu-i decat povestea noastra...

Cinste,
curatie,
mila,
jertfa,
inima umila,
lacrimi grele,
bunatate,
si suspine dupa stele,
bine,
dar acestea toate...
ce sa faci aici cu ele?
Sa fii mut ca oaia-n strunga,
cu rabdare (indelunga!),
sa nu fugi dupa avere,
dupa nume,
sa iubesti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
sa te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce sa faci cu ele-n lume?
Cand sub soare are pret
numai zambetul istet,
numai vorba indrazneata,
numai pasii rari si grei,
numai mana cu manusa
care trage la cenusa
de la toti
pe turta ei;

da,
cand viata e-o berbunca
unde toti strabat rascrucea
si in calea ta arunca
spini si cioburi
fara numar,
tu,
sa-ti iei in taina crucea
si s-o duci umil pe umar...
suspinand discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocara...
O, Parinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povara?

*

Pentru ce?
Nu stii?
Asteapta...
Vine-o clipa,
un soroc,
cand la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Si-n acest stravechi gaoc
se va face o fereastra
catre lumea cea maiastra.

Si-atunci,
frate,
cat va fi de bine
sa ai pieptul cu suspine,
sa ai umerii cu cruce,
sa ai tamplele cu spini,
sa ai fata toata plina
de a lacrimilor salbe!
Caci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
si tunica de lumina
si cununa de rubini
si toiag de-mparatie,
care stie lumi sa-nfrunte
(dupa cum Ioan ne-a spus!)
cand ne va sclipi pe frunte
numele etern,
IISUS!

PS Iustinian, despre moarte

2010-08-31T13:14:00.001+03:00

Aşa cum am promis ieri, un nou fragment din Iustinian, de data aceasta despre moarte:

Copilul e inconştient, dar şi lui îi este frică de moarte, şi nouă tuturor, pentru că moartea e o stare anormală. Moartea este un intrus, un accident în viaţa noastră.Omul a fost făcut nemuritor. Frica de moarte este tocmai pentru că noi, în făptura, în structura noastră suntem o fiinţă şi realizăm că moartea este un duşman. Iar moartea e tocmai prăbuşirea din starea primordială, de la scopul pentru care am fost creaţi. Pentru că Dumnezeu ne-a creat nemuritori. Prin neascultarea noastră de cuvântul lui Dumnezeu am câştigat moartea. Greşeala, catastrofa extraordinară a venit în momentul în care nu am vrut să ascultăm. Şi atunci, noi trăim cu spaima asta a morţii pentru că moartea nu ne aparţinea de la bun început.Ruperea aceasta dintre sufletul nemuritor şi haina trupului, dezbinarea aceasta dintre materie şi spirit se numeşte moarte. Provoacă durere şi de o parte şi de alta. Şi e firesc să fie aşa. Dar la urma urmei, şi moartea este un dar de la Dumnezeu. Închipuiţi-vă starea de pervertire a omului dacă ar fi rămas nemuritor! Ar fi fost infernul pe pământ dacă, în starea de cădere, de pervertire şi de stricăciune a omului, el ar fi rămas nemuritor. Şi atunci Dumnezeu a poruncit să ne întoarcem în pământul din care am fost făcuţi. Dar nici aceasta nu este starea noastră definitivă. Pentru că nemuritor rămâne sufletul. Şi prin suflet devine nemuritor şi trupul.

(IUSTINIAN, Bogdan Eduard, Ed. Dacia, 2006)

2010-08-30T11:26:00.000+03:00

Am primit la începutul săptămânii trecute, din partea unei prietene dragi, o carte de-a dreptul minunată, despre un om cu totul deosebit: Prea Sfinţitul Iustinian al Maramureşului. Cartea se numeşte: Convorbiri în amurg şi este continuarea unei alte cărţi, mai ample, despre viaţa şi câteva cuvinte de învăţătură ale Prea Sfinţitului: Iustinian.
Nu m-am putut abţine să nu vă împărtăşeşc şi vouă câteva din învăţăturile PS Iustinian.

Bogdan Eduard: După o experienţă de-o viaţă în mănăstire şi în slujba lui Hristos, care credeţi că e cea mai mare virtute?
PS Iustinian: Sigur mă întrebi?
B.E.: Da
PS I: Sau mă ispiteşti? Dacă îţi voi spune, nu mă vei crede. Smerenia e cea mai mare virtute. Datorită mândriei au căzut îngerii din ceruri şi au devenit diavoli. Hristos ne-a mântuit smerindu-se până la moarte. S-a smerit Dumnezeu pentru noi, că noi ne-am înmândrit şi am vrut să fim dumnezei, asemenea lui Lucifer. Postul e un act de smerenie. Când spui "Tatăl nostru" este un act de smerenie. Modestia este temelia virtuţii tuturor. Vine la mine un frate şi îmi spune: "Ştiţi, nu vă supăraţi, pe mine mă chinuieşte grozav duhul mândriei." Mă uitam la el, era mic, prăpădit, urâţel şi mă gândeam: "Mă, cu ce Dumnezeu se poate mândri şi ăsta?". Vezi, mândria există şi la cel mai necăjit om. E şi simplu, e şi prost, e şi rău. Şi totuşi e orgolios, e mândru. Din nefericire, aşa se întâmplă. Eu n-am putut fi niciodată stăpânit de acest păcat. Nu pentru că am fost cel mai bun, nu. Am fost lucid!
Cu ce să mă mândresc? Dacă am ochi şi nu sunt chior, am pentru că Dumnezeu mi i-a dat. Dacă am mâini şi picioare sănătoase le am pentru că Dumnezeu mi le-a dat. Tot ce avem noi este un dar de la Dumnezeu şi nu te poţi mândri. Trebuie să ne folosim de aceste daruri ,dacă avem minte înţeleaptă.
(Iustinian, Bogdan Eduard, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006)

Dacă v-am stârnit curiozitatea vă doresc lectură plăcută, dacă nu...oricum voi reveni cu noi fragmente din carte!

Anunţ de maximă importanţă!

2010-08-19T12:28:00.000+03:00

CARTEA ELECTRONICĂ DE IDENTITATE ÎN

DEZBATERE PUBLICĂ

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) adresează
jurnaliştilor şi tuturor celor interesaţi invitaţia de a se implica în dezbaterea
publică a proiectului de ordonanţă ce vizează modificarea cadrului legislativ privind evidenţa
persoanelor, actele de identitate şi libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor, proiect elaborat de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi
publicat pe pagina de internet a instituţiei.

Printre cele mai importante modificări preconizate se regăsesc cele privind datele ce urmează a fi stocate, inclusiv amprentele, şi cele privind modalitatea de acces la datele

cu caracter personal din Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor. În forma
propusă aceste modificări pot aduce grave atingeri drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, în special dreptului la viaţă privată.

APADOR-CH atrage atenţia că tehnologia folosită de cardul electronic de identitate este una de tip RFID (identificare prin radio-frecvenţă) în genul celei care permite citirea

preţului unui produs după codul de bare ataşat. Cipul din cardul electronic de
indentitate al fiecărei persoane are rolul codului de bare ataşat fiecărui
produs. Aplicaţia uzuală a tehnologiei
este identificarea animalelor şi a obiectelor.

Extinderea acestei tehnologii la oameni a generat în permanenţă controverse la nivel mondial pe motiv că nu oferă garanţii pentru respectarea dreptului la viaţă privată,

întrucât permite aflarea datelor persoanale ale deţinătorului de card
electronic de identitate de către oricine are un aparat în genul cititorului de
coduri de bare. De asemenea, tehnologia RFID permite monitorizarea în orice loc
şi în orice moment a oricărei persoane şi prezintă riscul clonării cipului din cardul electronic de
identitate.

Proiectul de ordonanţă luat în discuţie nu permite celor care consideră că tehnologia „codului de bare” nu le oferă suficiente garanţii de respectare a vieţii

private să opteze pentru varianta de până acum, „clasica”, simplă, a cărţii de
identitate.

Acelaşi regim este prevăzut în ordonanţă şi pentru cărţile de rezidenţă (pentru cetăţenii străini), care vor fi numai în format electronic.

Obligativitatea cărţii electronice de identitate/rezidenţă şi neprevederea expresă în proiectul ordonanţei a unui drept de opţiune al persoanei între cardul „simplu” de identitate şi cel electronic constituie o restrângere nejustificată adusă dreptului la viaţă privată garantat prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, includerea datelor privind amprentele persoanei în cardul electronic de identitate/rezidenţă, în condiţiile în care există posibilitatea accesării necontrolate şi a clonării acestor carduri, constituie măsuri excesive, dispuse de autorităţile naţionale fără a exista expres o asemenea obligaţie în legislaţia europeană invocată în nota de fundamentare a proiectului de ordonanţă. De aceea, este necesar ca amprentele să fie eliminate din datele biometrice preluate pentru eliberarea cardului electronic de identitate.

Un pericol pentru viaţa privată îl reprezintă şi numărul excesiv de mare al autorităţilor prevăzute în proiect ca având drept de acces şi prelucrare a datelor biometrice
ale persoanelor. În consecinţă, numărul acestor autorităţi trebuie restrâns la
minimul strict necesar şi trebuie înlăturată dispoziţia care prevede, generic,
posibilitatea ca orice persoană juridică să acceseze aceste date.

Având în vedere cele de mai sus, APADOR-CH a solicitat Ministerului Administraţiei şi Internelor organizarea unei dezbateri publice a proiectului ordonanţei. Ca urmare ministerul a dat publicităţii un anunţ privind organizarea unei întâlniri care are ca scop dezbaterea publică a proiectului. Întâlnirea va avea loc vineri, 20 august 2010, ora 12, la sediul instituţiei (Piaţa Revoluţiei, nr.1A, Sector 1), Sala de Marmură, etaj II, intrarea A1.

18 august 2010

APADOR-CH

Pentru detalii suplimentare:

Maria-Nicoleta Andreescu tel: 0733.078.721

Un fragment...

2010-07-07T13:07:00.000+03:00

"Nu legea face realiltatea, ci realitatea s-a transformat în lege. Când oamenii au lepădat legile lui Dumnezeu, Diavolul şi-a impus îndată legile sale. Dar, în fond, nu există decât o singură lege a lui Dumnezeu, care este Viaţa, şi o singură lege a Diavolului, care este Moartea. Multe sunt dorinţele şi poftele oamenilor şi în multe feluri îi ispiteşte Diavolul. Dar, dacă vei căuta, vei vedea că toate sfârşesc în moarte. Tinerii îndrăgostiţi ajung să se ucidă între ei, , iar dacă nu o fac, îşi ucid copiii înainte de a se naşte. Avarii mor în singurătate, iar de multe ori sunt ucişi de hoţi sau otrăviţi de rude. Şi tot aşa, pentru că Diavolul, atunci când îşi propune ceva, are un singur scop: să ucidă."
(Savatie Baştovoi, Diavolul este politic corect)

Cine moare câte puţin (Pablo Neruda)

2010-06-25T10:29:00.000+03:00

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi "punctele pe i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...

Au nevoie de rugăciune!

2010-06-14T21:38:00.000+03:00

Ana-Maria şi bebeluşul ei, Damian, au nevoie de rugăciune. Damian s-a născut vineri şi până azi n-a reuşit să mănânce deloc din cauza unei probleme abdominale. Mâine Damian va fi botezat, apoi va intra în operaţie.

Dumnezeu să le ajute să primească voia Sa cea sfântă, oricare ar fi ea!

De ce există atât de mult rău în lume şi Dumnezeu nu opreşte violenţa?

2010-06-10T20:28:00.000+03:00

Într-o carte este descris următorul episod:
"Odată s-au adunat oamenii, aiu ieşit în câmp şi L-au provocat pe Dumnezeu:
-Dacă existi, Dumnezeule, atunci de ce domneşte răul în lume, de sunt atâtea războaie, omoruri, violenţă şi hoţii?
Dumnezeu i-a întrebat:
-Vouă vă place asta?
-Sigur că nu.
-V-am dat voinţă liberă, atunci de ce vă războiţi, violaţi şi furaţi?"
Dumnezeu nu crează răul. Oamenii fac acest lucru. Molile "se nasc" în haine şi apoi le mănâncă. Fierul "naşte" rugina, care îl mănâncă apoi. Omul dă naştere răului şi acesta îi mănâncă sufletul. Atunci când păcătuieşte şi nu-i pare rău (păcătuieşte cu fapta, cu cuvântul, cu gândul), omul eliberează o undă de energie negativă. Închipuiţi-vă câţi oameni au păcătuit! Ce cantitate de astfel de energie se adună atunci? Oceane întregi! Din această cauză se şi întâmplă atâtea nenorociri pe pământ: cutremure, inundaţii, războaie.
(Părintele Ambrozie Iuraslov)

2010-05-07T14:12:00.000+03:00

Am primit zilele trecute acest premiu de la Alina şi Anca, împreună cu o leapşă: 10 lucruri care îmi plac

* familia mea;
*bisericuţa în care ne-am căsătorit şi am botezat copiii;
*Liturghia din noaptea de Înviere;
*casa nostră (mai ales când e ordine :));
*grădina de la ţară;
*soarele;
*orhideea primită de 8 martie;
*ceaiul cu cereale;
*mâncarea făcută de mama;
*ciocolata cu alune.

Ar trebui să trimit această leapşă mai departe la 12 persoane, dar din câte am observat majoritatea celor din lista mea de bloguri au primit-o deja...

Recomandare de articol

2010-04-22T11:49:00.000+03:00

Vă recomand cu drag un articol apărut în luna aceasta în Familia Ortodoxă:citiţi aici.
Ce pot sune altceva decât să luăm aminte!

O primăvară minunată vă doresc!

	Parohia Valea Plopului, judetul Prahova cod fiscal 7250 870
Cod IBAN LEI:	RO94 RNCB 0211 0118 4771 0001
Cod IBAN EURO:	RO40 RNCB 0211 0118 4771 0003
Cod IBAN USD:	RO67 RNCB 0211 0118 4771 0002
Codul băncii	53940
Codul Swift	RNCBROBU
Numele băncii	BCR Sucursala Vălenii de Munte
Adresa băncii	Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

Biserica din casă

Călugăriţele

Cel ce iubeşte raţional...

Nu contează câţi copii ai, contează câţi omori!

Anunţ

Recomandare de articol

Iisus şi slăbănogul

Pentru ca pui in mintea ta numai ganduri rele, nu te-as lua niciodata ucenic! - Cuviosul Paisie Aghioritul, 17 ani în vesnicie

Sfaturi pentru părinţi...de la copiii lor

Marşul pentru viaţă!

Ce vrea Dumnezeu de la noi? - interviu cu părintele Teofan de la Putna

Profesioniştii - Nicolae Mărgineanu

O mamă creştină, o familie creştină...

- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- Care este rolul femeii în societate?

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

Raluca TănăseanuMaterial apărut în Familia Ortodoxă nr. 17

Mărţişorul

...

Confessio

Shopping-ul sau despre omul păcălit

Alin Mureşan: “Fenomenul Piteşti” e una dintre cauzele României de azi

Despre Sfânta Liturghie...

„Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” - în curând

Confesiune...

Părintele Nicolae Tănase la Pro Tv

Ce-am mai citit...

Un nou site ortodox!

ProVita Sibiu

Să ştii să dansezi în ploaie...

Frescă izvorâtoare de mir, la Sibiu

Puiul (Costache Ioanid)

PS Iustinian, despre moarte

Anunţ de maximă importanţă!

Un fragment...

Cine moare câte puţin (Pablo Neruda)

Au nevoie de rugăciune!

De ce există atât de mult rău în lume şi Dumnezeu nu opreşte violenţa?

Recomandare de articol

Raluca Tănăseanu
Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 17